PORTRET: Ioana D’Arc – faimoasa eroină franceză şi sfântă a Bisericii Catolice. Este „Fecioara de la Orleans” un simplu mit ?

Duminică, 30 mai, în calendarul romano-catolic este marcată sărbătoarea Sfintei Ioana d’Arc (1412-1431), Fecioară, una dintre cele mai misterioase şi mai captivante personalităţi din istorie, protagonista celor mai strălucite succese pe care poate să le obţină o femeie într-un mediu complet străin ei, câmpul de luptă. Personajul despre care ne propunem să vorbim astăzi, la împlinirea a 590 de ani de la moartea ei, a fost o fată simplă, de la ţară, fără cultură, care s-a aflat în fruntea unor trupe franceze descurajate, pe care le-a condus către victorie asupra unei armate engleze călite în războaie, reuşeşte să dărâme bastioane, să urce pe tron un rege, pentru toate acestea fiind văzută ca mesager al lui Dumnezeu pe Pământ, pentru a fi apoi capturată, vândută şi acuzată de erezie, sfârşind arsă pe rug, la doar 19 ani. Deşi catalogată de unii specialişti contemporani drept schizofrenică, Ioana d’Arc este considerată simbolul naţionalismului romantic francez, o adevărată eroină naţională, fiind pusă chiar la originea naşterii naţiunii franceze după eliberarea de sub ocupaţia engleză. Aşadar…

Ioana d’Arc s-a născut la 6 ianuarie 1412, la Domremy, Franţa, un mic sat din ducatul Lorraine, fiind fiica lui Jacques d’Arc şi a Isabellei, o familie de ţărani prosperi.

Copilăria ”Jhennettei”, aşa cum era ea alintată, petrecută alături de trei fraţi şi o soră, coincide cu perioada războiului de o sută de ani dintre Anglia şi Franţa.

Deprinde, de tânără, meştesugul ţesutului şi păstoritul, fiind foarte pricepută în toate treburile casnice.

Ioana era liniştită, politicoasă, de o mare modestie şi extrem de credincioasă. Ea obişnuia să-i răspundă tatălui său, care o certa pentru că dădea de mâncare vagabonzilor, că pentru ea nu contează că sunt vagabonzi dacă au nevoie de ea şi că atunci când faci un act de caritate nu trebuie să te gândeşti la astfel de lucruri, ci trebuie să-l faci din iubire pentru Dumnezeu şi nimic mai mult.

Situaţia Franţei, în acel moment istoric, arăta astfel: în anul 1415, francezii sunt învinşi de către Henric al V-lea, la Azincourt, iar regele Angliei începe cucerirea sistematică a Franţei. Apoi a fost încheiat ruşinosul tratat de la Troyes – urmare a asasinării ducelui de Burgundia, Ioan fără Frică, de către oamenii „Delfinului”, viitorul Carol al VII-lea, iar Henric al V-lea se proclamă moştenitor al coroanei Franţei. În acest timp fiul lui Carol al VI-lea şi al lui Isabeau de Bavaria este renegat de propria mamă şi considerat bastard, iar tronul Franţei este promis fiului lui Henric al V-lea, cel care era căsătorit cu Caterina de Valois, fiică a lui Carol al VI-lea.

La vârsta de 13 ani, în timp ce se ruga în bisericuţa sărăcăcioasă a satului, Ioana aude un glas tainic, care o îndeamnă să meargă la Bourges – unde se refugiase Carol al VII-lea – , pentru a salva regatul francez, stăpânit în mare parte de englezi. Ea avea să mărturisească ulterior: “Aveam 13 ani când am auzit vocea Domnului care m-a ajutat şi care m-a îndrumat. Vocea era însoţită de o lumină.”

Mesajul Domnului arăta că ea primise misiunea de a elibera oraşul Orleans de sub asediul britanic şi să contribuie la redobândirea, de către Carol al VII-lea, a tronului Franţei.

În anul 1429, Ioana d’Arc îi prezintă, prin mijlocirea guvernatorul provinciei în care locuia, viitorului rege al Franţei, patru profeţii, iar acesta este sceptic, la început.

Timp de trei săptămâni este interogată de prelaţi şi teologi care încearcă să verifice dacă tânăra spune adevărul, apoi este dată pe mâna moaşelor, pentru a confirma fecioria ei. Ioana înlătură în cele din urmă, orice îndoială asupra sa.

Viitorul rege constată cu mirare că tânăra cunoştea lucruri secrete, pe care doar divinitatea i le-ar fi putut încredinţa, astfel Prinţul moştenitor find convins că Ioana este trimisă de Dumnezeu şi-i încredinţează comanda trupelor ce asediau oraşul Orleans. I se înmânează  armură, stindard şi escortă, dar şi spadă, pe care ar fi depus-o în biserica Sainte-Catherine-de Fierbois, după cum îi indicaseră „vocile”.

După două luni, la 29 aprilie 1929, ea conducea armata franceză către victorie, reuşind, la o vârstă fragedă, să îşi impună autoritatea în faţa soldaţilor, printr-o disciplină severă, prin sancţionarea corespunzătoare a actelor imorale, şi prin respect pentru Dumnezeu.

Ioana se distingea prin tunsoarea scurtă, băieţească, trupul ei musculos şi îndesat,  prin faptul că se îmbrăca bărbăteşte, purta o armură strălucitoare, călărea un cal alb, ţinând într-o mână spada şi în cealaltă un stindard alb, toate aceste elemente constituindu-se într-o simbolistică aparte. Cu toate că era o luptătoare îndârjită, iubea pacea şi îşi avertiza duşmanii înainte de fiecare bătălie să renunţe la luptă, tocmai fiindcă ea era un mesager al voinţei divine.

La 7 mai 1429 îi constrânge pe şefii militari francezi să ordone asaltul unei noi fortificaţii care bloca accesul pe podul Loarei, apoi este rănită la umăr de o săgeată, însă continuă să conducă asaltul şi se regăseşte, în final, victoriasă, alături de armata sa.

La 18 iunie 1429, la Patay, armata engleză, condusă de Falstaff şi Talbot, este din nou înfrântă. Astfel, aproape întreg teritoriul este eliberat, iar Carol al VII-lea este încoronat, la Reims, rege al Franţei, împlinindu-se a doua profeţie a tinerei.

Însă noului conducător nu-i pica bine popularitatea imensă de care se bucura tânăra copilă, astfel că acesta negociază încheierea unui armistiţiu cu englezii, spre dezamăgirea tinerei eroine, care îşi vede anulate eforturile sale şi ale soldaţilor.

Ioana reia lupta, alături de puţinii ostaşi care i-au rămas alături, însă, în anul 1930, este prinsă într-o ambuscadă, pusă la cale de contele de Luxemburg, care o predă englezilor, în schimbul unei sume de răscumpărare echivalentă unui rege. Este acuzată de erezie de către Universitatea din Paris, care cere să fie judecată de tribunalul Inchiziţiei, doar judecătorii bisericeşti având dreptul să se ocupe de astfel de cazuri.

Justiţia trebuia să certifice astfel, că Ioana d’Arc ar fi fost o vrăjitoare, şi tot astfel, că Regele Carol al VII-lea ar fi ajuns pe tron prin uzurpare, prin „maşinaţiunile diabolice ale unei vrăjitoare”.

Episcopul Cochon este cel care urma să judece acest caz, însă tânăra eroină, care împotriva legilor bisericeşti, este ţinută într-o închisoare militară, nu recunoaşte legitimitatea procesului şi apelează la ajutorul Romei.

În anul 1431, semnează – printr-o cruce, fiindcă nu ştia să scrie – , un act de abjurare, în cimitirul din Rouen, convinsă fiind documentul se referă la altceva, apoi retractează cele conţinute de actul semnat, fapt pentru care este arsă pe rug, nu înainte de a cere să se aşeze o cruce în vârful stâlpului. La 30 mai 1431, în piaţa Vieux-Marche din Rouen, trece astfel la Domnul strigând numele Său, iar duşmanii ei spuneau, imediat după sacrificarea tinerei: „Am ars o sfântă !”. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aruncate în Sena.

Despre sfârşitul tinerei, Charles Panati scrie în „Cartea sfârşiturilor”, astfel: „După ce hainele i-au fost carbonizate integral – deşi carnea nu-i fusese atinsă – lemnele aprinse au fost trase deoparte pentru ca spectatorii să vadă că sentinţa fusese îndeplinită. Au văzut-o complet goală, aflăm dintr-o sursă, dezvăluind toate secretele unei femei, iar când această imagine a fost privită suficient de mult, călăii au reaprins focul în jurul bietului cadavru. Călăii ştiau cum să ofere mulţimii contravaloarea preţului pentru spectacol”.

Deşi Carol al VII-lea nu a făcut nimic pentru eliberarea eroinei, acesta este, totuşi, iniţiatorul procedurii care anulează sentinţa din 1431, şi care cere ca procesul Ioanei să fie declarat nedrept, pentru a rezulta că ajutorul pe care i-l dăduse provenea de la Dumnezeu. Abia în anul 1456, sentinţa este anulată iar Ioana d’Arc este reabilitată, doar parţial, însă, fiindcă la acea vreme nici curtea şi nici biserica nu dorea sanctificarea sa.

Totuşi, reabilitarea sa a dat naştere unui curent de veneraţie ieşit din comun faţă de tânăra eroină, cu suflet curat al cărei instinct pentru dreptate a mers până la sacrificiul suprem.

Surprinde însă că prima „biografie” a Ioanei datează abia din secolul al XVII-lea şi este semnată de Edmund Richer (1559-1631), conducătorul Facultăţii de Teologie din Paris, însă manuscrisul său a rămas nepublicat până în anul 1911.

În 1753, Nicolas Lenglet du Fresnoy, profesor, istoric, geograf, folosof şi alchimist (1674-1755) a creionat o altă biografie a eroinei, fiind urmat, după încă aproape un secol, de Jules Étienne Joseph Quicherat (1814 –1882) – istoric şi arheolog francez, care, în 1841, a descoperit suspectul depozit secret de documente, referitoare în principal la procesul ei, la Notre Dame. După un efort laborios, întins pe parcursul a opt ani, Quicherat a realizat o lucrare în cinci volume despre care cei mai mulţi spun că ar fi opera definitivă despre viaţa, procesul şi moartea ei, o lucrare care nu prezintă, însă, o înlănţuire de fapte şi situaţii care să acopere integral şi în mod cert viaţa Ioanei d’Arc.

Abia 450 de ani mai târziu de la sacrificiul suprem, la 18 aprilie 1909, Ioana d’Arc a fost beatificată, în Catedrala Notre Dame de Paris, de către Papa Pius al X-lea, dar momentul ales ar putea fi pus în legătură – conform istoricilor – cu scopul întăririi Partidului catolic, în momentul în care Republica franceză se pregătea să voteze legea separării Bisericii de stat.

La 16 mai 1920, a fost ridicată la cinstea altarelor, fiind canonizată în Basilica Sfântul Petru din Roma, de către Papa Benedict al XV-lea, cu zi de cinstire la 30 mai, data sacrificiului ei martiric, momentul fiind înlesnit de conducerea de dreapta a Franţei de la acea vreme.

De asemenea, în memoria eroismului tinerei, sărbătoarea ei este şi zi naţională a Franţei, fiind marcată, anual, în a doua duminică a lunii mai.

Tânăra ţărancă, simplă şi fără cultură, dar inspirată de glasul lui Dumnezeu, recunoscută apoi ca sfântă şi eroină, a creat un cult, care i-a animat pe politicienii francezi în raportarea la figuri patriotice martire, iar aici îl putem menţiona, pe fostul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, care în timpul campaniei sale electorale a făcut mai multe referiri la celebra eroină franceză.

În anul 2008, a apărut volumul “Afacerea Ioana D’Arc”, o carte scrisă de jurnalistul francez Marcel Gay, împreună cu un fostul agent al serviciilor secrete, Roger Senzig, în care se incerca dărâmarea mitului Ioana d’Arc, şi se susţinea că “fecioara de la Orleans”, nu a fost o ţărancă, ci o bastardă regală, fiica ilegitimă a reginei Franţei, Isabeau de Bavaria, pe care a folosit-o ca pe propria marionetă politică, într-o operaţiune secretă denumită “Operaţiunea Fecioara”, ea fiind, de fapt, foarte bine educată pentru misiunea sa. Autorii mai afirmă că tânăra nu a auzit nicio voce a lui Dumnezeu şi nu a fost arsă pe rug, ci a scăpat cu ajutorul soldaţilor englezi, a ajuns în Anglia, unde a trăit fericită mulţi ani, fiind măritată cu un cavaler francez, pe nume Robert des Armoises.

Conform celor doi, Ioana d’Arc, a fost într-adevăr judecată pentru erezie în anul 1431, însă ea ar fi evadat, fiind arsă, de fapt, pe rug, o necunoscută, în locul ei.

Afirmaţiile celor doi, au stârnit mânia Bisericii Catolice dar şi a istoricilor, care au afirmat că cei doi au urmărit doar obţinerea de audienţă şi de venituri consistente de pe urma cărţii lor.

Mai mult, au apărut alte foarte multe opinii care arătau că fata ar fi fost bolnavă, însă în  privinţa bolii sale există mai multe diagnostice presupuse – epilepsie, migrenă, tuberculoză sau schizofrenie – toate însoţite de supoziţii pro şi contra, fără a îndeplini vreun consens din partea istoricilor.

Subiectul Ioana d’Arc a reprezentat o puternică tentaţie şi pentru lumea cinematografiei, filmul şi viziunea regizorală cu cel mai mare impact fiind „The Messenger: The Story of Joan of Arc”, creat în anul 1999, de regizorul francez Luc Besson, cu Milla Jovovich în rolul Ioanei d’Arc. Producţia, capabilă să influenţeze publicul asupra personajului istoric şi asupra unor controverse ce marchează existenţa personajului, a fost apreciată relativ pozitiv de public şi critică, obţinând două premii Cesar pentru costume şi sunet şi alte şase nominalizări, însă cele mai înverşunate comentarii nefavorabile au venit de la istoricii care au acuzat interpretarea reegizorală dată evenimentelor.

Cert este faptul că multe din amănuntele cunoscute astăzi despre eroina franceză provin din cronici descoperite la Notre Dame în secolul al XIX-lea, tocmai aflarea atât de târzie a detaliilor atrăgând îndoieli privind autenticitatea documentelor.

La acest curent aderă însuşi Roger Caratini, unul dintre cei mai prestigioşi istorici din Franţa: „Mi-e teamă că foarte puţin din ceea ce noi, francezii, am învăţat la şcoală despre Ioana d’Arc este adevărat… Ea a fost, se pare, aproape în întregime creaţia Franţei, în nevoia disperată de a găsi o mascotă patriotică în secolul al XIX-lea. Ţara voia un erou, miturile revoluţiei erau toate prea sângeroase, iar Franţa a inventat – mai mult sau mai puţin – povestea sfântului ei protector. Din păcate, realitatea este puţin diferită… Ioana d’Arc nu a jucat nici un rol – sau, în cel mai bun caz, doar unul minor – în Războiul de o sută de ani. Nu ea a eliberat cetatea Orleans, pentru simplul motiv că oraşul nu a fost niciodată asediat. Iar englezii nu au avut nicio legătură cu moartea ei. Mă tem că Inchiziţia şi Universitatea din Paris au judecat-o şi au condamnat-o… Mi-e teamă că, de fapt, noi înşine ne-am ucis eroul naţional. Probabil că avem o problemă cu englezii, dar nu este cazul în ceea ce o priveşte pe Ioana.”

de Răzvan Moceanu - RADOR