Calatorie in jurul lumii - Sambata 24 august ora 19 - 80 de ani de relatii diplomatice Romania - Peru

Realizator Magdalena Tara

Invitat special E.S. Doamna María Eugenia ECHEVERRÍA HERRERA Ambasadorul Republicii Peru in Romania

Cu participarea actorilor Genoveva Preda si Ion Arcudeanu

Primii locuitori au ajuns în Peru acum 20.000 de ani. Au adus instrumente de piatră și știau doar să vâneze sau să culeagă fructe. Unii dintre ei s-au așezat în Paccaicasa (Ayacucho). Cele mai vechi resturi ale unui peruan (7000 ani) îl descriu pe acesta ca având fața alungită, capul lunguieț, și o statură de 1,60m. Primii peruani au lăsat urme ale artei lor rupestre în Toquepala (Tacna, 7.600 î.Hr.) și urme ale locuirii lor în Chilca (Lima, 5.800 î.Hr.). Procesul de domesticire al plantelor a dus la apariția agriculturii și la construirea de sate și centre publice ceremoniale. O dată cu integrarea culturilor religioase, au apărut tehnici noi precum lucrarea de materiale textile, metalurgia, meșteșugul ceramicii, dând naștere civilizațiilor înalte.

Civilizațiile preincașe s-au asezat cu mai bine de 5.000 de ani în urmă de-a lungul coastei și munților Peru-ului. Unele au reușit să cuprindă, datorită puterii și influenței lor, mari spații teritoriale, dar la căderea lor, acestea au dus la înflorirea a mici centre regionale. Toate civilizațiile preincașe se caracterizează printr-o adaptare surprinzătoare la mediu și o folosire excelentă a resurselor naturale, având cunoștinte vaste din care s-a hranit apoi cultura Incașă. Leagănul civilizației, nu doar peruane, ci al întregului continent american a fost civilizatia Caral, căruia i se atribuie o vechime de 5000 de ani, ceea ce înseamnă că ea a fost contemporană cu civilizațiile din Mesopotamia, Egipt, China și India.

Vestigiile și templele din capitala Caral sunt situate pe valea râului Supe, la 182 kilometrii nord de Lima, 23 kilometrii de litoral și 350 metrii deasupra nivelului mării. Caral era centrul economic al unei regiuni bazate pe agricultură și pe schimbul de produse maritime realizat cu pescarii de pe coastă sau cu alte populații. Caral a dominat regiunea în mod pașnic pentru o perioadă care ar putea fi cuprinsă între 500 și 1000 de ani, timp în care această civilizație nu a lăsat urme de fabricări de arme, dovezi sau probe că ar fi organizat o armată sau că ar fi condus un război care să rămână înregistrat. Ulterior a apărut civilizația Chavin care s-a așezat în Huantar (Ancash) în anul 1000 î. Hr. Puterea lor se baza pe o ordine tehnocrată și își avea centrul în templul Chavin din Huantar, templu pe ai cărui pereți și galerii se găsesc din abundența sculpturi ale unor zei feroce cu trăsături de feline. Civilizația Paracas (700 i.Hr.) a apărut pe coasta sudică a Peru-ului. Aceasta a dezvoltat foarte mult arta textilă. Pe coasta nordică s-a dezvoltat civilizația Moche (100 d.Hr.). Ea a adunat autoritățile militare a văilor de pe coastă, precum binecunoscutul Domnitorul din Sipan. Obiectele de ceramică desenată găsite în mormintele lor și iconografia culturii Moche surprind prin elaborarea lor și felul în care desenul acestora a fost realizat. În munții peruani, în regiunea Collao (care cuprinde teritorii din Chile și Bolivia de astăzi), s-a dezvoltat civilizația Tiahuanaco (200d. Hr.), civilizație de la care care peruanii au preluat terasele agricole, plaftormele și modalitatea de a gestiona diverse etaje ecologice din agricultură. Civilizația Nasca (300 d.Hr.) a învins deșertul de pe coastă cu apeducte subtrerane și a lăsat pe acest teren mari figuri geometrice și de animale care, se pare, că formează un calendar agricol ce încă îi uimește pe cercetători. Civilizația Wari (600 d. Hr.) a introdus patronul urban pe teritoriul Ayacucho și și-a extins influența în Alpi. Rafinata civilizație Chimu (700 d. Hr.) a prelucrat aurul și metalele prețioase și a construit din lut orașul Chan Chan, situat în Trujillo. Cultura Chachapoyas (800 d.Hr.) a utilizat la maxim pământurile cultivate și a realizat construcții în vârful munților din jungla din partea de nord. Măreția orașului fortificat din Kuelap este o dovată a magnificii lor adaptare la mediu înconjurător.
Cultura Incașa (1400 d.Hr.) a fost cea mai importantă civilizație a Americii de Sud. Organizarea economică și distribuirea bogățiilor, manifestările lor artistice și arhitectura lor i-au impresionat pe primii cronicari. Incașii adorau pământul (Pachamama) și soarele (Inti). Inca, suveranul Tahauantinsuyo, se considera sfânt și fiu al Soarelui, și de aici legendele originii incașilor ne relateaza că soarele își trimite fiii (pe Manco Capac și Mama Ocllo sau pe cei patru frați Ayar și pe soțiile lor) să înființeze Cusco, oraș sfânt și centru al Tahuantinsuyo. Expansiunea incașilor este atribuită capacității lor extraordinare de organizare. Populația avea ca nucleu central, familial și teritorial pe Ayllu, și dacă trebuia să se îndepărteze din motive de muncă, nu pierdeau legătura cu acesta. El Inca mobiliza mari cantități de populație ca premiu sau pedeapsa și astfel s-a consolidat expansiunea lor, dar totodată și datorită nutririi lor cu cunoștințele civilizațiilor care s-au dezvoltat anterior. Grupul de rude al lui El Inca era panaca, care era formată din familia și descendenții săi, cu excepția celui care urma să devină un nou Inca și care forma o nouă panaca. Cronicarii spanioli din secolului XVI au semnalat că au existat 13 suverani: de la celebrul Manco Capac pana la controversatul Atahualpa, care și-a pierdut viața în timpul cuceririi spaniole. Tahuantinsuyo sau Imperiul Incaș a reușit să se extindă pana la terioriul actual al Columbiei în nord până la Chile și Argentina în sud, incluzând în totalitate teritoriile Boliviei și Ecuadorului. Membrii panacaserau toți nobili Inca, fiind conduși de suveran. Puterea panacas și al lui El Inca ajungea peste tot Tahuantinsuyo, dar aceasta atinge plendoarea sa maximă în arhitectura specifică zonei Cusco: Koricancha sau Templus Soarelui, cetățile Ollantaytambo și Sacsayhuamán și mai ales Machu Pichu.

Întâlnirea dintre civilizația incașă și cea spaniolă a avut loc în secolul XVI. În 1532 oștile lui Francisco Pizzaro l-au capturat pe Atahualpa în Cajamarca. Populația arborigenă a scăzut considerabil în primele veacuri, iar Viceregatul Peru-ului a fost creat în 1542, după o înfruntare dintre cei cuceritorii teritoriului și Coroana Spaniolă. Procesul de ocupare spaniolă s-a consolidat în secolului XVI cu viregele Francisco de Toledo, din ale cărui ordine s-a început așezarea fundației economiei coloniale: sistemul de control pentru mâna de lucru indigenă (mita, un tribut pe care trebuiau să-l plătească indienii din Peru) pentru minerit și producție artizanală. Aceste activității, împreună cu monopolul mercantil, au reprezentat baza economiei coloniale. Dar schimbarea dinastiei și reformele burbonilor din secolul XVIII au dus la neînțelegeri între multe sectoare sociale. Cea mai importantă revoltă a indigenilor a fost cea de la Tupac Amaru II, cu care a început să se generalizeze mișcarea criolă care a dus la obținerea independenței Hispanoamericii în secolului XIX. Până în secolul XVII, Viregatul Peru se întindea pe teritoriul cuprins între Panama și Țara de Foc. Predica preoților s-a amestecat cu credințele andine, stabilindu-se un sistem de credințe mixte, un sincretism, care se continuă până în prezent. Împreună cu spaniolii, a ajuns în Peru și rasa neagră care laolaltă cu populația indigenă și cea spaniolă, formează structura socială și rasială a țarii. În timpul secolelor XVI și XVII, producția intelectuală și arta colonială peruană au avut aporturile lor la tradiția spaniolă.

Peru a fost declarată țară independentă de către Jose de San Martin în 1821, iar în 1824 Simon Bolivar a sfârșit cu războaiele de independență. Totuși, în ciuda eforturilor pentru a organiza tânăra republică peruană, în secolului XIX țara s-a confruntat cu plata prețului luptei: o dură criză economică și un caudalism militar care a oferit foarte puține șanse de guvernare guvernelor civile. Spre 1860, în contextual prosperității economice datorită îngrășămintelor de păsări din insulele marine, bumbac și zahăr, s-a eliminat tributul indigen și s-a decis să se pună capăt sclaviei. Au venit chinezi și europeni pentru a se crește mâna de lucru și care s-au integrat în societate. S-a reușit unificarea țării prin linii de cale ferată și s-a organizat, în timpul mandatului de președenție al lui Manuel Pardo, primul regim civil din Peru. Primii japonezi au ajuns în Peru la sfârșitul secolului.  În 1879, Peru, Bolivia și Chile s-au înfruntat în conflictul cunoscut drept Războiul din Pacific. După 4 ani de înfruntări războiul s-a încheiat în 1883 După 4 ani de înfruntări războiul s-a încheiat în 1883. Peru a semnat cu Chile Tratatul de la Ancon (1883) și Tratatul de la Lima din 1929. După un nou apogeu al caudalismului militar, s-au întors guvernele civile, având loc perioada numită “Republica Aristocrată”, perioadă în care puterea a fost în mâinile oligarhiei dedicate activităților economice de exportare agricolă, minerit și finanțe. S-a produs un boom al explotării cauciucului, iar în mediul social au apărut mișcările muncitorilor și sindicatele.

Primii ani ai secolului XX au fost marcați de o lungă dictatură civilă al cărui lider a fost Augusto B. Leguia. Proiectul pentru modernizarea țării, pentru începerea de lucrări pentru “O patrie nouă” a îndatorat Statul, care nu a putut face fața crizei din 1929. A fost de asemenea o perioadă cu o bogată creație intelectuală, ai cărui reprezentanți au fost creatorii APRA, Víctor Raúl Haya de la Torre și José Carlos Mariátegui, creator al gândirii socialiste peruane și nucleu al muncii intelecutale și artistice al țării de-a lungul scurtei sale vieți. După căderea Leguiei, a înviat militarismul, întrerupt de guvernele lui Prado în 1939 și Bustamante și Rivero în 1945. În 1948, Manuel A. Odria a inițiat un nou guvern militar care, timp de 8 ani, a amestecat lucrările publice cu o dură represiune politică. Condițiile de navegare pe râul Amazon a motivat acodurile cu Brazilia până când în 1909 s-a realizat determinarea frontierelor dintre cele două țări. După o lungă negociere, tratatul de frontieră cu Columbia a fost aprobat de Congres în 1927 și s-a oferit columbienilor ieșire la Amazon. În 1929, după disputele teritoriale cu Chile,ca rezultat al Războiului din Pacific, reluarea relațiilor bilaterale a condus la semnarea Tratatului de la Lima prin care regiunea Tacna îi revenea din nou Peru-ului. În 1968 Forțele Armate, cu o lovitura de Stat, l-au înlăturat pe președintele din acel moment al republicii  Fernando Belaúnde Terry. Primi ani ai acestei dictaturi militare au fost diferiți de cei ai contemporanilor lor latinoamericani din cauza inspirației de natura socialistă. Peru a fost condus mai întâi de generalul Juan Velasco Alvarado, care propunea o politică de expansiune a statului, politică care ar fi trebuit să rezolve marile probleme care au sărăcit țara. Cu acest scop, petrolul și mijloacele de comunicare au fost naționalizate și a avut loc o reforma agrară. Urmează conducerea generalului Francisco Morales Bermúdez care sub presiunea populației, a convocat o Adunare Constituientă.

În 1980, Belaúnde Terry a fost ales din nou Președinte al Republicii. În primii ani ai acestei decade au apărut în țară două mișcări subversive care au zguduit Peru prin violența lor timp de mai mult de zece ani. În timpul Guvernului Alan García (1985 – 1990), creșterea economică inițială a fost urmată de o criză a datoriei externe și de generația marilor dezechilibre macroeconomice, însoțită de o creștere a violenței teroriste a mișcărilor ”Sendero Luminoso” (Calea Luminoasă) și MRTA.. În acel context, a fost ales Alberto Fujimori, în 1990. Guvernul său a dat naștere unor controverse, unii acordându-i acordă credit pentru înfrângerea terorismului și stoparea hiperinflației, iar alții scoțând în evidență dizolvarea anticonstituțională a Congresului în 1992, a doua sa realegere în 2000 și faptele de corupție și încălcarea drepturilor umane în timpul mandatului său. În fața protestelor cetățenilor care cereau organizarea unor noi alegeri, Fujimori a abandonat țara și a fost instituit Guvernul de Tranziție Democratică al președintelui Valentín Paniagua în noiembrie 2000. Începând din data respectivă, au avut loc  patru alegeri democratice consecutive în Peru, care nu au fost afectate de nicio întrerupere, în urma cărora au fost aleși Alejandro Toledo Manrique (2001-2006), Alan García Pérez (2006-2011), Ollanta Humala Tasso (2011-2016) și Pedro Pablo Kuczynski care va prelua oficial funcția de Președinte la data de 28 iulie 2016. În această etapă, Peru s-a transformat într-o societate mai prosperă și mai dreaptă. Economia peruviană (PIB de 218 miliarde de dolari americani în 2014) a înregistrat o creștere medie anuală susținută în jur de 6%; valoarea exporturilor a crescut substanțial (de la 12 miliarde de dolari americani în 2002 la 44 miliarde de dolari americani în 2012) și incidența sărăciei a scăzut de la 57.7% în 2001, la 21.8% în 2016. De asemenea, s-a diminuat și inegalitatea, dat fiind că indicele lui Gini este cu 0.44 sub nivelurile înregistrate în majoritatea țărilor din regiune. În ceea ce privește politica externă, se evidențiază în această perioadă: i) începerea negocierilor pentru un acord comercial cu Statele Unite ale Americii (noiembrie 2003), o piatră de hotar în formarea unei rețele din ce în ce mai mari de acorduri comerciale preferențiale care în prezent au ajuns la 19 – încluzând aici și acordul comercial cu Uniunea Europeană – și acoperă 94% din exporturile peruviene; ii) crearea Alianței Pacificului, prin intermediul Declarației de la Lima (28 aprilie 2011); iii) delimitarea frontierei maritime cu Chile prin intermediul unei hotărâri a Curții Internaționale de Justiție de la Haga (27 ianuarie 2014); iv) Acordul cu 30 de țări europene privind exonerarea vizelor pentru cetățenii peruvieni în zona Schengen (15 martie 2016); și v) apropierea de OCDE și participarea la Programul Țară cu obiectivul ca Peru să devină membru cu drepturi depline al OCDE în anul 2021.