PORTRET: Iosif Sava – un aristocrat al muzicii, un jurnalist generos, un interlocutor perfect
18 August 2019
PORTRET: Theodor Aman – creator al şcolii româneşti de pictură, un senior al artelor
19 August 2019

PORTRET: George Enescu – „Mozart-ul pe care l-am pierdut”

La 22 octombrie 2002, prestigioasa publicaţie britanică „The Guardian” publica un articol dedicat marelui compozitor român George Enescu. Articolul semnat de Dominic Saunders se intitula: „Mozart-ul pe care l-am pierdut”. 

George Enescu s-a născut la 19 august 1881, în satul Liveni-Vîrnav din judeţul Botoşani, în familia arendaşului Costache Enescu şi a soţiei lui, Maria, fiica preotului Cosmovici. A fost al optulea copil al lor şi primul care n-a murit în copilărie. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la 5 ani a debutat pe scenă şi şi-a început studiile de compoziţie sub îndrumarea lui Eduard Caudella.

 

„Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor şi chiar destul de conştiincios. La patru ani ştiam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?”, îşi amintea Maestrul.

 

Între anii 1888 și 1894 Enescu a studiat la Conservatorul din Viena, avându-i ca profesori printre alții pe Joseph Hellmesberger jr. și pe Robert Fuchs. Adolescentul de la Liveni a fost asimilat rapid de viața muzicală a Vienei, unde concertele sale, în care interpreta compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy la numai 12 ani, entuziasmau atât presa de specialitate cât și publicul.

După absolvirea Conservatorului din Viena, George Enescu şi-a continuat studiile la Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899, sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick, André Gédalge, Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). La data de 6 februarie 1898 a debutat în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică „Poema Română”. În același an a început să predea la București și să susţină recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era invitat deseori să susţină concerte la Castelul Peleș din Sinaia, locul în care şi-a întâlnit de altfel marea şi unica sa iubire: prinţesa Maruca Cantacuzino.
Din primii ani ai secolului XX datează cele mai cunoscute compoziții ale sale, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905) şi Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).

În aceaşi perioadă, activitatea muzicală a Maestrului alterna cu mare succes între București și Paris, cu intermezzo-uri în mai multe țări europene, unde concerta în compania unor parteneri prestigioși precum Alfredo Casella sau Louis Fournier.
În anii Primului Război mondial, Maestrul a decis să rămână în București unde a dirijat pentru prima dată în audiție integrală în România Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 şi Suita pentru orchestră Nr. 2. În același an s-a desfăşurat şi prima ediție a concursului de compoziție George Enescu, în cadrul căruia compozitorul le-a oferit câștigătorilor premii din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa de a-şi interpreta propriile creaţii în concerte.

După război, Enescu a continuat să-şi împartă activitatea concertistică între România și Franța, făcând multe călătorii şi în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia și New York. Au rămas memorabile interpretările Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și cele ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach.

În toată această perioadă, acvtivitatea concertistică a Maestrului a alternat cu cea pedagogică, printre elevii săi numărându-se violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menu
hin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual. Menuhin l-a descris pe Enescu ca fiind: „Absolutul prin care eu îi judec pe toţi ceilalţi … atât ca ființa umană cât şi ca muzician”.

În timpul celui de-al Doilea război mondial, Enescu a rămas în București, unde a avut o intensă activitate dirijorală, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Nicolae Brânzeu, Sabin Drăgoi. După război a dat concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin, care l-a vizitat la București și la vila Luminiş din Sinaia.
În ultimii ani ai vieții Maestrul a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929 şi a lucrat la Simfoniile Nr. 4 și 5 care au rămasa neterminate (fiind orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).

O dată cu instaurarea dictaturii comuniste, George Enescu împreună cu soţia sa, prinţesa Maruca Cantacuzino-Enescu, s-a exilat definitiv la Paris, unde s-a stins din viață în noaptea dintre 3 spre 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, simbol al purităţii sale sufleteşti.
Deși este cunoscut în principal ca un virtuoz al viorii, George Enescu era și un pianist rafinat care a ştiut să exploateze din plin posibilitățile polifonice pe care i le dădea pianul, în comparație cu vioara.

Într-un articol scris cu ocazia debutului recent al sezonului muzical bucureștean din 1936, în care George Enescu avea programate 10 recitaluri, patru concerte simfonice și șase camerale, cronicarul Mihail Sebastian scria următoarele: „George Enescu impune respectul artei, o înaltă conștiință a valorilor, o mare disciplină a muncii. Extraordinar artist, Enescu este, deopotrivă, un excepțional educator. Vocația sa dirijorală se vede că răspunde nu numai necesității de exprimare personală, dar și unei nevoi de a transmite celorlalți o tehnică de lucru, de a le insufla consecvență artistică. Dirijorul este un profesor. Rolul lui este de a comunica învățături. Când George Enescu ia bagheta, ai certitudinea că te afli în fața unui magistru.”

Despre activitatea sa muzicală, George Enescu spunea: „În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune muzica și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…”

Cu puţin timp înainte de sfârşitul său, Yehudi Menuhin şi soţia sa Diana i-au făcut o vizită Maestrului. Mai târziu, Diana a descris episodul: „Yehudi a vorbit cu el de muzică, și la un moment dat Enescu s-a aproiat de pian pe care a început să cânte mângâindu-l cu mâinile sale triste, care păreau o prelungire a propriei ființe, iar eu nu am putut să nu-i observ cravata uzată, jacheta sărăcăciosă, faţa îngeresc de palidă cu trăsăturile curate, frumoase și ochii senini”. În aceaşi perioadă, George Enescu îi spunea prietenului său Marcel Mihalovici: „Dacă aș putea pune pe hârtie tot ce am în cap, ar fi nevoie de sute de ani”.

Din păcate nu i-aţi avut, Maestre, însă vă mulţumim pentru ce-aţi fost, pentru ce reprezentaţi şi pentru tot ce ne-aţi lăsat, atât ca muzică, cât şi ca om. Şi cred că da, cel mai faimos discipol al dumneavoastră avea dreptate când spunea că reprezentaţi absolutul: atât ca om, cât şi ca muzician.

sursa Rador – Cătălina Păunel

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *