Precursor „eretic”: filozoful, sociologul Dimitrie Drăghicescu (1875-1945) - p1

Un articol ieșit din comun apărea în Revista de Filosofie, nr.2  din 1938,  București: Reflecții asupra originii și destinului omului. Autorul, aflat la deplină recunoaștere și maturitate profesională și -nu în ultimul rând- independență a gândirii, emite și argumentează idei „explozive” atunci, în 1938, precum în prezent.

Subtitlul O nouă ipoteză asupra originii umanității, privită în lumina științei și tehnicii noastre indică, implicit, demersul umanistului cu structurare mentală realistă către o explicație mai plauzibilă decât cele acceptabile academic sau religios.

De altfel, lacunele explicării prezenței lui Homo Sapiens Sapiens în evoluția peisajului biologic fuseseră sesizate, între alții, chiar de pionieri sau susținători ai evoluționismului, menționați în articol. În plus, primele decenii ale secolului al XX-lea conțin o excepțională „renaștere modernă” a cunoașterii, îndeosebi a științelor. Era o perioadă de pionierat a noilor gândiri, în care eliberații de dogme nu erau puși la „stâlpul infamiei” pentru explorarea atipică a resurselor conștientizate.

Dimitrie Drăghicescu și-a folosit extracția intelectuală, educațională și materială pentru  cultivarea și sporirea acestor componente. Dar, cu adevărat lăudabil - atunci, ca și azi - poziționarea sa, ca intelectual temeinic și înstărit, a fost independența gândirii, refuzul configurării oportuniste a ideilor. A avut un parcurs meritoriu prin învățământul superior occidental. Ca prim doctor în sociologie român (sub conducerea lui Emile Durkheim!) , valorizarea, sau mai bine spus trecerea sa prin învățământul superior românesc minat, pe alocuri, de partizanat politic (...), a durat numai cinci ani.

Articolul „incendiar” care face obiectul acestui episod a apărut în Revista de Filosofie  deja menționată (nr.2, din 1938) în limba franceză. Fragmente relevante vă sunt oferite în continuare, în alternanță cu scurte repere biografice ale lui Dimitrie Drăghicescu, pentru mai buna conturare a personalității sale. (Traducere și. pe alocuri, adaptare efectuată de redactor.)

„Pentru cel ce reflectează asupra originilor omului există o foarte dificilă problemă prealabilă pe care trebuie să o rezolve într-un fel sau altul. Este vorba de a decide dacă asemănările care se constată între om și speciile zoologice proxime sunt mai importante decât diferențele care îl separă; dacă trăsăturile caracteristice fiziologice și psihice care apropie omul de speciile antropoide sunt mai profunde sau mai superficiale decât cele care îl deosebesc... Bergson (n.red: Henri Bergson, 1859-1941, filozof francez, laureat Nobel pentru literatură în 1927) spune asupra acestui subiect: <<Omul datorează superioritatea sa creierului, limbajului, vieții sociale... Dar acestea nu sunt decât semnele exterioare, diverse, ale unei unice și proprii superiorități interioare... Ele transpun diferențele de natură și nu numai de nivel care separă omul de restul animalității>>...

Această diferență de natură este recunoscută nu doar de filozofi ca d-nii Bergson și  LeRoy, ci și de alți savanți precum Vialleton, care crede că poate afirma: <<În sistemul naturii, forma umană este, evident, aparte... natura sa foarte specială se afirmă și în faptul că această specie se comportă, în distribuția sa geografică, precum un grup superior, răspândindu-se în toate zonele climatice și latitudinile, fără a se modifica în forme noi>>...(n.red: Édouard LeRoy 1870-1954, filozof și matematician francez; Louis Vialleton, 1859-1929, zoolog francez, susținător al evoluționismului non-Darwinian).

Această diferență între om și animale - se reia în articol - este atât de importantă și profundă pentru un filozof foarte informat la subiect precum dl. LeRoy, încât afirmă: <<Omul, oricât ar fi de legat de dezvoltarea generală a vieții, ...marchează deschiderea unei faze absolut noi... Prin importanță, apariția omului nu este comparabilă decât cu apariția vieții... Prin puterea gândirii reflexive degajată în om, un pas decisiv este îndeplinit... Nu există decât două fapte majore, față de care pălesc toate celelalte, dominând istoria Pământului: vitalizarea materiei și umanizarea vieții>>.

Să reținem,deci, ferm, această idee a d-lui LeRoy: omul, cu puterea gândirii sale reflexive, nu are echivalent decât în prima inserție a vieții în materie; umanizarea vieții n-are egal decât în vitalizarea materiei.

După cum transpare din întregul articol, Dumitru Drăghicescu era la curent, sincron cu gândirea filozofică a timpului. În anul 1901 și-a luat licenta la Facultatea de Litere si Filozofie din cadrul Universității din București cu lucrarea “Influența lui Kant asupra lui August Comte”. Apoi, în tradiția vremii, și-a completat studiile la Paris (între anii 1901-1904), participând la cursurile unor reputați profesori, precum Émile Durkheim de la Sorbona, Gabriel de Tarde sau Henry Bergson. Între 1903-1904 audiază și cursuri de sociologie la Universitatea din Berlin. În anul 1904, Dumitru Draghicescu și-a susținut teza de doctorat “Rolul individului in determinismul social” sub conducerea lui Emile Durkheim, devenind, ca român, primul doctor in sociologie și membru al Societății de Sociologie din Paris.

Astfel, neîndoios, expunerea la ideile, ipotezele și teoriile timpului a fost completă.

Prima parte a articolului „eretic” prezentat în aceste episoade continuă cu enumerarea și argumentarea altor diferențe între om și speciile zoologice asemănătoare, deosebiri care  - în viziunea autorului - „singularizează omul și îl fac străin lumii animale. Cu cât observați mai îndeaproape aceste diferențieri, cu atât mai importante și profunde vă vor părea și un adevărat abis se deschide între om și animal; doar pentru privirea grăbită și superficială aceste diferențe pot părea nesemnificative și nu de natură esențială ...

În măsura în care înțelegerea și inteligența depind de senzații,... nu există nici un motiv pentru ca inteligența animalelor să fie rudimentară, inferioară celei umane, deoarece simțurile animalelor sunt, cel mai adesea, superioare și, în anumite cazuri, chiar infinit superioare (simțurilor) oamenilor. Și, dacă pare logic că inteligența, ca produs calitativ al senzațiilor, să depindă de componente, ar trebui ca inteligența animalelor să fie semnificativ peste cea a oamenilor. Or, nu este niciodată astfel ...

Dar, ceea ce este, din acest punct de vedere, de o semnificație clarificatorare este că maimuța, care se remarcă în mod particular prin asemănările fizice cu omul,  nu iese în evidență printr-o inteligență mai dezvoltată decât a animalelor superioare. Dimpotrivă, maimuța pare mai proastă decât câinii și caii, în ciuda posturii semi-drepte, a agilității labelor anterioare atât de apropiate mâinii umane și a asemănării figurii sale cu fața umană. La o asemănare de structură fizică și craniană apropiată de identificare, este foarte semnificativ că inteligența maimuțelor a rămas inferioară nu numai celei a omului, ci și a unor animale superioare situate în urmă pe scara zoologică. Există, între maimuță și om - dacă nu un veritabil abis - cel puțin o discontinuitate profundă. ...

Lucrurile arată absolut la fel dacă omul este considerat <<homo faber>> (omul creator - n.tr.) și examinăm cunoașterea aprinderii și întreținerii focului, care îl singularizează între ceilalți locuitori ai Terrei. Astfel, în timp ce animalele au instincte, ca unelte încorporate în corpuri, omul - aproape lipsit de instincte - este făuritor de unelte. Această diferență este atât de tranșantă, de importantă, încât implică, incontestabil, o esențială diferență de natură. Nu se poate stabili o derivare, chiar și indirectă, oricât de îndepărtată, între instinctul animal și uneltele folosite de homo faber.  

În timpul a sute de mii de ani, omul a aprins focul în fața maimuțelor și animalelor domestice din jur și niciodată acest act nu a fost înțeles; niciodată nu s-a manifestat cea mai mică veleitate din partea lor de a-l imita - de a aprinde și întrebuința focul. Absolut incapabile să-l inventeze, să-l producă, au fost, de asemenea, incapabile să-l înțeleagă sau - cel puțin - să-l întrețină. (...) Și chiar dacă acestea ar fi explicabile prin marea deosebire între labele animalelor și mâna umană, nimic n-ar fi mai simplu pentru maimuță decât să scapere chibriturile sau să arunce vreascuri peste un foc care se stinge.(...)

Autorul articolului expune, în continuare, experimentele simiene ale psihologului german Wolfgang Köhler (1887-1967), orientate spre argumentarea posibilității folosirii de maimuțe a unor obiecte rudimentare, pentru atingerea hranei.  „Din nefericire, - constată Dimitrie Drăghicescu -  gesturile au rămas unice, nu se repetă sau se generalizează în speciile simiene. (...) Nu m-aș putea convinge de inteligența acestor cimpanzei decât dacă mi s-ar cita cazul al măcar unuia singur care, folosind chibriturile, ar aprinde focul și, apoi, l-ar întreține.(...)

Aprinderea focului este într-asemenea măsură stranie și străină locuitorilor Pământului, încât legenda o prezintă ca pe un dar ceresc -  o tehnică al cărei secret a fost dezvăluit, de la Zei  oamenilor, de Prometeu.

Filozoful și sociologul Dumitru Drăghicescu urmează prezentarea premiselor ipotezei eretice pe care o lansează asupra originii omului evocând argumente istorice, religioase și mitice ale prezenței și importanței focului în umanitate. Utilizării acestuia i s-ar datora toate tehnicile și însăși dominanța și dezvoltarea societății. Adăugat limbajului, reflexiei inteligente și uneltelor, „focul a singularizat omul încă de la început și a generat față de animalele superioare o diferențiere profundă care s-a accentuat dramaticîn timp (...) și care îl apropie pe om de Dumnezeu, îndepărtându-l de animale.

La nivelul anilor 1930, „În disperare de cauză și pentru a explica inteligența și rațiunea... s-a recurs la o ipoteză destul de riscantă: <<Umanizarea nu s-a putut face decât prin inserția în forma animală a unui suflet uman, creat ex nihilo.>>... Este evocată teoria mutațiilor bruște a lui de Vries (, acceptată ca explicativă, „autorizantă”, în lumea științifică a timpului. „Mutația esențială s-a operat când un suflet uman a venit informând un organism apt să îl primească. (...)<<Mulți cred că mutația s-a produs nu la un adult, ci în cursul vieții embrionare. Nu știm nimic despre aceasta; se pare că o mutație nu este durabilă, ereditară, decât cu condiția să se grefeze pe celulele reproducătoare și nu numai pe soma. Nu este aici locul expuneri curioasei teorii a genelor, aceste elemente invizibile conținând cromozomi...>>”  Exprimarea apărea  - de subliniat - în anii 1930: speranța pusă în rezidența specialei, inefabilei naturi umane în codul genetic a rămas o ipoteză de lucru, chiar și azi.

„Savanții cei mai scrupuloși sunt mai curând rezervați cu privire la această problemă a originii omului. Așa este cazul lui Georges Goury (n.red: 1877-1959, considerat  în altă resursă drept „unul dintre maeștrii preistoriei franceze”, nici nu apare în wikipedia! Drăghicescu îl citează) <<Prima problemă care se pune în preistorie este aceea a originii omului>>... Și, dacă există savanți care cuteză să  exprime deschis rezultatele reflexiilor (lor), ei vor spune...: marile maimuțe antropomorfe nu sunt strămoși ai omului, ci, în orice ipoteză, doar veri mai mult sau mai puțin îndepărtați. (Georges Goury: Origine et évolution de l´homme)

Cunoscător în profunzime al spațiului de gândire francez, Drăghicescu evocă și alte personalități care au exprimat îndoieli despre narativele „clasice” ale originii omului: etnologul Pierre Rivet (1876-1958), fondator, în 1937, al celebrului Musée de l´Homme; ori Teilhard du Cardin (1881-1955), erudit francez de asemenea sau antropologul-biolog italian Giuseppe Sergi (1841-1936) - ei remarcând, între altele, inexplicabila apariție a omului anatomic modern ca „produs finit”, fără punct de joncțiune cu primatele.

Este notabilă, pentru începutul de secol XX, perceperea impasului susținerii descendenței omului din maimuță; ideea alternativă acceptabilă mainstream era - atunci, ca și azi - presupunerea unui strămoș comun, care să-i facă, pe om și maimuță verișori. Aserțiunea a devenit, în timp, un truism, deși respectivul strămoș comun nu a fost, încă, descoperit. Ca o paranteză, acesta este doar un exemplu al convertirii unor ipoteze la stadiul de adevăruri, în lipsa dovezilor sau chiar prin eludarea unor contraargumente. A pune ceva în loc este, se pare, preferabil recunoașterii, mai ales publice, a necunoașterii - scuzabilă fie alăturarea termenilor!  Teoria BigBang este un alt asemenea exemplu cu implicații „fundamentale”.

În remarcabilă asemănare cu situația din prezent, Dumitru Drăghicescu menționa în articolul din 1938, propus în aceste episoade: „Nu există, până în prezent, decât două ipoteze posibile asupra originii omului. 1. Omul ca fruct al evoluției progresive a formelor vitale, încoronare a evoluției creatoare a vieții. 2. Omul, operă specială a mâinilor lui Dumnezeu, încoronare a Creației, modelat după chipul și asemănarea Sa...

A doua ipoteză cadrează admirabil cu diferențele calitative tranșante, grație cărora omul transcende animalitatea și este certitudinea de credință a teologilor. Prima ipoteză este a savanților și este singura care cadrează cu rațiunea și știința, fără însă a le satisface. Cum este absolut imposibil de acceptat teza teologilor, nu ne-ar rămâne decât să acceptăm, chiar împotriva noastră, pe a doua, în ciuda absurdităților aproape la fel de mari ca ale tezei teologice.

Această acceptare se întâmplă doar din lipsa unei a treia teze care n-a fost propusă până în prezent și care, după cum vom vedea, nici nu putea fi propusă în trecut.

Este, chiar aceasta, cea pe care o credem în măsură să elibereze de disconfortul intelectual, atât de sensibil, al acceptării absurdității mai mici ale unei teze care contrazice o altă teză, încă și mai absurdă.”

Care să fie alternativa privind originea omului, propusă în 1938 de filozoful și sociologul Dimitrie Drăghicescu?  Partea din articolul readus la lumină în acest episod expune motive ale nemulțumirii unor contemporani lui cu privire la cele două variante majore, „corecte” științific, respectiv religios.

Episodul al doilea va conține fragmente argumentative ale premizelor moderne pentru ipoteza „eretică” instituțiilor de ieri și de azi deopotrivă.

redactor Florin Vasiliu