PORTRET: Elena Văcărescu – prima femeie primită în Academie, „poeta neliniştii divine”. Povestea sfâşietoare de dragoste cu regele Ferdinand

Motto: „N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (…). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc (…) O asemenea personalitate onorează două literaturi” – Camil Petrescu despre Elena Văcărescu

Joi, 17 sfebruarie, se împlinesc 75 de ani de la moartea Elenei Văcărescu, scriitoare, cu o bogată activitate politică şi literară la Paris, diplomat de mare succes şi prima femeie devenită membră de onoare a Academiei Române. Ea a fost laureată a premiului Academiei Franceze, dar a rămas în istorie prin celebra logodnă cu viitorul rege Ferdinand al României, dezavuată de familia princiară şi urmată de autoexilarea sa pe meleaguri franceze. RADOR vă prezintă, în rândurile ce urmează, povestea fascinantă de viaţă a acestui personaj de o cultură politică şi artistică absolut remarcabile.

Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie/3 octombrie 1864, la Bucureşti, fiind fiica diplomatului Ioan Văcărescu, şi a Eufrosinei Fălcoianu, fiind înrudită cu neamuri nobiliare precum Cantacuzino şi Rosetti şi descendentă, pe linie paternă,  din renumita familie a Văcăreştilor, Iancu Văcărescu fiind bunicul ei.

„În casa binicilor mei, unde am locuit, se ducea o existentă patriarhală tihnită si, după obiceiul timpului, puternic disputată între datinile Orientului si acea sete de Occident, de care neamul nostru, avid de civilizatie si ascultând îndemnul originii sale, a fost dintotdeauna stăpânit”, spunea Elena Văcărescu despre anii copilăriei.

Tatăl ei a devenit în acea perioadă unicul proprietar al moşiei de la Văcăreşti, pe care o împărţise până atunci cu alte rude, un spaţiu pe care Ioan Văcărescu a ridicat o locuinţă provizorie, conacul în care Elena îşi aminteşte în memoriile ulterioare că a petrecut unele dintre cele mai însemnate momente din viaţa ei.

Încă din copilărie a avut parte de o educaţie deosebită, începută în momentul în care a avut angajată o guvernantă engleză care o familiarizează cu literatura britanică.

Interesant este un moment, petrecut la vârsta de 9 ani, când ea s-a îmbolnăvit, fiind ţinută la pat pentru aproape două luni. Dusă de familia ei în satul Văcăreşti, pentru a-şi reveni, a lucrat în particular pentru şcoală alături de Zoe, sora sa cu doi ani mai mică, un loc în care, în vacanţe, îi soseau profesori de la Bucureşti.

Cronicile vremii arătau că Elena Văcărescu adora să stea la umbra copacilor bătrâni din curte, unde se ascundea de guvernanta de origine engleză şi de familie şi unde scria poezii.

Şi-a desăvârşit studiile la Paris, unde a aprofundat filosofia, arta poetică şi istoria.

Elena Văcărescu a urmat cursurile Universităţii de la Sorbona, primind îndrumări de la dascăli şi poeţi francezi de prestigiu, cum ar fi Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Jose-Maria de Heredia şi alţii.

A avut, aşadar, o tinereţe împlinită intelectual, fiind profund legată de moştenirea civică şi literară a înaintaşilor săi, Văcăreştii, însă familia a ţinut-o departe de lumea rustică şi tainică a satului, plină de culoare pentru tânăra artistă, o lume care avea să o fascineze şi să o inspire literar peste ani.

În anul 1886 a publicat, la Paris, „Chants d’Aurore”, primul ei volum de versuri, care a fost întâmpinat prin cronici favorabile ale criticii şi a fost recompensat cu un premiu special al Academiei Franceze.

În 1888, la vârsta de 24 de ani, revine la Bucureşti, pentru a fi domnişoară de onoare la nunta reginei Elisabeta, cunoscută literar sub pseudonimul Carmen Sylva, acesta fiind momentul începutului unei relaţii apropiate între ea şi regină, graţie căreia ascensiunea sa în lumea literară a fost, se spune, mult facilitată.

A fost evident că, având aceeaşi înclinaţie artistică, regina a apreciat originalitatea tinerei scriitoare pe care a dorit să o susţină în carieră.

Elena Văcărescu avea un program extrem de stufos, desfăşurat între Palatul Regal din Capitală şi Castelul Peleş, trebuia să citească şi să creeze, ba mai mult, mergea alături de Elisabeta în călătorii solicitante la curţile princiare din Germania, Austria, Anglia sau Italia.

Viaţa alături de regină i-a prilejuit observarea vieţii Elisabetei, plină de obligaţii, responsabilităţi, şi nu de puţine ori, suferinţă, dar şi învăţăminte preţioase de viaţă şi subiecte de inspiraţie pentru creaţiile sale literare, personaje fiind, printre alţii, împăraţii Franz Joseph al Austriei şi Wilhelm al II-lea al Germaniei.

În anul 1889 publică „Rapsodul Dâmboviţei”, o culegere de cântece populare, apărută mai întâi în limba germană şi tradusă chiar de regină, apoi publicată în franceză, engleză şi italiană. Este momentul în care compoziţiile sale dezvăluie o personalitate artistică rafinată, aplecată către momentele marcante ale existenţei ţăranului român.

În anul 1890, după o lungă perioadă petrecută pe lângă Familia Regală, Elena Văcărescu şi prinţul Ferdinand, nepotul regelui Carol I, se îndrăgostesc nebuneşte, şi se hotărăsc să se logodească în secret, fiind sprijiniţi de Regina Elisabeta, care a şi obţinut consimţământul suveranului ţării pentru acest pas. Elena nu era o femeie frumoasă, calitatea ei principală fiind şarmul, însă nici Ferdinand nu era un bărbat arătos, fiind descris ca având urechile mari, nasul coroiat, foarte timid şi întotdeauna aflat sub dominaţia lui Carol I.

La ceremonia logodnei, cuvintele Elenei Văcărescu, cea care ar fi urmat să devină regină a României, au provocat admiraţie: „Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată niciun alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât voi trăi. Şi nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ“…

Relaţia dintre cei doi s-a consumat timp de circa un an, timp în care lumea a început să bârfească, iar Carol I s-a văzut constrâns să pună piciorul în prag.

Casa de Hohenzollern de care aparţinea Ferdinand, şi-a exprimat nemulţumirea pentru această logodnă, exprimată plastic prin imposibilitatea „alterării” sângelui regal cu cel românesc, şi, ca un făcut, ziarele vremii au început să publice materiale compromiţătoare despre familia Văcărescu. Chiar Consiliul de Miniştri, condus la acel moment de Lascăr Catargiu, s-a împotrivit categoric unei astfel de relaţii, lansând prin vocea acestuia, celebra frază „Majestate, aiasta nu se poate !”.

În această situaţie, Carol I a avut de înfruntat atacurile partidelor de opoziţie şi a lumii princiare, urmarea fiind impunerea ruperii logodnei şi exilarea Elenei.

Peste ani, jurnalul tinerei scriitoare arăta: „ „Îşi stăpâneşte hohotele de plâns, îşi sprijină fruntea deznădăjduit, pe umărul meu. (…) În clipa despărţirii, am strigat: «Doar România şi viitorul ei contează. Vei fi un rege mare! Restul, fericirea ta sau a mea nu înseamnă nimic»“.

La despărţire, Elena Văcărescu i-a scris iubitului o tulburătoare scrisoare:

„Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump, Sunt năucită, zdrobită de durere. De opt zile torturile și umilințele se prăvălesc asupra mea. Astăzi, regele, pe care au reușit să-l monteze îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec copleșită de rușine. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mințile și că tu ți-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i așa? Că nu a fost așa, că țin doar la inima ta, doar această puternică pasiune în fața căreia am rezistat atâta vreme, că eu am fost întotdeauna cea care te-am pus în gardă împotriva consecințelor de care eu sunt cea copleșită acum. Mi-au luat totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credință. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l disprețuiesc. Disperarea noastră este atroce. O, Tagi, Tagi, cine va avea milă de mine, de regină ? Mi-e așa de teamă că tata se va omorî. Scrie-mi, te implor. Te iubesc atât de mult, Hélène”.

Trebuie amintit că, în ciuda faptului că era un bărbat timid, s-a speculat că Regele Ferdinand ar fi avut-o, ulterior, ca amantă pe Maria Mihăescu, mult mai cunoscută drept „Miţa Biciclista”, gazetele vremii menţionând că nu de puţine ori cei doi au fost văzuţi împreună, iar casa numită „Miţa Biciclista”, din vecinătatea Bisericii Amzei din Bucureşti este, se pare, darul lui Ferdinand către curtezană.

Între timp, familia Regelui Ferdinand s-a hotărât să-l însoare conform statutului, fiindu-i aleasă Maria de Edinburg, nepoata de fiu a reginei Victoria a Marii Britanii, o femeie frumoasă, blondă şi cârlionţată, care avea, însă un singur defect – picioarele groase pe care încerca să le mascheze purtând rochii lungi şi largi. Căsătoria a avut loc în 10 ianuarie 1893, iar cei doi au avut 6 copii, cel mai mare, botezat Carol, urmând să devină Regele Carol al II-lea al României.

Elena Văcărescu s-a văzut nevoită să reia viaţa departe de casă, iniţial aceasta a optat pentru Italia, unde a locuit la Veneţia şi Roma, iar ulterior s-a stabilit la Paris, unde, în timp ce se gândea fără oprire la România, se pare că viaţa artistică franceză i-a potenţat elanul creator, ea având ideea iniţierii unui salon literar la care erau prezente personalităţi literare importante, precum Marcel Proust, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt sau Paul Valéry.

În această perioadă publică romanele „Amor vincit” – în anul 1908 – şi „Vraja” – în 1911, care se apleacă asupra unor teme ale mitologiei românşti, dar şi memorialistică – „Regi şi regine pe care i-am cunoscut” ori „Le Roman de ma vie”.

Scrie apoi piesa de teatru „Cobzarul“, jucată în anul 1912 la Opera din Paris, pentru ca în următorii patru ani să colaboreze cu publicaţiile româneşti „Adevărul“ şi „Dimineaţa“, în care a publicat articole ce exprimau preocuparea pentru naţiunea sa şi pentru implicarea ei în război, subiect care, dealtfel i-a prilejuit organizarea unor conferinţe, desfăşurate între anii 1916 – 1918, în care s-a dezbătut situaţia României.

În luna ianuarie 1919, a devenit membră a delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris, apoi a fost aleasă secretar general al Asociaţiei Române de pe lângă Societatea Naţiunilor, poziţie din care a susţinut cauza păcii.

În anul 1922 este aleasă membru permanent cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor, perioadă care i-a facilitat o strânsă colaborare cu Nicolae Titulescu, iar în anul 1924 participă, alături de personalităţi ale lumii intelectuale europene, la înfiinţarea Institutului Internaţional de Colaborare Intelectuală.

Trebuie spus că, alături de Nicolae Titulescu, s-a dovedit a fi şi o mare oratoare, popularizând, prin cuvântările sale, frumuseţea literaturii de pe plaiurile româneşti. Elena Văcărescu s-a remarcat şi ca translator, tălmăcind, în limba franceză, versurile lui Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Minulescu, George Topîrceanu, Ion Vinea şi alţii şi, de asemenea, poeziile sale au fost traduse în multe limbi, printre care italiană, daneză, olandeză şi chiar chineză.

În 11 iunie 1925 a devenit membră de onoare a Academiei Române, fiind prima femeie care a avut acest privilegu, venit ca o binemeritată recunoaşterea publică a meritelor sale artistice şi diplomatice. Discursul său de recepţie este o autentică lecţie de dragoste de ţară: „Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generaţii după generaţii în volbura veacurilor româneşti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre (…) îmi iubesc ţara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate (…) Am servit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc şi am servit în lume expansiunea sufletului românesc (…) Am învăţat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc”.

Doi ani mai târziu, primeşte din partea preşedintelui Republicii Franceze, ordinul „Legiunea de Onoare”, an în care înfiinţează „Biblioteca Universală” pentru sprijinirea traducerilor. Devine membră în Comitetul Internaţional pentru difuzarea Artelor prin Cinematograf, în 1930, este distinsă cu Ordinul „Coroana României” în grad de mare ofiţer – în 1933 – şi este unul dintre fondatorii Casei Românesti de la Paris, în anul 1934.

Elena Văcărescu a fost consilier cultural pe lângă Legaţia României din Franţa, în anul 1945, şi a fost membră a delegaţiei româneşti care a participat la Conferinţa de Pace de la Paris (1946), continuând să se implice activ în susţinerea cauzei naţionale şi, în pofida exilului, să se manifeste ca o „româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi originea şi sufletul românesc”, conform aprecierilor lui Camil Petrescu.

Elena Văcărescu a trecut la cele veşnice la Paris, la 17 februarie 1947, la vârsta de 82 de ani, fiind înhumată la Paris, pentru ca în anul 1959, rămăşiţele ei pămînteşti să fie aduse din Franţa şi înhumate la Cimitirul Bellu, alături de cele ale iluştrilor săi strămoşi, familia Văcăreștilor.

Ea a lăsat drept moștenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii familiei.

Astăzi putem asculta vocea Elenei Văcărescu pe cea mai veche înregistrare din Fonoteca Radiodifuziunii Române, datată 20 mai 1913. Trebuie amintit că în anul 1911 se înfiinţa la Paris un Muzeu al Cuvântului, iar personalităţi de seamă ale culturii europene au fost invitate pentru a-şi înregistra vocea.

Elena Văcărescu a imprimat pe disc următoarele cuvinte:

„Vechea şi strălucita familie boierească Văcărescu, din care cu mândrie mă trag, a dat ţării trei poeţi: Alecu, Ienăchiţă şi Iancu Văcărescu. De Ienăchiţă Văcărescu voi spune mult cunoscutul lui «Testament»:

«Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire

Creşterea limbei româneşti

Ş-a patriei cinstire.»”

În continuare, poeta a recitat primele strofe din „Primăvara amorului”, scrisă de bunicul ei, Iancu Văcărescu, iar în final o poezie de-a sa, „Fluieraşul”.

Pe un al doilea disc a recitat o altă creaţie proprie intitulată „Le dernier désir” (Ultima dorinţă).

În anul 1980, cele două valoroase discuri au fost descoperite de către publicista Maria Moscu, iar custodele arhivei fonografice din Paris, Marie France Calas, a făcut posibilă transpunerea lor pe bandă de magnetofon, înregistrările fiind difuzate pentru prima dată în ediţia din 12 iulie a acelui an a emisiunii „Fonoteca de Aur”, care i-a avut ca invitaţi pe Maria Moscu şi Marie France Calas.

de Răzvan Moceanu - RADOR