Citim Împreună România, de la Lupeni în toată țara
2 February 2019
DOCUMENTAR: 65 de ani de la moartea scriitorului Ionel Teodoreanu
3 February 2019

Repere spirituale: Daniela Rei Vișan în dialog cu Alina Gherasim la Radio România Cultural


” Oamenii se opun de cele mai multe ori vieții așa cum e ea. Nu o lasă să curgă. Îi tot stau în cale ca niște berbeci nătângi cu singurul gând să o culce la pământ, să o tăvălească prin țărână. Să-i arate cine-i mai tare. Dar viața sare și ea la pumnul tău, cu cât dai mai mult, dă și ea, parcă e un bumerang. O scuipi, te scuipă. O mângâi, te mângâie, e prelungirea ta.”
” Acum, până nu băgăm pumnul în carnea realității, nu ne lăsăm. Unii. În fine. Cufărul cel mai valoros e cel gol. Cel care a dăruit tot.” 

           Alina Gherasim, ARMOR- povestiri, Editura Oscar Print 2018


Duminică 3 februarie 2019, de la ora 22,20 vă propunem o reîntâlnire cu Alina Gherasim. Punctul de plecare al dialogului nostru va fi ultimul ei volum de povestiri, publicat la Editura Oscar Print anul 2018.Vom discuta despre omul contemporan înstrăinat parcă de propriul suflet, într-o lume tot mai grăbită, în care eficiența și competitivitatea domină relațiile interumane. Vom încerca să explicăm noul concept despre societate lichefiată, propus de Zygmund Bauman și care pare să aibă din ce în ce mai mulți simpatizanți.Vom  discuta despre granițele interioare ce pot fi depășite printr-un efort intelectual și sufletesc deosebit. Despre umorul, smerenia și imaginația ce pot deveni salvatoare. Despre țărmuri îndepărtate, despre promisiuni sau vise ce prind contur doar atunci când egoul este sfărâmat. Despre învrăjbirea sexelor, simțurilor, gândurilor. Despre cei care își închipuie că pot câștiga, călcând totul în picioare, inclusiv partea cea mai fragilă și mai frumoasă din sufletul lor. Vom discuta și despre speranța renăscută, despre întâlniri ce ne pot schimba viața.

(fragment din povestirea Omul invizibil în palton negru)

„Ce nu vedea el, dar vă spun eu vouă, e că pe scaunul lui începuseră să se încolăcească șerpi vegetali, liane venite de nu știu unde. Mai întâi au acoperit picioarele scaunului pe care ședea Manuel, apoi s-au pornit spre spătarul din lemn masiv. Fie vorba între noi, mobilierul pentru angajați nu era deloc comod, scaunele erau rigide, obositoare. Lemnul pârâia foarte ușor sub presiunea lianelor care crăpau și ele lăsând să curgă un lichid lipicios de culoare stacojie, ca un sânge extraterestru. Paltonul negru observase toată mișcarea și se strânsese pe lângă axul cuierului, parcă voia să-și sugă burta și să se facă nevăzut. Manuel lucra de zor mânuind creionul bont peste foile albe. Mina mototoală lăsa o urmă lăbărțată care se transforma în litere și apoi propoziții. Pe tavan începuseră să se țeasă vegetații care luau cu asalt zugrăveala și așa obosită și afumată.

La un moment dat, în timp ce Manuel era cufundat în munca lui, paltonul a început să scoată sunete, pufăia ca și cum cineva ar fi tras câteva fumuri dintr-o țigară, apoi și-a scos mânecile din buzunare și le-a lăsat să atârne, lăsându-se păgubaș să mai caute explicații la treaba cu plantele care invadau încet, dar sigur încăperea. Bărbatul lucra încovoiat peste hârtia lui și nu băga de seamă că în jurul lui se petreceau chestii nemaipomenite. Încăperea cu pereți gri devenea verzuie și umedă și mirosea a mușchi proaspăt. Haina neagră și-a umflat pieptul ca și cum ar trage aer curat pe nări, a înălțat gulerul și a ridicat mânecile să facă loc aerului să intre și să o destindă. O liană care se apropia încet de cuier se unduia frumos și scotea sunete fine în timp ce plesnea aerul cu vârful ei subțire ca un bici împletit din curelușe din piele moale. Paltonul a văzut-o și a pufnit. Liana s-a prefăcut că schimbă direcția, exact cât să lase la vedere un șold rotund verde-închis și s-a încolăcit de câteva ori, așa, nimic, ca și cum… Haina neagră și greoaie s-a întors cu spatele ocupată cu repararea unui braț al cuierului pe care îl observase desprins. Și-a suflecat mânecile ca un bărbat harnic și priceput lăsând la vedere căptușeala din mătase mov-închis. Liana s-a apropiat să vadă ce face și a atins în treacăt mătasea densă, țesută uniform de o mână fermă care bătuse apăsat ghergheful. Mâneca a tresărit ca electrocutată, s-a răsucit și, după încă o secundă, liana și paltonul s-au privit intens. Ea s-a strecurat pe lângă stofa lui care mirosea umed și greu și s-a furișat în interiorul lui. El a strâns-o tare la piept, dar ea nu se potolea din mișcările din ce în ce mai molatice. Gulerul lui a fost nevoit să îi oprească avansurile, apoi mânecile au țintuit-o de șolduri și ea a început să scoată sunete care nu vin din lumea noastră.”

(fragment din povestire Ricardo Bonsai)

„Așa că, într-o bună zi, s-a hotărât să se întoarcă la vechea lui dorință: să-și facă o grădină zoologică. Se sucea ca un bonsai în creștere chinuit de îndoieli și incapabil să hotărască în ce direcție merge. Pentru o grădină zoologică îți trebuie animale și mult spațiu, plus personal. Asta costă. S-a dus într-o cafenea să cugete. Ploua torențial. Pe ploaie gândurile devin lichide și se întrepătrund neașteptat. O buburuză scăpată de urgia de afară se plimba pe marginea mesei lui de lemn. Făcea pași mărunți și lenți. A ocolit apoi cana lui de cafea și s-a oprit la vreo zece centimetri de ea. Parcă nu mai știa încotro să se ducă. Poate că uitase și de unde a venit biata de ea. Ricardo a privit-o cu atenție. A luat pe un deget o picătură de cafea și a lăsat-o încet lângă mica insectă. Aceasta a sorbit puțin apoi mai mult și picătura a dispărut. Singur cu buburuza lui. Ea nu dădea semne că ar vrea să părăsească locul. Stăteau în cafeneaua sufletelor singure și nu mai conta dacă plouă sau dacă arde soarele, ce era important se petrecuse. Buburuza și-a întins leneșă aripile și apoi s-a așezat pe un șervețel alb pe care Ricardo îl pusese acolo pentru ea. Ea nu avea nimic de zis sau de mutat, și asta îi plăcea bărbatului care nu-și mai găsea rostul în curgerea zilelor. De la o masă alăturată îl privea un om în vârstă îmbrăcat într-un pardesiu lung, negru. La un moment dat, bătrânul s-a apropiat de masa lui Ricardo Bonsai și, după ce a prins curaj, i-a cerut permisiunea să stea împreună. Era așa de bine, se gândea Bonsai, abia găsisem buburuza și ne făcuserăm capsula noastră de intimitate că a și apărut moșul ăsta, ce-o vrea? I-a făcut semn să stea jos, având grijă să așeze mica insectă într-o batistă și să o pună în buzunarul de la piept. Bătrânul nu voia mare lucru, dorea să vorbească cu cineva și îi zică verzi și uscate ca mai toți oamenii singuri, rămași în afara oceanului social, ca peștii pe uscat. Din gura lui ieșeau cuvinte mecanice, monotone și înțelepciuni de almanah. Ricardo amețise, era iar trist că nu-și poate urma drumul, tot timpul apărea ceva ce-i tulbura cărarea cu cețuri de nepătruns. Dar o avea de acum pe buburuză.

 Insecta din batistă. Era secretul lui mic și viu. S-a scuzat că nu mai poate rămâne, oricum cafeneaua se închidea curând. Bătrânul avea ochi limpezi și adânci. A dat din cap că înțelege și a mulțumit pentru conversație. Apoi s-a ridicat și a ieșit în stradă cu pași grăbiți pierzându-se-n mulțime.”

(Fragment din povestirea Cerul înstelat ca un clopot)

„Din noianul de gânduri care treceau prin capetele celor aflați în mașină se distingeau visul maimuței albe, în care o pădure luxuriantă se lăfăia în ploaia tropicală, și neliniștea șoferului care nu își putea explica până la capăt fenomenele naturale. Vântul începuse să bată foarte tare și melodia de la radio abia se mai auzea. Nisipul zgâria tabla mașinii. Indianul adormise, probabil că așa o vreme nu era înscrisă în codul lui genetic și că se putea extrage cu ușurință în intervalul altei lumi. Mi-e sete, s-a auzit vocea Daianei. Mai așteptați puțin, i-a zis șoferul, furtunile de nisip care se iscă din senin nu durează mult. Ea l-a privit cu neîncredere. Or avea apă acolo în tabără? a întrebat Daiana cu voce slabă. Nu știu, a răspuns șoferul ridicând indiferent din umeri.

Maimuța albă a tresărit în somn. Vântul bătea ca turbatul și valuri galbene de nisip se sfâșiau între ele, țesând aerul de nerespirat. De la radio se auzea un program cu muzica triburilor. La ce-o fi bun războiul ăsta? a tresărit femeia ale cărei buze deveniseră aspre și albicioase. Nu-i treaba dumneavoastră până la urmă și nici a mea, i-a răspuns șoferul care se scărpina în capul plin de nisip. Pe geam se mai vedea doar o pâclă deasă de particule. Și noi suntem făcuți din particule și nu înțeleg cum putem să ne deosebim de aer, de gardul de la casă, de munți sau de șapca dumitale murdară, filosofa ea ca să mai treacă vremea. Păcat că nu putem trece de la o stare la alta, să fim ceea ce alegem să fim. Șoferul a privit-o strâmb. Eu nu vreau să fiu altceva. Șofer e bine. În satul meu, care acum e ras de pe fața pământului, meseria asta era privită bine, iar cei care ajungeau s-o facă erau respectați de toată lumea.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *