PORTRET: Emanuel Elenescu – personalitate marcantă a culturii muzicale româneşti şi universale

Motto: „În galeria dirijorilor români, maestrul Emanuel Elenescu ocupă un loc special. Natura l-a înzestrat nu doar cu talent şi dragoste pentru muzică, ci şi cu bunătate, modestie, onestitate şi umor, toate aceste calităţi fiind în cazul domniei sale ieşite din comun“ – muzicologul Olga Dăescu despre Elenescu, o personalitate care a devenit încă din timpul vieţii o legendă a radioului naţional

Luni, 8 martie, se împlinesc 110 ani de la naşterea renumitului dirijor, instrumentist, compozitor și pedagog Emanuel Elenescu, cel care, timp de peste 50 de ani a fost fagotist şi, mai apoi, dirijor al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii şi care, prin întreaga sa activitate, a devenit o legendă a culturii muzicale româneşti şi universale. Umorul său, ca şi proverbiala sa bâlbâială s-au îmbinat întotdeauna într-o manieră extrem de fericită cu indicaţiile muzicale, astfel încât actul interpretativ se petrecea într-o atmosferă de o relaxare maximă, cu efecte expresive dintre cele mai benefice, dar uneori şi imprevizibile…

Emanuel Elenescu s-a născut la 8 martie 1911, la Piatra Neamț.

În oraşul natal a locuit până la vârsta de 3 ani, într-o casă situată pe actuala Stradă Alexandru Lăpuşneanu, din cartierul Precista, după care s-a mutat, alături de părinţii săi, Ecaterina şi Gheorghe, la Comăneşti.

În anul 1920, familia se stabileşte la Bacău, unde Emanuel Elenescu a urmat cursurile primare, la Şcoala generală nr.19 „Al. I. Cuza”, unde au mai studiat şi viitoare personalităţi de seamă precum Radu Beligan, Solomon Marcus, George Bălăiţă sau Ovidiu Genaru.

În perioada 1928-1933, a urmat cursurile Conservatorului din Iași, studiind cu Antonin Ciolan (dirijat orchestră și cor), Carol Nosek (teorie-solfegiu), Ion Vasilescu (fagot), Constantin Georgescu (armonie, contrapunct, istoria muzicii), Ilie Ionescu-Sibianu (pian) și Ion Ghiga (muzică de cameră, citire de partituri).

În anul 1932 este angajat ca instrumentist (fagotist) în noua orchestră Radio, programele muzicale ale Radiodifuziunii fiind conduse în epocă de compozitorul Mihail Jora.

A fost fagotist în Orchestra Simfonică Radio din București (1933-1938, 1947-1950), dirijorul Corului Radio (1950-1952) și dirijor la Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii Române (1952-1981), profesor de fagot și oboi la Conservatorul din Iași (1938-1947) și profesor de armonie și orchestrație la Liceul de Muzică nr. 1 din București (1950-1954).

A cântat sub bagheta unor conducători de orchestre precum George Enescu, Theodor Rogalski, Jean Bobescu, Ionel Perlea, George Georgescu. A înregistrat peste 80 de ore de muzică din toate genurile, dirijând orchestre, coruri, operă și un concert de jazz, alături de formația lui Sile Dinicu. Prietenia cu George Georgescu îl apropie pe Emanuel Elenescu de pupitrul dirijoral, „cel mai bun fagotist al momentului“ devenind un excelent şef de orchestră.

Despre debutul său la radio, când Mihail Jora îi oferise postul de fagotist, marele muzician declara peste ani: „În 1933, eu, care n-aveam un rol principal în orchestră, cântam la fagot, aveam un salariu de 9.000 de lei. Impozitul era de 500 de lei – am şi acum contractul în sertar, acasă – iar un ou costa un leu. Tata care făcuse Dreptul şi era inspector PTT, avea doar 8.000 de lei. Alţii o duceau rău, pentru că atunci se punea accentul pe valoare”.

În anul 1936, a fost solicitat să contribuie la componenta culturală a Jocurilor Olimpice de la Berlin – fiind primul dirijor român prezent la cea mai mare competiţie sportivă a omenirii – , ocupându-se de partea muzicală, împreună cu compozitorul Richard Strauss. În această postură, cu ingeniozitate deosebită, introduce compoziţii ample ale unor compozitori ca Wagner, Bramhs, Mahler, reuşind să evite cu iscusinţă marşurile naziste, în mare vogă la acea vreme, păstrând astfel puritatea Jocurilor Olimpice.

Activitatea dirijorală a început-o la Ateneul Român conducînd, în anul 1938, Orchestra Simfonică a Radioului, la pupitrul căreia s-a aflat ca dirijor permanent timp de 31 de ani.

A rezistat tentaţiei repetatelor ocazii şi solicitări de a rămâne în occident, menţinându-se la pupitrul corului şi orchestrei Radio Bucureşti timp de 50 de ani, inclusiv în perioada războiului, când Radiodifuziunea Română se afla refugiată la Bod-Braşov.

Deşi a trăit o frumoasă poveste de dragoste cu avocata Alla Filipescu, cei doi nu şi-au unit destinele în mod oficial, întrucât Elenescu se declara împotriva căsătoriei.

Emanuel Elenescu a realizat şi o creaţie componistică pe care muzicienii şi melomanii, au primit-o cu multă bucurie: „Variaţiuni simfonice pe o temă haiducească”, „Rapsodia română pentru vioară”, „Burlesca pentru pian şi orchestră, „Liturghia pentru cor mixt”, „Cântece pentru voce şi pian”, „Uvertura de concert”, etc.

A întreprins turnee artistice ca dirijor în Iugoslavia (1938, 1961), Italia (1938, 1970, 1972, 1975), Bulgaria (1960, 1965, 1973), URSS (1962, 1968, 1969, 1976), Ungaria (1964, 1966, 1968), Cehoslovacia (1964, 1974), Polonia (1965), Belgia (1965), R.D. Germană (1968), R.F. Germania (1968, 1971, 1976), Cuba (1968, 1974), Franța (1970, 1972, 1976), Spania (1976) și Venezuela (1978).

A înregistrat peste 5.000 de minute de muzică pe benzi şi discuri, un veritabil record în materie, iar lista de înregistrări radiofonice este cu adevărat impresionantă. Mari compozitori români (Enescu, Jora, Andricu, Cuclin, Bentoiu) şi străini (Chausson, Brahms, Berlioz, Respighi, Kodaly, Stravinski) şi-au aflat în gândirea muzicală a dirijorului „medium“-ul ideal.

O admirabilă mărturie a traiectului său existenţial şi artistic o constituie volumul „Mărturisirile unui senior al baghetei”, consemnate şi adnotate de Mihaela Fâşie Cudalbu, volum apărut la Editura Casa Radio, în anul 2001, cu un cuvânt înainte prezentat de Grigore Constantinescu.

Publicată cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ania maestrului, cartea cuprinde amintiri povestite cu har de dirijorul Emanuel Elenescu. Din carte nu lipsesc fotografiile inedite, o selecţie din cronicile de concert şi lista înregistrărilor radiografice ale maestrului. Cele trei mari secţiuni în care este împărţită cartea poartă titlurile: Cel mai bun fagotist doi (ştiut fiind că iniţial el a fost instrumentist de orchestră), Senior al baghetei (care se referă la cariera dirijorală) şi Parastas pe viu (în care sunt relatate numeoasele sărbătoriri de vârste rotunde prin care a trecut, de la 70 la 90 de ani) – cunoscut fiind umorul fin al celebrului nostru dirijor. „Dacă a fost mult sau puţin, dacă a fost interesant ori plictisor – este un lucru pe care, cu siguranţă, îl va decide posteritatea.” – conchide Emanuel Elenescu, în acest volum.

A participat la numeroase emisiuni de radio și televiziune şi a fost distins cu Mențiunea I (1937), Premiul III de compoziție „George Enescu“ (1938) și Ordinul Muncii, clasa a III-a (1954), titlul de „Artist emerit“ (1957) și Ordinul Muncii, clasa a II-a (1968).

În mai 1990, Societatea Academică din Paris i-a acordat muzicianului şi dirijorului Emanuel Elenescu medalia de aur, iar în septembrie 2000, i s-a conferit titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Bacău.

La 8 martie 2001, preşedintele României i-a conferit Ordinul naţional Steaua României în grad de Cavaler pentru remracabila contribuţie la viaţa muzicală românească, cu prilejul împlinirii a 90 de ani de viaţă, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Centrul de presă al Radiodifuziunii.

Chiar şi după pensionarea sa – în 1977 – Emanuel Elenescu a continuat să dirijeze Orchestra Naţională Radio, o impresie copleşitoare lăsând – emoţional şi artistic – prestaţia sa din martie 2001 când a condus orchestra cu prilejul celei de-a 90-a aniversări. Acelaşi lucru se poate spune şi despre concertul susţinut, în mai 2001, la Bacău, cu orchestra filarmonică locală, purtând numele celui care i-a deschis maestrului drumul spre împlinirea sa artistică la Radiodifuziune, compozitorul Mihail Jora.

În aprilie 2003, un dublu CD cu selecţiuni din opera sa dirijorală şi componistică a fost lansat de Editura Casa Radio, în cadrul unui eveniment care s-a transformat într-un multaşteptat cadou pentru maestrul nonagenar, cu doar câteva luni înainte de plecarea sa spre o lume mai bună.

Emanuel Elenescu a trecut la Domnul la 17 iunie 2003, la vârsta de 92 de ani, în garsoniera sa din Strada Popa Tatu nr. 80, în imediata apropiere a Radiodifuziunii, instituţia căreia i-a dedicat o mare parte a existenţei sale strălucite.

În afara faptului că Elenescu a fost unul dintre cei mai iubiţi dirijori, seniorul baghetei româneşti a rămas un model de seriozitate, tenacitate, umor şi nobleţe sufletească.

Filiala Neamţ a Academiei Olimpice Române a înfiinţat, la 10 noiembrie 2005, la Liceul de Artă „Victor Brauner” din Piatra Neamţ, un cerc olimpic „Emanuel Elenescu”, iar profesorul Mihăiţă Albu, directorul liceului, organizează din 1990 un festival internaţional, care poartă numele maestrului începând cu ediţia a 14-a.  Concursul, care se adresează tinerelor talente din domeniul interpretării muzicale şi coregrafice din ţară şi străinătate, va ajunge, în noiembrie 2018, la ediţia a XXVIII-a.

În februarie 2011, muzicologul Grigore Constantinescu declara despre marele nostru muzician: „Maestrul Emanuel Elenescu ocupă un loc aparte, datorită înzestrărilor sale de artist la care se adaugă cele ale unei personalități benefice în relația cu lumea muzicienilor și melomanilor în care a trăit. Printr-o muncă plină de pasiune a câștigat în muzica românească, printr-o impresionantă și discretă noblețe, unul dintre locurile de prestigiu ale vieții muzicale și artistice din cea de a doua jumătate a secolului trecut […] În cariera sa de dirijor s-a detașat printr-un stil personal, caracterizat prin precizia gesticii, prin cunoașterea sensurilor și stilurilor, literei și spiritului partiturilor abordate, impunând opțiuni echilibrate de comunicare cu ansamblul muzicienilor și cu publicul. Înregistrările păstrate în Fonoteca radioului sau pe discuri demonstrează o îmbinare superioară a gândirii artistice cu exigențele profesionalismului de înaltă clasă, privite din perspectiva memoriei captate prin microfon.”

de Razvan Moceanu - RADOR