DOCUMENTAR: Mănăstirea Curtea de Argeş – cea mai valoroasă realizare a arhitecturii bisericeşti din ţara noastră

Duminică, 15 august, în zi sfântă a Adormirii Maicii Domnului, se împlinesc 504 ani de la sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş – devenită celebră prin asocierea cu mitul creaţiei reprezentat de celebra legendă a Meşterului Manole -, necropolă domnească şi mai apoi regală, ctitorie a sfântului Voievod Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti (1512-1521), ansamblu care constituie o capodoperă a artei medievale şi cea mai valoroasă realizare a arhitecturii bisericeşti din ţara noastră.

Mănăstirea Curtea de Argeş se află în nordul judeţului Argeş, în depresiunea intracolinară a bazinului superior al râului Argeş, la o altitudine de 450 m, fiind înconjurată de dealurile şi muscelele sudice ale Munţilor Făgăraş.

Ansamblul este situat la o distanţă de 38 km de municipiul Piteşti, la 36 km de oraşul Râmnicu Vâlcea şi la 45 km de Câmpulung.

Oraşul Curtea de Argeş are o istorie îndelungată, strâns legată de începuturile organizării statale a Ţării Româneşti. Vechile legende arată că aşezarea a fost întemeiată în anul 1290, de către Negru Vodă, după ce a coborât din munţii Făgăraș.

Documente ulterioare arată că aici s-a aflat curtea lui Basarab I Întemeietorul, apoi oraşul a fost distrus, în anul 1330, după atacul maghiar – expediţia regelui Carol-Robert de Anjou, încheiată cu înfrângerea de la Posada. Curtea voievodală a fost mutată, apoi, temporar, la Câmpulung-Muscel, revenind aici în perioada domniei lui Nicolae Alexandru (1352 – 1364), fiul şi succesorul lui Basarab I.

În anul 1359 acesta a înfiinţat, la Curtea de Argeş, Mitropolia Ungro-Vlahiei, în această perioadă fiind ridicată Biserica Sfântul Nicolae (Biserica Domnească), prima necropolă a domnitorilor români dintre Carpaţi şi Dunăre, dar şi Biserica Sân-Nicoară, sau Biserica Sfântul Nicolae cel Mic, despre care se spune că a fost ctitorită de mama voievodului, Doamna Margareta.

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Curtea Domnească este mutată la Târgovişte, fapt atestat într-un act al fiului şi asociatului său la domnie, Mihail I, datat 1417-1418, însă chiar şi după acest moment, Curtea de Argeş a rămas un important centru religios şi cultural.

În anul 1512, Neagoe Basarab urcă pe tronul Ţării Româneşti, iar după trei ani, în 1515, dedide începerea lucrărilor la Mănăstirea Curtea de Argeş. Despre acest moment, Nicolae Iorga arăta, în „Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor” apărută la Tipografia „Neamul Românesc”, la Vălenii de Munte, în 1908, că „Toate silinţele şi toată bogăţia însă şi le cheltui Neagoe pentru a da Argeşului, de unde plecase Mitropolitul pentru a se aşeza la Târgovişte lângă Domn (care totuşi stătea uneori şi la Argeş, aproape de sprijinitorii săi ardeleni), cea mai frumoasă din mănăstirile aflătoare pe pământul românesc”.

Biserica mănăstirii a fost edificată chiar pe locul vechii mitropolii ridicată aici în anul 1359, iar lucrările au fost încheiate în anul 1517.

Din această perioadă datează şi legenda Meşterului Manole şi fântâna rămasă în amintirea sa, nu departe de mănăstire. Constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab, este eroul mai multor balade populare, dar cea mai cunoscută este „Monastirea Argeşului”, în care se spune că Meşterul Manole şi-a zidit în pereţii acestei magnifice mănăstiri soţia, Ana, deoarece în mod inexplicabil tot cea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea, iar edificiul nu putea să fie ridicat fără un sacrificiu suprem.

Legenda arată că după ce domnitorul a văzut această măreață construcție i-a întrebat pe cei zece meșteri dacă pot construi o mănăstire şi mai frumoasă decât aceasta, iar după răspunsul afirmativ al acestora, Neagoe Basarab a poruncit ca schelele pe care erau urcați meșterii să fie dărâmate, pentru a împiedica această posibilitate. În acest mod, „zece meşteri mari, calfe și zidari” au rămas blocați pe acoperiș, și-au făcut aripi din şindrile și s-au aruncat de pe acoperișul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămați, însă toți au murit. Pe locul în care s-a prăbușit meșterul Manole a apărut un izvor – fântâna meșterului Manole – rămasă astăzi ca mărturie a acestui sacrificiu.

Sfinţirea acestui impresionant lăcaş a avut loc la 15 august 1517, chiar de Adormirea Maicii Domnului, care a dat hramul sfântului edificiu.

La slujbă au fost prezenţi domnul Neagoe Basarab, familia sa, curtenii şi boierii ţării, precum şi Teolipt – Patriarhul Constantinopolului – însoţit de un sobor alcătuit din toţi arhimandriţii şi egumenii mănăstirilor din Muntele Athos şi tot „clerosul” din Ţara Românească, în frunte cu Mitropolitul Macarie. Mărturiile vremii arată că participarea Patriarhului de Constantinopol, alături de mitropolitul ţării, la sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş, a fost un prilej şi un mod de afirmare a unităţii Ortodoxiei, cum nu se mai văzuse până atunci.

A doua zi după sfinţire, domnul Neagoe Basarab însuşi a aşezat la locurile lor icoanele scumpe pe care le-a dăruit bisericii, apoi Patriarhul a oficiat slujba cea mare a liturghiei de după târnosire.

Primul egumen al mănăstirii a fost Iosif.

Însă abia în anul 1526 aveau să se încheie lucrările la pictura interioară bisericii, cu constribuţia importantă a zugravului Dobromir.

În anul 1611, principele Ardealului, Gabriel Bathory, cu oastea lui, au jefuit din biserică şi din morminte tot ce era preţios, luând şi acoperişul de plumb şi cositor al bisericii, lăsând-o astfel expusă la intemperii.

Apoi, domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a refăcut biserica şi a înzestrat-o, iar mai târziu domnitorul Şerban Cantacuzino (1678-1688), care îl numeşte pe Neagoe Basarab „strămoşul domniei mele”, a realizat de asemenea lucrări de restaurare a mănăstirii.

Au urmat războaiele dintre ruşi şi turci din perioadele 1769-1774 şi 1787-1791, care au adus Mănăstirii Curtea de Argeş alte jefuiri şi stricăciuni.

În anul 1793, Mănăstirea Curtea de Argeş a dobândit statutul de reşedinţă episcopală, aici luând fiinţă Episcopia Argeşului.

La 29 octombrie 1802, mănăstirea a fost afectată de importantul cutremur, urmat, la câţiva ani distanţă, de un incediu, şi, la 28 ianuarie 1838, de un alt cutremur.

În această perioadă, episcopia a fost condusă de nume importante, buni păstori şi luminaţi patrioţi, fiind de menţionat sfetnicul apropiat al lui Tudor Vladimirescu, Ilarion (1820-1823; 1828-1845).

Au urmat alte incendii în ianuarie 1866, în aprilie şi, respectiv, decembrie 1867, care au adus pagube importante mănăstirii.

Între anii 1875-1886 biserica Mănăstirii Curtea de Argeş a fost refăcută în forma care a dăinuit până în prezent, Regele Carol I angajându-l pe celebrul arhitect francez André Lecomte du Noüy, pentru proiectul refacerii lăcaşului. Acesta a adoptat şi unele soluţii arhitecturale controversate, printre măsurile incluse în proiect aflându-se demolarea marii clopotniţe ridicate de Matei Basarab şi înlăturarea zidului fortificat de la exterior.

Regele Carol I a construit parcul Mănăstirii Argeșului și palatul episcopal (1886-1890) care era folosit ca reședință regală de vară. Construită în stil german, clădirea este simetric dispusă în raport cu axa Catedralei, având în centru paraclisul, cu turnul-clopotniță. Paraclisul (ridicat cu un an înainte de palatul regal) adăpostește moaștele Sfintei Mucenițe Filofteia.

Mănăstirea, refăcută la iniţiativa lui Crol I, a fost resfințită la 12 octombrie 1886.

Din punct de vedere arhitectural, biserica Mănăstirii Curtea de Argeş este construită din piatră făţuită și profilată, în plan triconc, inspirat din planimetria bisericii mănăstirii Vodiţa, aspect reluat ulterior şi în alte construcţii bisericeşti de la noi, precum Mitropolia din Bucureşti, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, ori Mănăstirea Tismana.

Biserica este caracterizată dintr-un pronaos supralărgit, contopit organic cu construcția propriu-zisă, ai cărui 12 stâlpi interiori – simbolizându-i pe cei 12 apostoli – susţin o turlă pe mijloc și două turnulețe laterale care încununează colțurile vestice ale pronaosului. Pronaosul este evidențiat în acest fel deoarece îndeplineşte și funcția de necropolă.

Restul bisericii (naosul şi altarul) – cu abside care îi împlinesc forma de cruce – susțin de asemenea o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu restul ansamblului se face prin bolți, rezultând un tot arhitectonic de o zveltețe inegalabilă.

În fața intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri și împodobite cu desene. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu învelitoarea sa de plumb și crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul lăcaș și pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat.

În cadrul lucrărilor de restaurare din perioada lui Carol I, motivele utilizate și modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decorație a construcției lui Neagoe Basarab, decorație în care elementele aduse din străinătate fuseseră armonizate de arta meșterilor locali, într-un stil propriu.

Pereții exteriori sunt împărțiți în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în suvițe. Fațadele sunt decorate în relief plat cu motive caucaziene și islamice. În partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele, acestea fiind înrămate în chenare cu ornamentații dintre cele mai felurite care, ca și cele ale portalului de la intrare, amintesc întretăierea geometrică de la Mănăstirea Dealu.

În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative și discuri în rozetă, iar ca niște paftale domnești, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt așezați porumbei, care parcă stau gata de zbor, fiecare dintre aceştia purtând în cioc un clopoțel, care suna la adierea vântului.

În exterior, în partea de sus, depășind bordurile scurte ale acoperișului așezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcția bisericii crește într-o suită de volume și suprafețe, pe care se înalță cele patru turle, extrem de bogate ornamental, care adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleași modele prin care se arată o seamă de elemente de artă arabă și georgiană. Acoperișul turlelor, bogat împodobit, pare ieșit din mâna unor aurari, iar lanțurile care susțin crucile sunt aidoma unor mari bijuterii lucind în soare.

Vechiul iconostas al bisericii şi câteva icoane de pe timpul lui Şerban Cantacuzino (a doua jumătate a sec. XVII), se află în Colecţia de obiecte de artă bisericească din cadrul Mănăstirii Curtea de Argeş şi tot aici poate fi văzută o evanghelie scrisă cu litere de aur de către Regina Elisabeta.

În cadrul Mănăstirii Curtea de Argeş a funcţionat, cu mici întreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic „Neagoe Vodă”, continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru Transilvania până în anul 1977.

Aşa cum aminteam, biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, pe lângă rolul său de reşedinţă episcopală, a fost, în acelaşi timp, şi necropolă domnească, iar ulterior necropolă regală. În pronaosul bisericii se află mormintele ctitorilor principali: Neagoe Basarab (decedat la 1521), piatra de mormânt a monahiei Platonida – Doamna Despina (1554), soţia lui Neagoe Basarab, piatra de mormânt a Doamnei Stana (Sofronia) (1531), fiica lui Neagoe Basarab şi soţia lui Ştefăniţă Vodă al Moldovei.

Tot aici se află şi piatra de mormânt a voievodului Radu de la Afumaţi (1529), soţul Doamnei Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab.

Tot în pronaos se află mormintele regilor României: regele Carol I (1914) şi regina Elisabeta (1916) – care se retrăsese după moartea lui Carol I chiar la Mănăstirea Curtea de Argeş, regele Ferdinand (1927) şi regina Maria (1938) (trupul său fiind înmormântat aici, iar inima i-a fost depusă în capela „Stella Maris” de la Castelul său din Balcic. A trebuit, însă, să fie luată de la Balcic, odată cu cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în 1940 și depusă în firida unei stânci de lângă Castelul Bran. În 2015, la inițiativa Regelui Mihai, Casa Regală și Ministerul Culturii au hotărât de comun acord ca locul inimii Reginei Maria să fie Salonul de Aur din Castelul Pelișor.)

Separat, într-o criptă special amenajată în paraclisul mănăstirii, se găsește sicriul cu rămășițele pământești ale Regelui Carol al II-lea (1930-1940), aduse în 2003 de la Lisabona, Portugalia, unde acesta a fost înhumat în 1953.

În august 2016, Regina Ana a României a trecut în eternitate, fiind însă înmormântată într-o criptă din Noua Necroplă Regală, aflată în vecinătate, întrucât cea existentă în vechea biserică de la Curtea de Argeș, nu mai are alte spații pentru morminte. Noua biserică ale cărei hramuri sunt Sf. Filofteia și Sf. Arhangheli Mihail și Gavril va fi, practic, biserica de întâmpinare, primul monument care va fi văzut de vizitatori, fiind amplasată în fața celei ctitorite de Neagoe Basarab.

Fotografii din arhiva personală, septembrie 2010

de Răzvan Moceanu - RADOR