O carte pe zi – Henrik Fexeus, Manualul abilităţilor sociale superioare
20 June 2018
Enciclopedia Statelor Lumii
21 June 2018

PORTRET: Horia Furtună – unul din fondatorii Radiodifuziunii române

Joi, 21 iunie, se împlinesc 130 de ani de la naşterea lui Horia Furtună, poet, prozator, dramaturg şi avocat, conferenţiar şi director al serviciului Teatral al Radiodifuziunii.

Horia Furtună s-a născut la 21 iunie 1888, la Focşani, fiind fiul lui Ioan Ştefănescu (Stephănescu), inspector general al Serviciului veterinar (fiul Meitanei Cristescu, înrudită cu familiile Văcărescu şi Orăscu), şi al Speranţei-Plautina (născută Vasiliu), descendentă a familiei Boerescu. Tatăl său îşi schimbase oficial numele în Furtună, în anul 1883.

Horia Furtună şi-a petrecut copilăria la Constanţa, unde a învăţat greceşte şi turceşte, apoi familia se mută la Bucureşti, unde cel mic parcurge primii ani de şcoală.

În anul 1902, debutează cu poezia „Prietenii”, apărută în revista „Carmen”, apoi, în anul 1903, publică versuri şi proză, în suplimentul ziarului „Adevărul”.

În anul 1904, publică o poemă „eroicomică” – „Iarba fiarelor” – în suplimentul pentru copii al aceluiaşi ziar, în anul următor publică proză în „Comoara tinerimei”, o parodie şi o baladă, iar în anul 1906, creaţiile sale sunt publicate în revista „Din liceu”.

Avea să semneze, de-a lungul timpului, şi cu pseudonimele literare Aghiuţă, Ariel, Spiriduş, Licurici sau Henri Loria.

Tot în 1906, obţine diploma de Bacalaureat a Liceului „Matei Basarab”, la secţia modernă şi tot în acel an, pregătindu-se în particular, îşi dă diferenţele şi este şi absolvent al secţiei clasice a liceului din Brăila.

Este admis, apoi, la Paris, la Facultatea de Drept şi Filosofie Pentru lecturi, unde se familiarizează cu limbile engleză şi germană şi urmăreşte cu viu interes viaţa culturală din Franţa.

La Paris i-a cunoscut pe Al. Macedonski, E. Lovinescu, Em. Ciomac şi Victor Eftimiu.

În anul 1909 obţine licenţa în drept la Paris, cu calificativul „magna cum laude”,  iar în anul 1915 obţine şi doctoratul, cu teza „Du recours de l’assureur contre les tiers responsables de la realisation du risque dans le contrat d’assurance”, la Facultatea de Drept din Iaşi.

Înfiinţează, alături de Ion Pillat, colecţia „Cărţile albe”, în care apare volumul „Flori sacre”, de Al. Macedonski – care era marginalizat la vremea aceea -, în 1912. Horia Furtună participă şi la seratele literare din casa lui Macedonski, alături de Eugeniu Speranţia şi Panait Muşoiu şi, drept răspuns al prieteniei ce îi lega, Macedonski îi dedică „Rondelurile rozelor” şi ultimul capitol din romanul „Thalassa”.

Începând cu anul 1915, profesează avocatura, fiind înscris în Baroul Ilfov, iar din anul 1916, împreună cu Ion Pillat şi Adrian Maniu, conduce revista „Flacăra”, în care i-au apărut câteva din cele mai bune poeme ale sale („Balada lunii”, „Menhirii”, „Sărmanul Yorick”), precum şi fragmente din romanul „Henri Loria”, publicat sub titlul „Iubita din Paris”.

A participat la războiul din anii 1916-1918, devenind prizonier în urma luptelor de la Nad-Patac, fiind internat în lagăr la Stralsund, pe insula Danholm, în Marea Baltică. Aici dă lecţii de franceză, învaţă rusa şi scrie.

După eliberarea din lagăr, în anul 1919 a devenit membru al Societăţii Scriitorilor Români, o vreme făcând parte şi din conducere. A fost ales, apoi, vicepreşedinte al Societăţii Autorilor Dramatici, calitate în care participă la diverse congrese internaţionale.

Se implică şi în politică, devenind liberal şi secretar benevol al lui Ionel Brătianu.

Este ales prefect şi deputat de Ilfov, în anii 1919, 1922 şi 1927.

 

În anul 1920, a condus foaia economică „Democraţia”, apoi, în perioada 1922-1924, alături de Ion Pillat şi Tudor Arghezi, a participat la înfiinţarea şi conducerea revistei „Cugetul românesc”, unde îi apare ciclul ce evocă prizonieratul în Germania, „În sârmele ghimpate”.

În anul 1924 a prezentat cu succes pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, „Făt-Frumos”, o piesă lirică în patru acte, în versuri, care apăruse, în acel an, în „Cultura Naţională”.

La 1 noiembrie 1928, la ora 17:00, era difuzată în eter prima emisiune a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România, cu anunţul: „Alo, alo, aici Radio Bucureşti”. Primele cuvinte au fost rostite de preşedintele Societăţii, Dragomir Hurmuzescu, ctitorul radiofoniei româneşti, după care a urmat un recital de versuri compuse de Horia Furtună, în care Radioul românesc era definit drept „Un suflet nou”.

Încă din 1928 desfăşura o intensă activitate publicistică în Radio, fiind deci unul dintre fondatorii instituţei.

În anul 1930 a fost director al cotidianului liberal „Mişcarea”, iar în perioada 1931 – 1932 este ales prefect al judeţului Buzău.

În anul 1934 renunţă la avocatură, în acelaşi an fiind distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români, pentru romanul „Iubita din Paris”.

În cadrul Radiodifuziunii, a fost, pentru un timp, colaborator, apoi redactor şi consilier pentru probleme literare.

Între anii 1934-1948 a fost directorul serviciului teatral al Radiodifuziunii.

 

A rostit de la microfon versuri pentru copii, a ţinut conferinţe despre poezia populară în opera lui Eminescu şi Coşbuc, şi a insistat asupra originalităţii folclorului nostru (obiceiuri de iarnă, doine şi cântece haiduceşti etc.). A prezentat ascultătorilor începuturile teatrului românesc, dar şi dramaturgia lui Vasile Alecsandri. Bun cunoscător al culturii franceze, a conferenţiat despre Spiritul lui Sacha Guitry şi despre proza şi teatrul lui Jean Giraudoux.

A realizat numeroase traduceri, adaptând uneori piese de teatru radiofonic. A tradus din Moliere („Burghezul gentilom”, „Vicleniile lui Scapin”), Racine („Andromaca”), Tristan Bernard, Aime Maillart, a dat versiunea românească a unor librete de operă (Weber, Monteverdi, Mozart) şi a lucrat la Simfonia pastorală, o colecţie de peste două mii de lieduri tălmăcite din alte limbi (între care „Şapte lieduri pe versuri de Clement Marot” de George Enescu, lieduri de Zeno Vancea pe versuri de Rilke, etc.).

 

Registrul preocupărilor sale era, dealtfel, foarte amplu. De la „călătorii sentimentale“ şi note de drum despre Madrid la „artă şi gastronomie“, de la valenţele umorului la Mark Twain la eseuri „despre plictiseală“, sau, de la „gluma ţărănească“ la Al. Odobescu şi de la „doina apelor şi a luncilor“ la figura tragică a lui Avram Iancu.

Unele conferinţe, precum cea despre Anna de Noailles, prinţesă Brâncoveanu, ţinută la Radio în ziua de 8 aprilie 1931 (la ora 18.15) avea să fie dezvoltată în volumul „Contesa de Noailles” (1933).

Dar şi prezenţa editorială a lui Horia Furtună a fost marcată de acelaşi „ambitus“ generos, de la lucrări de jurisprudenţă (Du recours de l’assureur contre les tiers responsables de la réalisation du risque dans le contrat d’assurance, 1915, teza sa de doctorat) la cele de factură economică (Spre politică financiară, 1921) şi chiar de etică socială (Criza morală a timpului de faţă, 1921). Apoi, de la monografii (I. C. Brătianu, 1921), la evaluări istorice (Războiul de neatârnare, 1927).

 

Beletristica prezintă şi ea o anume diversitate. Povestea lirică în 4 acte Făt-Frumos (1924) ţine de feeria dramatică, situându-se între „Cocoşul negru” al lui V. Eftimiu şi Chantecler de Edmond Rostand, dramaturgul francez pe care-l cunoscuse în timpul studiilor sale pariziene şi pe care avea să-l evoce la microfonul radioului („Souvenirs inédits sur Edmond Rostand” – în programul de seară din 1 aprilie 1930).

În schimb, Păcală (1927) e mai degrabă o farsă populară, plină de umor şi învăţăminte.

Anii petrecuţi în Franţa vor fi evocaţi în „Iubita din Paris” (1934) cu suficientă emoţie pentru a se crea cititorului impresia că are de-a face – măcar parţial – cu o scriere autobiografică.

A publicat, de-a lungul timpului, versuri, cronică literară, însemnări teatrale, proză şi încercări dramatice în „Adevărul literar şi artistic”, „Catedra” (Galaţi), „Carnet literar” (Buzău), „Cele trei Crişuri”, „Curentul”, „Dâmboviţa”, „Excelsior”, „Gorjanul”, „Gândirea”, „Humorul”, „Liberalul”, „Lupta”, „Luceafărul”, „Noi pagini literare”, „Ordinea”, „Propilee literare”, „Radio”, „Radio România”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Rampa”, „România nouă”, „Universul”, „Universul literar”, „Viaţa literară”, „Vremea” şi altele.

 

În anul 1948 se pensionează.

Horia Furtună a trecut la cele veşnice la 8 martie 1952, la Bucureşti.

În 1967, istoricul literar Dumitru Micu a avut remarcabila iniţiativă de a publica antologia „Balada lunii”, recuperând o parte din literatura – plină de lirism – a lui Horia Furtună. Utile precizări, la finalul cărţii, aducea Eugeniu Speranţia, poet şi estetician născut în acelaşi an (1888) cu Horia Furtună şi care semna – concomitent cu apariţia antologiei congenerului – volumul „Amintiri din lumea literară”, unde era recompusă epoca în care personalitatea lui Horia Furtună se impusese drept una dintre cele mai energice şi mai elevate.

de Răzvan Moceanu – RADOR

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *