REConCHILLiant: Daniela Rei Vișan în dialog cu Horea Paștina și Mircea Oliv la Radio România Cultural

” Și a zis către
ucenicii Săi: De aceea vă zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru viața voastră ce
veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca.Viața este mai mult
decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea.”

”Priviți la crini
cum cresc: Nu torc, nici nu țes. Și zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea
lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia.Iar dacă iarba care este azi pe câmp, iar mâine se aruncă în cuptor,
Dumnezeu așa o îmbracă,cu cât mai mult pe voi, puțin credincioșilor!”

Luca 12.22-23, 12.27-28

Sâmbătă 4 aprilie
2020 de la ora 14,30 vă propunem o reîntâlnire la Radio România Cultural cu
Horea Paștian și Mircea Oliv. În cele 30 de minute ale emisiunii REConCHILLiant
vom discuta despre expoziția BUNAVESTIRE realizată cu sprijinul Elite Art
Gallery și care poate fi ” vizitată ” online accesând linkul: https://www.youtube.com/watch?v=RL9M-b40kYU&41shttps://www.facebook.com/EliteArtGallery//posts/2646170545508327?

BUNAVESTIRE este
una din cele mai austere propuneri plastice pe care le-am văzut vreodată.
Lucrările lui Horea Paștina sunt construite acum în jurul OCTOGONULUI și ne
reamintesc de sensul profund al zidirii omului și cosmosului , de aflarea
acelui punct în care cerul și pământul se unesc; un punct tainic, aflat în
inima omului.

Profetică parcă
pentru această perioadă de suferință și pocăință, expoziția lui Horea Paștina ne reamintește că
bobul de grâu, pentru a da rod, trebuie mai întăi să se desfacă în pământ;
câmpiile sale, după cum scria criticul de artă Mircea Oliv, devin Orizont și
mai apoi Masă de Împărtășanie. Nu știm care este jertfa adusă, sau Cine o
aduce...

”Lumina vine de
la Răsăritul Cel de Sus”, ” Biserica”, ” Treime”, ”Potir”, ” Ofranda”, ” Crini
și lanuri de grâu”, ” Mușcată la Mănăstirea Râșca”, ” Porumbelul, pianina și crinii”, ”Cană fără
toartă”, ”Cinci pâini”, ” Doi pești” , ” Flori de măr”, ” Fereastră”, ”Ușa”
construiesc un drum, o cale; pentru a-L urma pe Hristos; din ce în ce mai greu
în zilele noastre, în vuiet de boală, în plânset de moarte;cu atât mai mult ”
grădinăritul” lui Horea Paștina, așezarea smerită, așteptarea și urmarea
Luminii care vine de la Răsăritul cel Sus ne aduce speranță, nouă, celor de
azi, atât de zguduiți de valurile bolii.

” Ascult și
Privesc” scria în urmă cu câțiva ani Horea Paștina în pânzele sale. Pictura devine
scriere, viața- priveghere și ascultare
a Cuvântului lui Dumnezeu. ” BUNAVESTIRE” înveșmântată în Alb ne reamintește de
acel ” Facă-se Mie după Voia Ta”, cuvintele
prin care Fecioara Maria ne-a redeschis calea către RAI.

Mircea Oliv,
critic de artă și prieten de-o viață cu Horea Paștina scria:

”Oamenii din toate
timpurile vorbesc despre Dumnezeu, despre Rai, despre Lumină. Omul trăiește în nădejdea Raiului. Fiind la
Răsărit , Raiul primește lumina direct de la soare, de la soarele spiritual ca
simbol al divinității; o lumină nestinsă, neapusă. Raiul nu este o grădină oarecare, e o grădină prototipală,
consacrată. Raiul este un loc al plutirii, este un topos al Fericirii. Horea Paștina încearcă să ne
atragă atenția prin expoziția de asăzi - “BUNAVESTIRE” a Mariei - că în tăcere și vastitate, în
bucuria, tandrețea și speranța pe care le aduce noua Evă, se poate ivi ceva ce este altfel decît tot ce se poate spune prin lucruri și
prin celelalte alcătuiri ale pământului și ale naturii. Acest ceva îl reduce la
tăcere pe cel care trăiește experiența, și își dă negreșit și deîndată seama că
are de-a face cu “un ceva” aparte. Ți se atrage atenția că este ceva solemn, ceva tainic, ceva ce ascunde o altă realitate, o realitate
pe care o numim sacră. Pentru Pictor, in
liniște și din ordinea firescului se apropie , în lumina mișcătoare, “sacrul”.
Vă propun să luăm acest cuvînt în serios și să uităm că anumite cuvinte de care avem din când în când
nevoie s-au tocit prin nefirească
întrebuințare. Așadar prin sacru am în vedere ceva căruia, în omul deplin,îi
răspunde sentimentul că trebuie să i se închine - să i se plece într-un
fel în care nu ar putea-o face
în fața unui lucru pămîntesc, pe
cât ar face-o în fața unei lumi care
este mai mult de atât.

Este în ceea ce
pictează Horea Pastina ceva tainic luminos și totuși determinat , străin și
totuși familiar. Este ceva ce devine
limpede în lumina zorilor de zi, în vastitatea înaltă și adâncă a cerului și totuși ceva ce este altfel decît corpurile spatiale ale
lumii din jur, care apar prin ființa lumii și totuși vin din altă parte decît
din “lume”. Orizonturile pe care pictorul le aduce în fața ochilor privitorului
par a se deschide și a deveni nespus de transparente. Comandamentele lumii
lăuntrice îi spun privitorului că ceea ce privește trebuie văzut ca ceva
solemn, abisal, veșnic, sacru . Aceasta ar fi, la rîndul său, o prezență
suprafirească, ca o lumină nemaivăzută, ca o conștiință spontană a unei
prezențe tainice, ca o adiere, ca o deschidere, ca un a-fi-aici. Privitorul se
simte părtaș prin propria-i spontaneitate , nu se știe cum , la un ceva ce
devine pentru el “numinosul” însuși. Nu
este lesne de spus care îi este suportul : culorile și formele , sunetele,
mirosurile, sau, poate, alte nelămurite simțiri ale spiritului, ale inimii, ale
sufletului . Acum, în tablou, ele sînt
vădite. Lumina aceasta se referă – o știm sigur - la adâncul lucrurilor avute în vedere, la acea capacitate a adâncurilor și
înălțimilor , care este vie și originară , luminoasă și pură. Înțelesurile acestea ale picturii, ale
tabloului , trebuie să fie păzite, îngrijite pentru a nu se destrăma .

Pictura din această expoziție a lui Horea Pastina nu își propune să îndestuleze doar vederea , să o limiteze la un anumit aspect , ci să o elibereze prin confruntarea sa cu nevăzutul; granițele posibilului sînt mai largi decît par . Pictorul cheamă ochiul la un nou și proaspăt mod de a vedea , deschizîndu-l către o nemărginită înălțime și adîncime . Și pentru că tot ceea ce spunem și privi trebuie să fie și “ascultate” și auzite, pictorul este cel dintîi care o face . A face gol în tine ca să te umpli de o inefabilă prezență, de muzica formelor și de misterul tainic al culorilor lumii este o operațiune esențialmente meditativă. Pictorul este și o mare ureche , o mare ureche deschisă lumii. Un suflet care “ascultă” și „privește” . Natura și lumea i se înfățișează ca o plenitudine inepuizabilă care are mereu ceva mai mult să dezvăluie într-o nesfîrșită preschimbare din slavă în slavă . Acum pictorul , asemeni unui iscusit iconar , caută mai mult “prezența” decît reprezentarea . El reușește să îi redea privitorului realul ca pe o “prezență poetică”. Simțim pe deplin cum lumina fizică luminează universul fizic , în timp ce lumina interioară luminează universal poetic , Albul – lumina prezenței spirituale - înconjoară lumea și tainele ei . Taina lăuntrică a luminii, îngăduie extinderea și restrângerea realului la diferite grade de vizibilitate. În tablou se ivește și îmbrățițează lumea, ca enigmă a absenței și a prezenței , mandorla , octogonul.

Crinul Buneivestiri se înfățișează ca simbol al tainei
spiritului omenesc după cum îl numește Novalis. Vastul orizont al dealurilor
țesute de o blândă cosmogonie, devin altare pe care poate fi închipuită o
mântuitoare euharistie. E o deșteptare a
sufletului , un urcuș spiritual , o mișcare înspre interior și o adâncire în
formă , un urcuș gnostic spre o realitate simbolică , nematerială , e , prin
urmare , o „deșertare de sine în acea formă” ( Filip . 2, 7) . Pictorul preferă
claritatea geometrică în locul
obscurității , simplitatea în locul complexității și armoniile simple în locul
disonanței . În felul lui, pictorul
împlinește și el opera creației , colaborează la marile echilibre
cerești, mută tainele și se lasă co-naturalizat la puterile secrete care se
joacă în univers . Pentru el frumusețea ademenitoare – de o sensibilitate palpabilă , fecundă și feminină
– dezvăluie tensiunea unor transparente „geometrii eterice”, a unor anatomii
ale naturii care vorbesc indirect despre frumusețea divinului .”Mandorla” sugerează prin geometria eterică inculcată în
ea , creșterea spirituală ca mijloc de înțelegere și de trăire a
transcendentului . ”Mandorla”, care apare cu precădere în această expoziție ,
devine “locul teologic” care desemnează
și luminează locul privilegiat al
gloriei nemuritoare. Prin forma
geometrică ea apare ca un romb cu unghiurile laterale rotunjite. Ca și
rombul, ea semnifică unirea cerului și a
pămîntului , a lumilor inferioare cu cele superioare și , mai ales ,
depășirea dualismelor. Pictorul
eliberează subiectivitatea lui creatoare
și face
să prevaleze suveran sensul poetic
în tablou așa încât să restituie paradisul în figură dând frîu liber
omenescului să conspire cu inocența creatoare către cer. Expoziția lui Horea
Pastina ni-l înfățișează pe pictor ca pe
un om atent, ca pe o persoană deschisă
epifaniilor . El înțelege și consacră o gestică a simplității, adoptă un
„limbaj al originarului” cu ajutorul căruia surprinde o temporalitate liturgică
care indică momentele survenirii unei Prezențe absente. Banalitatea familiară si simplă, natura elementară te lasă ușor să resimți
ceva straniu, ceva supra-realist . E limpede că pictorul resemnifică și
transfigurează senin elementele lumii reale indicând modul său propriu de a se
situa în lume . Aici trebuie căutat un mod de a privi , un mod care te provoacă
să descoperi ceea ce realul însuși camuflază cum ar spune Mircea Eliade. Ideea
camuflării în profan a devenit între timp bine=cunoscută , si reprezintă deja,
cred , un bun propriu acestui timp .

Densitatea luminii scoate în evidență transparențele și
fragilitatea lumii existente , cu întreg cortegiul ei de evidențe empirice.
Expoziția aceasta arată, așa cum o arătau toate expozițiile pictorului din
ultimul deceniu, forța uriașă și decisivă a luminii. O candoare elevată
cuprinsă de un aer transparent și de lumina atemporală despre care tocmai am
vorbit sunt supuse acelei voințe care ne
aruncă într-un ireal care conține în el o mare doză de viitor. Pictura lui Horea Pastina scoate în evidență
sensul metafizic al frumuseții.”