Idei în nocturnă – Pagini de Istorie – “Martha Bibescu şi vocile Europei. Corespondenţă şi dosar CNSAS 1941- 1945”
16 May 2017
The House of European History – Casa Istoriei Europene
17 May 2017

REPERE SPIRITUALE: Mănăstirea Agapia – cea mai mare mănăstire de maici din România, străveche vatră de credinţă, cultură şi artă

La 9 kilometri de oraşul Târgu Neamţ şi la circa 43 de kilometri de Piatra Neamţ, în satul Mănastirea Agapia, comuna Agapia, pe valea pârâului Agapia – Topoliţa, la poalele culmii Măgura, lângă Mănastirea Văratec, la o altitudine de 480 de metri, se află Aşezământul monahal de la Agapia, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, sărbătoriţi la 8 noiembrie, un loc unde vieţuiesc 450 de suflete, cea mai numeroasă comunitate de maici din ţara noastră. Aşezarea este alcătuită din Agapia Veche (din deal), ridicată de Petru Şchiopul în anul 1585 şi Agapia Nouă (din vale), construită începând cu anul 1642 cu sprijinul Hatmanului Gavril, fratele domnitorului Vasile Lupu şi refăcută de domnitorul Mihail Suțu al II-lea dupa incendiul ce a avut loc aici în anul 1821.

Ansamblul Mănăstirii Agapia – singura comunitate monahală din ţara noastră care poartă numele de “dragoste creştină”, din grecescul “agapis” – este remarcabil prin pictura – tezaur realizată de către Nicolae Grigorescu în anul 1858, prin compoziţia deosebită, ce îmbină elemente ale stilului bizantin cu influeţe neoclasice şi cu arta românească, dar şi prin caracterul de străveche vatră de credință și cultură şi de minunată oază de linişte, smerenie şi regăsire.

* * * * *

indexÎnceputurile vieţii monahale în aceste locuri se situează, conform tradiției, în secolul al XIV-lea, atunci când călugărul Agapie de la Mănăstirea Neamț, s-a retras aici în sihăstrie şi a pus bazele unui schit din lemn, la doi kilometri de lăcașul de cult actual, numit Agapia din Deal sau Agapia Veche.

Din anul 1437 datează prima menţiune documentară a acestui schit, care delimitează moşia Mănăstirii Agapia de cea a Mănăstirii Neamţ, în Hotarnica lui Ilieş Vodă.

Primii ctitori voievozi ai sfintei Mănăstiri Agapia sunt Petru Rareş şi Elena Doamna, menţionaţi în Vechiul Pomelnic de la mănăstire, ei fiind cei care au construit în deal prima biserică de piatră, iar primii ctitori domneşti, în anul 1585, menţionaţi în pronaosul bisericii construite ulterior în vale, sunt Petru Şchiopul şi Ruxandra Doamna.

Cu trecerea timpului, schitul întemeiat aici avea să devină neîncăpător, din acest motiv, dar şi din cauza terenului instabil pe care s-a construit biserica din deal, şi al accesului dificil, o parte dintre călugări se mută, la începutul secolului al XVII-lea, pe locul actualei mănăstiri.

În anul 1642, hatmanul Gavril Coci, fratele lui Vasile Lupu, domnul Moldovei, împreună cu soția sa Liliana, decid să construiască un nou aşezământ, care a primit numele de Agapia din Vale, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.

Lucrările la noul lăcaş au început la 16 octombrie 1942 şi se încheiau în anul 1644, la 3 septembrie.

Proiectul noii construcţii a fost realizat de arhitectul Ionasc Ctisi, biserica fiind realizată din piatră şi cărămidă, în plan treflat, cu turla pe naos.

În anii următori, s-au construit chiliile din incinta mănăstirii iar în estul ansamblului a fost ridicată clopotniţa, o construcţie masivă realizată din granit.index1

La 12 septembrie 1647 a avut loc slujba de sfinţire a Mănăstirii Agapia, urmaşa Agapiei Vechi, oficiată de către Mitropolitul Varlaam Motoc, alături de un sobor de preoţi şi călugări, în prezenţa domnitorului Vasile Lupu şi a boierimi Moldovei acelor vremuri. Deasupra intrării de pe latura sudică a bisericii se află o pisanie în limba slavonă, cu textul: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, iată eu robul lui Dumnezeu, Gavriil hatmanul și Doamna Liliana, am făcut și am înzestrat această mănăstirea Agapia din nou, în zilele binecredinciosului și de Hristos iubitorului Domn Vasile Lupu Voievod. Și s-a început zidirea în anul 7150 octombrie 16 zile și s-a săvârșit în 7152 septembrie 3 zile și s-a sfințit în 7155 septembrie 12.”

Cu ocazia sfinţirii, hatmanul Gavriil a comandat şi donat bisericii de la Agapia o Evanghelie cu ferecături de aur, scrisă pe pergament şi decorată cu portretele evangheliştilor în miniatură, dar şi o cruce cu opt braţe acoperită cu argint aurit, în filigran, în care sunt sculptate cele douăsprezece praznice mari de peste an.

Istoria Agapiei a fost însă zbuciumată, aici având loc invazii, atacuri, jafuri sau incendii.

În anii 1671-1672 au avut loc atacurile turcilor și tătarilor, în iarna anilor 1674-1675, tătarii au jefuit mănăstirea, în anul 1680, ea a fost din nou prădată de către poloni, biserica mare fiind transformată în grajd pentru cai, pentru ca în anii 1689-1693, aşezământul să fie grav avariat în urma atacurilor polonilor regelui Ioan al III-lea Sobieski.

Mănăstirea a găzduit o comunitate de călugări timp de mai bine de 160 de ani, iar în anul 1803, dorind să înființeze un seminar de preoți la Mănăstirea Socola din Iași, mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei a dispus ca cele 50 de maici de la Socola să se mute la Mănăstirea Agapia. Mitropolitul decide astfel să transforme Agapia în mănăstire de maici, fiind redactat în acest sens hrisovul domnesc al lui Alexandru Moruzi, prima stareţă fiind schimonahia Elisabeta Costache, chiar sora mitropolitului. Tot atunci aici s-au înfiinţat o școală pentru călugărițe, unde acestea să învețe psaltichie, limba greacă, și meșteșugurile țesătoriei şi broderiei.

index2După ce, în anul 1821 biserica a fost incendiată, în timpul revoluţiei Eteriei, conform celor menţionate într-o pisanie a mănăstirii, cu sprijinul domnului Ioan Sandu Sturza Voievod şi al Preasfinţitului Mitropolit al Moldovei, Chirio Chir Veniamin Costache, schimonahia Elisabeta reuşeşte să refacă în totalitate mănăstirea.

În anul 1847, la 31 august, a fost sfinţit paraclisul de pe latura de sud a clădirii, având hramul principal “Naşterea Maicii Domnului” şi hramul secundar Duminica Tuturor Sfinților, catapeteasma paraclisului fiind adusă de domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) de la Mănăstirea Bisericani.

În anul 1858, cel care avea să devină un mare pictor, Nicolae Grigorescu, un puşti de doar 20 ani la acel moment, primeşte misiunea, din partea stareței de atunci, Maica Tavefta Ursache, de a repicta pereții interiori ai bisericii principale a mănăstirii. Dovedind un talent ieşit din comun, Grigorescu realizează o excepţională înşiruire de compoziţii murale şi de icoane, caracterizate de realism, autenticitate şi luminozitate aproape de necrezut, îmbinând stilurile bizantin şi neoclasic, cu elemnte de artă pură românească. Se spune că pentru realizarea unora dintre picturi, Grigorescu a folosit modele vii, inclusiv dintre pelerinii care treceau pragul mănăstirii.

În altar, pe uşa din stânga, se află Icoana Sfântului Gheorghe imaginat în picioare, sursa de inspiraţie fiind sculptura lui Donatello din Florenţa, Isus Pancocrator este pictat în cupola boltei naosului, tronând pe un curcubeu, care pune în evidenţă tricolorul românesc, iar tablourile Apostolilor Petru, Andrei, Pavel şi Ioan, de pe cilindrul bolţii, au la bază o tehnică picturală cu pastă uleioasă îngroşată şi linii bine conturate.

Întreaga creaţie a lui Grigorescu realizată aici emană o frumuseţe dumnezeiască, perfectă prin formă şi proporţii.

Lucrările de pictură au durat trei ani (1858-1861), tot în această perioadă biserica fiind înzestrată cu mobilier nou, lucrat la Viena și Paris.

Biserica a fost resfințită la 25 ianuarie 1862, de către arhiereul Calinic Miclescu.

Tot la Agapia, Grigorescu a înfiinţat un atelier de pictură, o şcoală la care s-au format călugăriţele care manifestau astfel de înclinaţii artistice, acel atelier existând şi astăzi, fiind însă abandonat stilul realist al marelui pictor, în favoarea celui cu influenţe bizantine.

La 23 iulie 1903, un nou incendiu a produs pagube mănăstirii: au ars chiliile din incintă, clopotniţa, acoperişul bisericii mari şi 16 case din afara incintei. Biserica a fost reparată, dar i s-a păstrat numai turla de pe Pantocrator, celelalte două turle nemaifiind reconstruite, paraclisul a fost refăcut pe cheltuiala prinţesei Raluca Sturza, iar pictura bisericii, acoperită de fum şi funingine, a fost curăţată, în octombrie 1928, de către profesorul I.D. Ştefănescu, ajutat de ieromonahii Vichentie Malău şi Ghervasie Hulubariu.

În vremea patriarhului Iustinian Marina (1948 – 1977), aici a fost înfiinţat Seminarul Teologic Monahal de fete „Cuvioasa Paraschiva”, un unicat între mănăstirile din Moldova. Astfel, prin ordinul Sfântului Sinod nr. 419/1949, se înfiinţa seminarul cu durata cursurilor de patru ani, elevele venind aici de la toate mănăstirile Moldovei. Şcoala avea să funcţioneze doi ani la Mănăstirea Văratec, iar la 1 octombrie 1950 s-a transferat, împreună cu toată administraţia, la Mănăstirea Agapia.

În anii 1968 – 1969 au avut loc ample lucrări de consolidare, protecție și renovare a bisericii, paraclisul Nașterea Maicii Domnului a fost pictat în frescă de către profesorul Neculai Stoica și un colectiv de pictori restauratori – ieromonah Firmilian Ciobanu, arhimandrit Sofian Boghiu, Gh. Trășculescu și Gh. Zidaru – și tot atunci au fost curățate de fum picturile murale ale lui Nicolae Grigorescu.

În ianuarie 1992, ca urmare a unui incendiu, au fost distruse două laturi ale incintei ce străjuia Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, iar pe locul fostelor chilii s-a înălţat un cămin de bătrâne cu numele Casa „Cuvioasa Eustochia”, unde sunt astăzi îngrijite călugăriţele bătrâne şi bolnave ale mănăstirii.

În 1995 au început, din nou, ample lucrări de restaurare a acestui monument istoric, ele fiind finalizate la începutul anului 2009. O mare atenţie a fost acordată picturilor murale originale aparţinând lui Grigorescu, acestea fiind supuse unor lucrări de recondiţionare. Prin finalizarea acestor lucrări s-a reuşit redarea în circuitul turistic şi ecumenic a unui monument deosebit de important pentru cultura românească.

Mănăstirea Agapia găzduieşte şi o impresionantă colecţie muzeală de artă religioasă şi medievală, dar şi o bibliotecă ce cuprinde cărţi şi manuscrise vechi. Printre obiectele de mare preţ aflate în patrimoniul mănăstirii se află Panaghiarul de argint aurit din 1514 pe care Alexandru Lăpușneanu l-a dăruit Mănăstirii Pângărați, patru Evanghelii tipărite la Mănăstirea Neamț în anul 1821 și îmbrăcate în ferecături de argint aurit, Evanghelia dăruită în anul 1813 de patriarhul Hrisant al Ierusalimului și crucea îmbrăcată în argint aurit, cu o bucată din sfântul Lemn al Crucii Mântuitorului, dăruită de patriarhul Chiril al Ierusalimului.

Tot la Agapia se află şi Casa memorială Alexandru Vlahuţă, locul în care scriitorul a locuit şi a creat. Această casă are o istorie aparte, care începe în anul 1880, când, după ce a rămas văduvă, sora lui Vlahuţă, Elisabeta Străjescu (1850-1925), s-a călugărit la Mănăstirea Agapia. Zece ani mai târziu, în 1890, s-au călugărit şi părinţii săi cu numele de Elisabeta şi Nectarie, apoi şi un frate mai mic, cu numele de Mardarie.

În satul mănăstiresc de lângă Mănăstirea Agapia, pe o coastă de deal aflată mai sus, maica Elisabeta Străjescu a construit o căsuţă cu cerdac, unde s-a mutat ulterior şi mama sa. În această casă, scriitorul Alexandru Vlahuţă venea adeseori în timpul verii pentru a se odihni, iar alteori îşi invita aici şi bunii săi prieteni, precum pictorul Nicolae Grigorescu (1838-1907), cel care a pictat biserica mănăstirii.

În anul 1963, în această casă a fost organizată o expoziţie memorială care cuprinde mobilier original şi obiecte personale ale familiei Vlahuţă, precum şi fotografii, scrisori şi cărţi care relevă aspecte semnificative din viaţa şi creaţia cunoscutului scriitor, casa memorială aflându-se în administrarea Mănăstirii Agapia.index3

Frumuseţea locurilor a determinat dealtfel mulţi scriitori să menţioneze Mănăstirea Agapia, de la Ion Creangă şi referirea sa la „Agapia, cea tăinuită de lume”, Dimitrie Bolintineanu, care a descris într-o călătorie prin Principatul Moldovei, în „Călătorii în Moldova”, patriotismul maicilor de la Agapia, pe care-l consideră superior celui manifestat de „cei mai înflăcărați patrioți”, la Calistrat Hogaș, cel pasionat de Munții Neamțului, care a scris „La Agapia”, sau Alexandru Vlahuță, despre a cărui casă memorială v-am vorbit, care în povestirea „În munții Neamțului” din volumul „România pitorească”, arăta că „Mânăstirea Agapia e vârâtă-n munți, pitită-ntr-un ungher de văi, așa că n-o vezi decât când intri-n ea. Dinspre miazănoapte o păzește de crivăț o măgură-naltă, descoperită – „Muncelul cu Flori”; la apus se ridică zid întunecat de codru, și-n față iarăși pădure de brazi, străbătută de cărări ce te scot în luminișuri neașteptate – „Poiana Mitropolitului”, „Poiana Stariții”, iar mai sus prin bungete de fagi, deasupra opcinei înalte, în fermecătoarea priveliște de pe „Ciungi”, de unde vezi jos mânăstirea Văraticului, în dreapta băile Bălțățești, în stânga Cetatea și Târgu-Neamțului în față larga, nemărginita vale-a Moldovii”…

Fotografii din arhiva personală, august 2012

Răzvan Moceanu

RADOR

1 Comment

  1. Dragos Paul Ionescu says:

    Un loc binecuvântat, Agapia.
    Multumesc Universului și Divinității.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *