16/17 iunie 1462 – „Atacul de noapte”
16 June 2020
Izvoare de filosofie: Discriminarea programată. Invitat Constantin Vică, doctor în filosofie, vineri 19 iunie 2020, la Radio România Cultural
18 June 2020

PORTRET: Elena Cuza – un model de bunătate, înţelepciune şi modestie

Miercuri, 17 iunie, se împlinesc 195 de ani de la naşterea Elenei Cuza, cunoscută şi ca Elena Doamna, descendentă a familiei Rosetti şi soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Elena Rosetti s-a născut la Iaşi, la 17 iunie 1825, fiind fiica postelnicului Iordache Rosetti-Solescu (1796-1846) și a Ecaterinei Rosetti-Solescu (Catinca), fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza.

Primii ani de viaţă i-a petrecut la moșia părinților de la Solești, în Vaslui, alături de cei trei frați: Constantin (1827-1885), Dumitru (1830-1903) și Theodor (1837-1923) și de sora Zoe (1833-1858).

A primit, sub supravegherea mamei, o educaţie aleasă dar severă, învățând de timpuriu limbile germană și franceză.

La împlinirea vârstei de şapte ani, își continuă studiile particulare, cu guvernante și profesori străini, la moșia de la Șcheia a unchiului său Constantin Sturdza, împreună cu copiii acestuia și ai altor rude apropiate.

În anul 1840, s-a stabilit la Iaşi, unde va pătrunte, încet-încet, în cercurile din înalta societate. Într-un astfel de context, îl va cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza, cu care se va căsători înainte de a împlini 19 ani, la 30 aprilie 1844. După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.

Cronicile vremii menţionau faptul că rar se poate întâlni o astfel de opoziţie de caractere între soţi: Elena era retrasă, cumpătată, stângace și puțin timidă, lipsită de încredere în forțele proprii şi cu puternice complexe de inferioritate, în schimb Cuza era total opus ei. Chiar în aceste condiţii, cu un soţ nestatornic şi infidel, cartofor şi fumător înrăit, cei doi soţi aveau să păstreze pe parcursul căsătoriei lor, relaţii de respect.

În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse de febra revoluțiilor. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru Unirea Principatelor. Ca urmare înclinațiilor liberale manifestate în timpul episodului moldovenesc, Cuza devine prizonier, iar soţia sa timidă și aparent lipsită de încredere în sine, a dovedit o extraordinară energie, inițiativă și hotărâre în demersul de a-şi elibera soţul, primind audienţă şi sprijin în acest demers de la consulul britanic Cuninghan.

Cuza ajunge la Viena, alături de soţia sa, de unde revine, un an mai târziu, în timpul domniei lui Grigore Ghica.

În 1858, Cuza a fost numit ministru de război și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași, prin toată activitatea sa politică, susținând continuu unirea Moldovei și Țării Românești.

Unirea Principatelor Române a avut loc prin unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească, fiind strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Elena Cuza devenea Prima Doamnă a României, însă, la îndemnul soțului, pentru a nu se expune intrigilor, ea va pleca, în anul 1860 la Paris.

Cuza nu i-a răspuns la numeroasele scrisori pe care soţia i le expedia şi, din nefericire, nici nu i-a asigurat sumele de bani necesare pentru a putea duce un trai decent la Paris. Cu toate acestea, la Paris, Elena va acorda o mai mare atenţie aspectului ei exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă grijă şi a căpătat gusturi sofisticate, a citit intens, fiind mult mai bine informată asupra problemelor politice şi sociale ale vremii.

În acest timp, în viaţa lui Cuza intrase Elena Maria Catargiu-Obrenović, o doamnă de la curte, fiica cea mare a lui Costin Catargiu și mama viitorului principe al Serbiei, Milan.

La mijlocul anului 1862 însă, Elena Cuza revine în ţară, pentru a-şi prelua îndatoririle publice. Va contribui, cu modestie, la opera reformatoare a Domnului Unirii, cu un rol hotărâtor asupra adoptării Legii instrucțiunii publice, asupra situației precare a țărănimii, fiind o susținătoare energică a înfăptuirii reformei agrare.

De asemenea, după vizita realizată în iulie 1862 la spitalele civile și la micul stabiliment pentru orfani înființat de dr. Carol Davila, va susţine energic construirea unei clădiri care să ofere adăpost și educație copiilor abandonați și fără posibilități.

Astfel, la 18 iulie 1862, a fost emis decretul de înființare a azilului pentru a cărui construire Elena Cuza a donat „suma de 1.000 de galbeni din caseta sa particulară”.

La 29 iulie 1862, în cadrul unei ceremonii, a fost pusă piatra de temelie a stabilimentului care va purta numele „Azilul Elena Doamna”, prima mare acţiune cu caracter umanitar din țara noastră.

De aici înainte, Elena Cuza se va dedica acțiunilor caritabile, lucrând, mai apoi, la Iași, ca infirmieră la spitalul „Caritatea”.

A patronat numeroase baluri de caritate, a prezidat dineuri, a oferit sprijin financiar tinerelor talente şi a răspândit în societate din convingerile sale despre rolul femeii în societate.

În planul vieţii de familie, însă, Elena Cuza a suferit enorm din cauza faptului că nu i-a putut oferi lui Cuza un principe moştenitor, însă avea să-i adopte pe cei doi fii ai soţului său, rezultaţi de relaţia acestuia cu Maria Obrenovici – Alexandru Ioan Cuza (1862 – 1889) și Dimitrie Cuza (1865 – 1888) – cărora le-a acordat întreaga sa atenție, ocupându-se de educația lor și înconjurându-i cu o afecțiune maternă deosebită.

De asemenea, Elena a acceptat să-şi crească nepoţii, după decesul surorii sale, Zoia Lambrino.

Regimul instituit de Cuza după 2 mai 1864 avea să provoace nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut front comun cu conservatorii, slăbind poziția domnitorului.

Cuza avea să fie silit să abdice în februarie 1866, iar după două zile, acesta, împreună cu soția, amanta și cei doi fii, a părăsit Bucureștiul călătorind spre Viena, via Brașov.

Se spune că organizatorii loviturii de stat din 1866 au plănuit astfel lucrurile încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici – cu complicitatea acesteie, se pare – , însă conspiratorii au avut grijă să protejeze apartamentul Elenei Cuza şi camerele copiilor, dând ordine stricte ca acestora să nu li se întâmple ceva neplăcut.

Cuza avea să-şi petreacă restul vieții în exil, locuind la Paris, Viena și Wiesbaden,

soţia sa împărtăşind cu stoicism soarta soțului detronat, chiar dacă acesta continua să se întâlnească prin diferite hoteluri cu amanta.

Se poate spune că anii de exil sunt cei mai fericiţi din viaţa Elenei, fiindcă a reuşit să-i câştige respectul lui Cuza, chiar dacă nu şi dragostea, l-a îngrijit cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieţii lui.

Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 3/15 mai 1873, la Hotelul Europa din Heidelberg, la vârsta de 53 ani, ca urmare a unei puternice răceli, fiind suferind însă și de o boală mai veche (astm) precum și de unele tulburări ale ficatului și inimii. Soţia sa se afla la căpătâiul său, în vreme ce Maria Obrenovici lua parte la un bal, la Viena, ca doamnă de onoare a împărătesei Augusta, soţia Kaiserului Wilhelm I.

Elena Doamna i-a păstrat soţului ei memoria cu un devotament deosebit.

Şi-a petrecut ultimii ani de viață la Piatra Neamț, consacrându-se activitaţilor de binefacere şi vieţii monahale.

Ea s-a bucurat, în timpul vieţii, de simpatia împăratului Napoleon III şi a împărătesei Eugenia, a prietenilor apropiaţi ai soţului ei, a lui Carol I, Ferdinand şi a Mariei.

La aniversarea unei jumătăţi de veac de la Unirea Principatelor, în 1909, i s-au adresat omagii din toate colţurile ţării, mulţumindu-le tuturor “în numele lui Alexandru Ioan Cuza”.

La doar câteva luni, la 2 aprilie 1909, Elena Cuza a trecut la Domnul, fiind înmormântată la Solești, locul în care a copilărit.

Şi-a dorit ca la moartea sa slujba să fie ţinută de un singur preot, fără fast, fără funeralii naţionale, doar săracii să fie cei care îşi luau rămas bun de la ea.

de Razvan Moceanu – RADOR

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *