PORTRET: Jean-Paul Sartre – filosoful existenţialist al vieţii şi libertăţii

Motto: „Esența omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, își alege libertatea, esența, și-n aceasta constă măreția, disperarea și neliniștea lui.” – Jean-Paul Sartre

Duminică, 21 iunie, se împlinesc 115 ani de la naşterea lui Jean-Paul Sartre, filosof existenţialist francez, dramaturg, scriitor, scenarist, activist politic, biograf şi critic literar. Sartre a fost una dintre cele mai importante personalităţi din filosofia existenţialistă şi una dintre figurile marcante ale direcţiei marxiste din secolul al XX-lea. Gândirea sa, reflectată în lucrările sale, au influenţat sociologia, teoria critică, teoria postcolonială şi studiile literare şi continuă să influenţeze aceste discipline şi în prezent.

Jean-Paul Charles Aymard Sartre s-a născut la 21 iunie 1905, la Paris, fiind fiul lui Jean-Baptiste Sartre, un ofiţer în Marina Franceză, și al lui Anne-Marie Schweitzer, verișoară de gradul întâi a filosofului Abert Schweitzer, câştigător al premiului Nobel pentru Pace, în anul 1952.

În anul următor naşterii sale, tatăl său moare de febră, el fiind crescut, pe mai departe, la Meudon, o suburbie a Parisului, de mamă și de bunicul matern.

Jean-Paul va primi o educaţie conservatoare, sub îndrumarea unui profesor de limba germană, care îi va călăuzi primii paşi şi în literatura clasică şi matematică.

În anul 1916, mama sa se recăsătorește și familia se mută în La Rochelle, un orăşel în vestul Franţei.

Jean-Paul va frecventa liceul din La Rochelle, apoi, între anii 1924 și 1929, studiază la École Normale Supérieure din Paris, unde va aprofunda psihologia, sociologia și filosofia, fiind influențat mai ales de opera lui Henri Bergson, „Essai sur les données immédiates de la conscience”, de intenționalitatea husserliană și ontologia lui Heidegger. Aici va obţine şi doctoratul.

În perioada studiilor, o va cunoaşte pe cea care-i va fi alături întreaga viață, fără a-şi oficializa relaţia, Simone de Beauvoir, eseistă, scriitoare, figură de marcă a existențialismului și a feminismului în Franța, militantă a mișcării intelectuale contestatare de după al Doilea Război Mondial. Cei doi ar fi făcut un pact, potrivit căruia relaţia lor să dureze doi ani, după care fiecare să îşi vadă de drumul propriu. Doar că după o perioadă de despărţiri spaţiale, nu cu scopul de a-şi verifica iubirea au a li se face dor unul de celălalt, ci de a cunoaşte şi pe altcineva, de a-şi face noi prieteni sau eventuale relaţii, prietenia şi iubirea lor avea să devină legendară. Amândoi vor avea legături în afara cuplului, povestindu-şi chiar experienţele şi sfătuindu-se în acest sens, acestea fiind elementele care ar explica intensitatea şi caracterul special al cuplului.

În plan profesional, Sartre predă filosofia la diferite licee din Le Havre, Laon și Paris, iar în perioada 1933-1934, pleacă cu o bursă de studii la Berlin, unde audiază prelegerile lui Edmund Husserl și cursurile lui Martin Heidegger, care îi va influenţa puternic abordările asupra problematicii ființei.

În anul 1938, îi apare prima sa operă literară, „La Nausée” (Greața), care cuprinde baza ideilor sale filosofice de mai târziu, mai ales cea a contingenței radicale a existenței.

În 1940, este concentrat, participă la așa-numitul „război ciudat”, în care este luat prizonier de germani, dar eliberat din stalag un an mai târziu.

Participă, apoi, la Paris, la câteva grupuri intelectuale de rezistență împotriva ocupației germane – între care „Socialisme et liberté” care scotea revista cu același nume.

(Photo by STF / INTERCONTINENTALE / AFP)

În anul 1943 publică piesa de teatru „Les Mouches”/”Muștele”, cu o tematică antiautoritară, dar şi cea mai importantă operă a sa, care a pus bazele existențialismului în Franța, „L’Être et le Néant”/”Ființa și neantul”. Redăm, în continuare un pasaj din „Fiinţa şi neantul”: „un eveniment social care se produce deodată şi care mă poartă cu el nu vine din afară: dacă sunt mobilizat într-un război, acest război este războiul meu, seamănă cu mine şi îl merit. Îl merit mai întâi pentru că aş putea să mă sustrag de la el, prin sinucidere sau dezertare; aceste ultime posibilităţi sunt acelea care trebuie întotdeauna să ne fie prezentate când este vorba de a judeca o situaţie”.

În anul 1945, Sartre scrie piesa de teatru „Huis clos”/”Cu ușile închise” şi înfiinţează revista literară și politică „Les Temps Modernes”, alături de prietenul său Maurice Merleau-Ponty, iar în 1946, va susţine, la Sorbona, conferința „Existențialismul este un umanism”, în care îşi va expune filosofia și morala existențialistă, devoalând înclinaţia sa către o ideologie de stânga, de inspirație marxistă și manifestă.

Va mai scrie piesele de teatru „Morts sans sépulture”/”Morți fără mormânt” şi „La Putain respectueuse”/”Târfa cu respect”, în 1947, „Les Mains sales”/”Mâinile murdare”, în 1948 şi „Le Diable et le Bon Dieu”/”Diavolul și bunul Dumnezeu” – 1951.

Această direcţionare a gândirii sale îl va îndepărta, în timp, de unii dintre remarcabilii săi prieteni, precum André Gide, Albert Camus sau André Malraux.

De asemenea, din cauza gândirii sale şi a luărilor sale de poziţie, Sartre are de suferit pe multiple planuri: în timpul războiului din Algeria (Războiul Algerian de Independență sau Revoluția Algeriană, un conflict armat derulat între 1 noiembrie 1954 și 19 martie 1962, care a avut loc în Algeria, colonie franceză din 1830, și care a avut ca rezultat obținerea independenței țării, la 5 iulie 1962, față de Franța), ia poziţie în favoarea Frontului Naţional de Eliberare, iar ca represalii, armata clandestină OAS va plănui un atentat cu bombă asupra sa, aruncându-i în aer locuința, la 7 ianuarie 1952.

Mai mult, Sartre se va afla sub supravegherea serviciilor secrete franceze timp de ani de zile, având pe urmele sale zeci de agenți, i se ascultă convorbirile telefonice şi i se interceptează corespondența.

În anul 1956, s-a petrecut reprimarea violentă de către armata sovietică a revoltei anti-comuniste din Ungaria, iar reacția lui Sartre, de condamnare a represiunii, va indica noi perspective ale gândirii sale, cu toate că, încă, va rămâne încă apropiat de ideile marxiste, făcând vizite în Uniunea Sovietică, China comunistă și în Cuba lui Fidel Castro.

Alte piese de teatru pe care le-a scris sunt „Nekrassov”, în 1956, „Les Séquestrés d’Altona”/”Sechestratul din Altona”, în 1960 şi „Les Troyennes”, o adaptare după Euripide, în 1966.

La 22 octombrie 1964, Comitetul Nobel anunţa: „Premiul Nobel (n.n. pentru literatură) din acest an a fost atribuit scriitorului francez Jean-Paul Sartre pentru opera sa care, prin spiritul de libertate și prin căutarea adevărului pe care le reprezintă, a exercitat o vastă influență asupra epocii noastre.”

Marele filosof şi scriitor, răspundea printr-o epistolă în care arăta refuzul de a primi premiu, astfel „Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituție, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum”. Era o decizie inedită şi, mai ales, neprevăzută în testamentul lăsat de Alfred Nobel, Sartre fiind, până în zilele noastre, singurul laureat al Nobelului pentru literatură care nu a primit nici banii asociaţi acestui premiu. Desigur, a mai existat o situaţie asemenătoare, în anul 1958, când Boris Pasternak, autorul romanului “Doctor Zhivago” a primit premiul Nobel pentru Literatură, însă acesta, constrâns de autorităţile din Uniunea Sovietică, a fost nevoit să refuze distincţia.

Sartre va accepta, în schimb, președinția Tribunalului Internațional, curte simbolică inițiată de filosoful și militantul englez Bertrand Russel – Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1950, care i-a fost acordat ca recunoaștere a lucrărilor sale semnificative, în care promovează umanitarismul și libertatea de conștiință – pentru condamnarea războiului din Vietnam.

După anul 1968, când a avut loc înăbușirea „socialismului cu față umană” din Cehoslovacia, Sartre se va distanța total, definitiv, de așa-numitul „socialism real”, gândirea sa pe mai departe fiind cea de intelectual militant de stânga, împotriva discursului autorității.

De la acel moment, sănătatea lui Jean-Paul Sartre se va deteriora vizibil, după o activitate literară și politică ce depăşea limitele sale, din cauza fumatului, a consumului de alcool sau amfetamine – de care începuse să abuzeze, pe motiv că doar astfel ar fi putut să scrie conform dorinţelor sale. Toate acestea vor avea ca urmare deplasarea sa extrem de anevoioasă şi slăbirea accentuată a vederii. După ce îşi va pierde cunoştinţa, este constrâns să îşi micşoreze norma de predare și ritmul de muncă şi îşi va angaja un secretar particular.

În anul 1973, înfiinţează cotidianul de stânga „Libération”.

Dintre lucrările sale de filosofie, menţionăm „L’Imagination”/”Imaginația” – 1936, „La Transcendence de l’Ego. Esquisse d’une description phénoménologique”/”Transcendența egoului. Schiță pentru o descriere fenomenologică”, 1936, „Esquisse d’une théorie des émotions”/”Schiță pentru o teorie a emoțiilor”, 1939, sau „Critique de la raison dialectique. Precedé de Question de methode”/”Critica rațiunii dialectice”, 1960.

Sartre a scris şi remarcabile eseuri politice, precum „L’Affaire Henri Martin. Textes commentés par Jean-Paul Sartre”/”Afacerea Henri Martin. Texte comentate de Jean-Paul Sartre”, în 1953, „Entretiens sur la politique, Gérard Rosenthal, David Rousset et Jean-Paul Sartre”/”Convorbiri despre politică”, în 1949, „Réflexions sur la question juive”/”Reflecții despre chestiunea evreiască”, 1954, „On a raison de se révolter. Discussions entre Philippe Gavi, Jean-Paul Sartre et Pierre Victor”/”Avem dreptate să ne revoltăm”, 1974.

Pe lângă pemiul Nobel pentru literatură, Sartre a fost distins cu Premiul New York Drama Critics Circle (1947), Premiul Grand Novel (1950) şi Premiul Omegna (1960).

Jean-Paul Sartre pleacă la Domnul la 15 aprilie 1980, la spitalul Broussais din Paris, la vârsta de 75 de ani, ca urmare a unei embolii pulmonare.

O mulţime imensă de oameni va conduce pe ultimul drum cortegiul funerar, către cimitirul Montparnasse din Paris, unde îşi găseşte odihna veşnică.

Postum îi apar lucrările filosofice „Cahiers pour une morale”/”Caiete pentru o morală”, publicat în 1983, „Situations philosophiques”/”Situații filosofice” şi „Verité et existence”/”Adevăr și existență”, ambele în 1990.

De asemenea, este autorul unor volume autobiografice, de memorii şi corespondență precum „Les Mots”/”Cuvintele”, 1964, şi a celor apărute postum, „Carnets de la drôle de guerre”/”Carnete dintr-un război ciudat) şi „Lettres au Castor et à quelques autres”/”Scrisori către Castor și către alte câteva”, ambele în 1983, şi „La Reine Albemarle ou le dernier touriste”/”Regina Albemarle sau ultimul turist”, 1991.

În aprilie 2014, un manuscris inedit al filosofului francez Jean-Paul Sartre, ce include ciorna lucrării „Cuvintele”, a fost vândut cu 50.200 de euro, la o licitaţie organizată casa Artcurial, către un colecţionar francez. Manuscrisul, până atunci necunoscut, păstrat într-o colecţie privată, a fost pus în vânzare cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la prima ediţie a volumului autobiografic „Cuvintele”, apărut la editura Gallimard.

În urma lui Jean-Paul Sartre au rămas remarcabile aspecte ale gândirii filosofice privitoare la individ şi existenţă, cum că existenţa precede esenţa, că fiecare om mai întâi există şi de abia apoi îşi conturează o identitate definitorie, în funcţie de acţiunile sale, că numai după moarte sunt posibile judecăţi finale referitoare la felul în care un om a trăit.

Sartre a lăsat urmaşilor ideea că omul este condamnat să fie liber, ceea ce înseamnă că trebuie să suporte povara responsabilităţii pentru fiecare acţiune a sa, oricât de frustrant sau incomod ar putea fi acest adevăr, în orice alt caz contrar, am avea de a face cu o trăire „inautentică”, în rea-credinţă.

de Razvan Moceanu - RADOR