122 de ani de la prima proiecţie publică a unui film
28 decembrie 2017
30 decembrie 1947 – Regele Mihai I al României este forțat să abdice
30 decembrie 2017

PORTRET: „Gloriosul” Rasputin, tămăduitorul curţii imperiale ruse

La 29 decembrie 1916 era asasinat Rasputin, rămas celebru în istorie ca fiind tămăduitorul familiei ţarului Nicoale al II-lea, dar şi un amorez celebru al tuturor frumuseţilor feminine de la curtea imperială a acelor vremuri. Deşi nu a fost niciodată în monahism, Rasputin a fost numit „Călugărul nebun”, prin prisma unor aşa-numite vindecări prin puterea credinţei. A rămas în istorie ca unul dintre cele mai controversate personaje ale secolului al XX-lea, cu un rol relativ minor dar plin de culoare în decăderea dinastiei Romanovilor.

* * * * *

Grigori Efimovici Rasputin s-a născut la 10 ianuarie 1869, la Pokrovskoie, un sătuc siberian de pe râul Tura, în gubernia Tobolsk, regiunea Tiumen în zilele noastre, într-o familie de ţărani.

Aceasta este cea mai probabilă dată a naşterii sale, însă mai mulţi cercetători dau ca ani ai naşterii între 1863 şi 1873.

În anul 1887, Rasputin a petrecut trei luni într-o mănăstire, unde se pare că a intrat în secta Khlysts desprinsă din Biserica Ortodoxă Rusă a hlîstilor, care propovăduia un soi de violenţă combinată cu erotism şi susţinea, nici mai mult nici mai puţin, că mântuirea consta de fapt în săvârşirea unui păcat pentru ca, mai apoi, sufletul să fie izbăvit.

După ce a ieşit din mănăstire, l-a vizitat pe Macarie, un om considerat sfânt, care a exercitat o puternică influenţă asupra viitorului tânărului Rasputin.

În anul 1889 s-a căsătorit cu Paraskovia Fiodorovna Dubrovina, o ţărancă la fel de puţin şcolită ca el, cu care a avut patru copii: primul, al cărui nume nu se cunoaște, a murit la puțină vreme după ce a venit pe lume, al doilea copil a fost Matryona (sau Maria), singura care i-a supraviețuit „sfântului”, Varvara (sau Varia), sora ei mai mică, a fost ucisă de bolșevici chiar în zilele Revoluției şi singurul băiat al său, Dmitri (sau Mitia), care avea să moară în Siberia, împreună cu mama sa.

În anul 1901 Rasputin a părăsit satul natal şi a plecat în pelerinaj, cu intenţia de a se călugări, printre locurile vizitate regăsindu-se Grecia şi Ierusalimul. În Grecia a intenţionat să facă parte din comunitatea ortodoxă a ruşilor de la Muntele Athos, mai exact la Mânăstirea Sfântul Pantelimon, unde avea să constate însă lucruri nefireşti în comportamentul călugărilor atoniţi. La întoarcerea acasă, după mărturisirea sa către Macarie, acesta îi recomandă posibilitatea ca mântuirea sufletului lui să vină mai degrabă din afara mânăstirilor, din lumea mare.

În anul 1903, Rasputin ajunge la Petrograd, capitala ţaristă (Sankt Petersburg astăzi) unde s-a autoproclamat stareţ posesor al unor puteri tămăduitoare nebănuite. A urmat pentru o perioadă Academia Teologică de aici, perioadă în care a dat dovadă de calităţi ce au uimit asistenţa prin vindecări nonconformiste, care ar fi fost explicate ulterior prin dozajul bioenergetic deosebit pe care îl poseda.

Ca urmare a acestor practici tămăduitoare, primeşte recomandarea preotului Ioan din Kronstadt şi a duceselor Anastasia şi Milita, iar în anul 1905 Rasputin şi-a făcut intrarea la curtea ţarului Nicolae al II-lea, familia imperială punându-şi mari speranţe în puterile sale vindecătoare, în condiţiile în care moştenitorul tronului, ţareviciul Alexei, suferea de hemofilie, o boală care îi provoca hemoragii necontrolate din cauza lipsei capacităţii de coagulare a sângelui, iar tratamentele numeroase încercate nu au dat niciun rezultat.

Rasputin concepuse un tratament „revoluţionar” în urma căruia micuţul suferind al curţii imperiale se simţea din ce în ce mai bine, el fusese supravegheat permanent de medicul familiei, copilului i se administra greşit aspirina, iar Rasputin a luat ca primă măsură eliminarea medicamentului care era contraindicat în afecţiunile hemoragice. Miracolul era înfăptuit … iar lui Rasputin i se dusese faima că avea puterea de a vindeca prin puterea rugăciunilor. Contestatarii săi îl acuzau însă că rezultatele miraculoase ar fi fost obţinute prin … hipnoză.

Interesante sunt trei episoade din activitatea „Tămăduitoare” a lui Rasputin: în primul dintre acestea, în anul 1905, Alexei a fost atacat de o albină, iar Rasputin ar fi alergat în ajutorul băiatului şi ar fi strigat „Înţeapă-l şi vei muri !”, după care albina a zburat din preajma bolnavului, întâmplare interpretată ca o acţiune a puterilor sfinte ale lui. În al doilea exemplu, se spune că în timpul unei crize grave a ţareviciului, Rasputin, aflat în acel moment în casa sa din îndepărtata Siberie, ar fi reuşit să-i uşureze suferinţa copilului aflat în Petrograd prin intermediul rugăciunilor, de la distanţă.

Apoi în anul 1912, Alexei a căzut de pe cal şi a început să sângereze intern, iar Rasputin i-a scris ţarinei Alexandra Feodorovna, spunându-i să fie fără grijă, că băiatul se va face bine până a doua zi, ceea ce s-a şi întâmplat.

Această ultimă întâmplare a făcut ca încrederea acesteia să fie necondiţionată în capacităţile vindecătoare ale lui Rasputin, ba mai mult, recunoştinţa ei se transforma, încet-încet, în atracţie fizică nestăvilită. Întâlnirile dintre cei doi, discrete – cum se putea altfel – dar din ce în ce mai dese, veneau pe fondul în care însuşi ţarul îl numea pe Rasputin „prietenul nostru”, semn al încrederii de care se bucura acesta în rândul membrilor familiei imperiale.

Atât ţarul cât şi ţarina îl considerau pe Rasputin un profet, un om al lui Dumnezeu, o inetrpretare care poate fi evaluată mai ales în contextul relaţiei tradiţionale şi foarte puternice între curtea imperială rusă, oricare ar fi fost aceasta, şi Biserica ortodoxă rusă, însă şi în contextul în care ţarina Alexandra, o germană protestantă la origine, era foarte fascinată de noua sa religie ortodoxă, fără însă a pătrunde profunzimea unora dintre practicile credinţei ruşilor.

Instalat cum se cuvine la curtea imperială, deşi era considerat un tip libidinos, bădăran, murdar, de multe ori purtându-se în mod scandalos în public, Rasputin a început o viaţă desfrânată, însoţit fiind mai mereu de femei de condiţie deosebită din înalta societate petersburgheză. Rasputin era văzut adesea şi în compania prostituatelor, era cunoscut ca un consumator de alcool până dincolo de pierderea cunoştinţei, însă chiar şi aşa, era fascinant pentru multe dintre femeile de la curtea imperială. În schimb societatea aristocratică rusă a acelor vremuri îl aprecia se pare la justa lui valoare, astfel că Rasputin era considerat pur şi simplu nedemn şi nepotrivit pentru rangul familiei imperiale.

Se spune că viaţa desfrânată a lui Rasputin din acei ani a dus la naşterea a câteva sute de copii, al căror număr exact şi nume, desigur, nu le cunoaşte nimeni.

În aceste condiţii, Rasputin urcă treptat pe scara ierarhiei curţii imperiale, şi pe fondul începerii primului război mondial, începe să devină ţinta acuzaţiilor de influenţă nepatriotică la curte, principala teorie afirmând că din ce în ce mai nepopulara ţarină era descendentă a unor principi germani, iar „confidentul” ei, ar fi spion german.

Rasputin a mai avut o „revelaţie”, afirmând că armatele ruseşti nu vor obţine succese până când însuşi ţarul nu va prelua comanda operaţiunilor militare. Astfel, Nicolae al II-lea, un om fără o pregătire militara adecvată, şi-a asumat o responsabilitate uriaşă, care a avea să se dovedească în cele din urmă nefericită atât pentru el şi familia lui, dar şi pentru Rusia în ansamblul ei.

În această conjunctură, influenţa lui Rasputin asupra ţarinei a crescut considerabil, a convins-o să numească în posturi importante din guvern persoane din cercul lui de discipoli, iar Rasputin ajunsese deja la nivelul în care exploata atracţia sa fizică pentru femeile din înalta societate în schimbul favorurilor politice.

Poziţiile lui Rasputin a fost folosită de politicienii şi ziaristii vremii care aveau argumente din ce în ce mai puternice în a critica dinastia, de a pune presiune pe ţar să renunţe la puterea absolută, ori să separe biserica de stat. Rasputin a intrat în dispute şi cu clerul, mai ales prin prisma influenţei pe care o dobândise asupra curţii dar şi a modului desfrânat în care înţelegea să trăiască.

În aceste condiţii de antipatie absolută la adresa sa, destinul lui Rasputin se apropia de un deznodământ brutal.

Se pare că un grup de nobili, iritaţi peste măsură de influenţa lui Rasputin, l-au atras pe acesta în palatul Prinţului Felix Iusupov, artizanul complotului. Aici, Rasputin a fost tratat ca o faţă imperială, cu prăjituri alese şi cu vin din belşug, în care, însă, fusese strecurată o cantitate considerabilă de cianură, care se spune, ar fi omorât pe loc cinci-şase persoane. Rasputin nu a păţit, însă, nimic, iar Iusupov, nedumerit şi furios peste măsură, ar fi pus mâna pe revolver, ţintind spre pieptul inamicului, acesta prbuşindu-se la pământ. Însă nici acel glonţ nu avea să îl ucidă, fiind nevoie de alte nenumărate gloanţe, dintre care unul în cap, apoi de sute de lovituri de bâtă, de legarea sa straşnică şi de aruncarea trupului în apele îngheţate ale Nevei. Era în ziua de 29 decembrie 1916.

La trei zile distanţă, trupul lui Rasputin a fost cules din râu şi autopsiat, iar braţele lui au fost găsite în poziţie verticală, semn că nici otrava, nici gloanţele şi nici bâtele nu ar fi fost îndeajuns pentru a-l suprima – ci ar fi încercat să se elibereze de legăturile cu care fusese imobilizat, iar cauza decesului ar fi fost … înecul.

Cu câteva luni înaintea asasinării sale, Rasputin scrisese câteva rânduri premonitorii: „Dacă cei din familia voastră care îmi doresc moartea vor reuşi să mă ucidă, atunci niciun membru al familiei voastre nu va mai rămâne în viaţă mai mult de doi ani”.

La 16 iulie 1918, la nici doi ani de la moartea „călugărului”, ţarul, ţarina şi cei cinci copii ai lor au fost executaţi de revoluţionari…

Dacă pentru mulţi dintre ruşi, carismaticul ţăran a devenit erou naţional, pentru occidentali, Rasputin a devenit simbolul unei presupuse „înapoieri” a ruşilor, a superstiţiilor şi imoralităţii, un subiect demn doar de can-can.

A existat chiar o mişcare care cerea nici mai mult nici mai puţin canonizarea lui Rasputin, fapt care a stârnit reacţia vehementă a Patriarhul Moscovei Alexei al II-lea: „Acest nebun ! Ce dreptcredincios va dori să stea într-o Biserică care cinsteşte în mod egal pe ucigaşi şi pe mucenici, pe desfrânaţi şi pe sfinţi ?”.

Răzvan Moceanu

RADOR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *