PORTRET: Dragomir Hurmuzescu – „părintele” radiofoniei româneşti

Vineri, 13 martie, marcăm împlinirea a 155 de ani de la naşterea lui Dragomir Hurmuzescu, o mare personalitate a ştiinţei şi tehnicii româneşti, cu contribuţii importante în electricitate, chimie, termodinamică, optică sau fizică. Este considerat întemeietorul învăţământului elctrotehnic românesc dar şi iniţiatorul primului post de radiodifuziune din ţara noastră. Fizician, inventator, profesor, membru corespondent al Academiei Române, membru fondator al Academiei de Ştiinţe din România şi nu în ultimul rând colaborator al soţilor Marie şi Pierre Curie, Dragomir Hurmuzescu a lăsat în urma sa o serie de realizări de o valoare inestimabilă, care au dus la progrese notabile în domenii ale ştiinţelor aplicate, dar şi al umanităţii.

Dragomir Hurmuzescu s-a născut la 13 martie 1865, la Bucureşti, în familia lui Martin, funcţionar modest la poştă, şi a Profirei.

În perioada 1873-1877, urmează şcoala primară de pe strada Polonă, iar la 1 septembrie 1877 este înscris la gimnaziul Matei Basarab.

La 1 septembrie 1881, continuă pregătirea la Liceul Sf. Sava. Între timp, tatăl său a murit, el devenind capul familiei şi susţinător al celor doi fraţi mai mici. În această perioadă are ocazia să lectureze reviste ştiinţifice publicate la Paris.

În anul 1884, după absolvirea ultimei clase de liceu şi obţinerea bacalaureatului, se înscrie voluntar în Batalionul 4 Vânători şi începe cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti.

Un an mai târziu se mută la Şcoala normală superioară, unde obţinuse o bursă la fizică, iar în vara anului 1886 ia primul contact cu ideile socialiste şi cu o serie de membri ieşeni ai unor organizaţii aparţinând acestei ideologii.

În octombrie 1887, Hurmuzescu obţine o bursă şi pleacă la Paris să îşi ia licenţa şi să îşi obţină doctoratul, la Sorbona, perioadă în care îl cunoaşte pe Constantin Miculescu, fizician român cu rezultate notabile în termodinamică şi optică, dar şi alte personalităţi ale fizicii europene ca Joseph Bertrand, Louis Pointcare şi Gabriel Lippman.

În vara anului 1890, obţine licenţa în fizică-chimie, după care se înscrie la doctorat chiar la prof. Lippmann. Este momentul în care începe să publice lucrările pe care le realizează, în reviste precum „Bulletin de la Société Française de Physique” şi apoi în „Comptes Rendus Hebdomadaires des Séances de l’Académie des Sciences”.

A descoperit, în această perioadă petrecută la Paris, dielectrina, în 9 aprilie 1894, un izolant alcătuit pe baza unui amestec de sulf şi parafină, folosit în construcţia electroscoapelor.

Într-un moment în care Dragomir Hurmuzescu, aflat la studiu la Paris, în laboratorul lui Lippmann, era în căutarea unor subiecte de interes, observă experimentele pe care le face unul dintre colegi, norvegianul Birkeland. În cadrul acestor experimente se obţineau rezultate destul de diferite, fapt pus de Hurmuzescu pe seama calităţilor izolante slabe ale sticlei. Tot atunci, profesorul Edouard Branly promova parafina ca fiind cel mai bun izolant electric cunoscut la acea vreme.

Folosind rezultatele lui Branly, Hurmuzescu continuă experimentele şi reuşeşte să obţină un amestec cu proprietăţi superioare parafinei. El va face o prezentare în şedinţa Societăţii Franceze de Fizică din 19 ianuarie 1894, publicând concluziile în Buletinul Societăţii Franceze de Fizică din 19 februarie: „Sur un nouvel isolant, la diélectrine. Nouvel électroscope, nouveaux appareils électrique”.

Imediat după descoperirea, în 1895, a razelor X de către Roentgen, Hurmuzescu anunţă, în premieră, împreună cu Louis Benoist, descoperirea efectului de ionizare produs de aceste radiaţii asupra gazelor şi corpurilor electrizate. Acest efect este pus în evidenţă şi măsurat cu un dispozitiv creat tot de Hurmuzescu – electroscopul ce îi poartă numele, care urma să fie utilizat în majoritatea laboratoarelor, de către mari fizicieni, inclusiv în măsurători asupra radioactivităţii care vor fi realizate cu acest dispozitiv de către Marie Curie. De menţionat este faptul că, în anul 1903, Henri Becquerel a utilizat electroscopul Hurmuzescu în cercetări de radioactivitate, distinse cu Premiul Nobel.

La 28 aprilie 1896, Hurmuzescu îşi susţine teza de doctorat, cu titlul „Sur une nouvelle détermination du rapport V entre les unités électrostatiques et électromagnétiques”, care descria una dintre cele mai precise măsurători a vitezei luminii.

În acelaşi an, Hurmuzescu a revenit în ţară, iarl la 10 iunie 1896, ca urmare a Conferinţei despre Razele X, ţinută de Hurmuzescu în Amfiteatrul Şcolii de poduri, doctorul C. Severeanu, părintele chirurgiei româneşti, a introdus pentru prima oară în serviciul său de chirurgie, tehnica radiografiei/radioscopiei.

În august 1896, Hurmuzescu este delegat să reprezinte România la Congresul internaţional electrotehnic de la Geneva, iar la întoarcerea în ţară satisface o perioadă de concentrare de 1 lună, la Ploieşti, care îi oferă un nou prilej să ia contact cu mişcarea socialistă din ţară, reprezentată de C. Stere sau C. Dobrogeanu Gherea.

La 1 octombrie 1896 este numit conferenţiar la catedra de matematică a Facultăţii de ştiinţe a Universităţii din Iaşi, iar o lună mai târziu primeşte şi postul de profesor de fizică la Liceul – Internat din Iaşi, un post interesant tocmai fiindcă punea într-o perspectivă deosebită necesitatea creării unei elite tehnice româneşti.

Pe 15 februarie 1897, Hurmuzescu primeşte conducerea Liceului Internat din Iaşi, urmând să conducă acest liceu pe parcursul a trei ani.

În aprilie 1897, Hurmuzescu primeşte postul de profesor suplinitor la catedra nou înfiinţată, de căldură şi electricitate, la Facultatea de ştiinţe din Iaşi, moment în care solicită şi obţine resurse financiare deosebite pentru construirea unui laborator, ceea ce marca importanţa ce începea să fie acordată învăţământului aplicativ, tehnic, acesta devenind un loc în care se formează o întreagă pleiadă de viitori fizicieni români de renume.

Trei ani mai târziu, avea să se dedice exclusiv cercetărilor ştiinţifice. În anul 1901, Hurmuzescu înfiinţează Societatea de ştiinţe din Iaşi precum şi revista „Annales Scientifiques de l’Université de Jassy”. În acelaşi an repetă şi realizează, la Iaşi, experimentele de comunicaţie prin radio ale lui Guglielmo Marconi, Alexandr Stepanovici Popov şi ale altora, din perioada 1895-1901.

În anul 1902, realizează primul său curs, de „Căldură şi electricitate”, iar în iunie 1902 are loc, la Iaşi, primul Congres al Societăţii pentru înaintarea ştiinţelor, ocazie cu care Hurmuzescu prezintă trei lucrări ştiinţifice şi susţine conferinţa „Telegrafia fără sârmă”. Congresul avea să se desfăşoare şi în perioada următoare la Bucureşti – 1903, Constanţa – 1904 şi Craiova – 1905.

În decembrie 1904, Dragomir Hurmuzescu este numit secretar general la Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, acceptând postul ca modalitate de a finanţa dezvoltarea învăţământului în domeniul ştiinţelor fizico-chimice într-o formă pe care el a adus-o din occident.

În anul 1906, cu ocazia implinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, a scris un scurt compendiu despre învăţământul din România în perioada anilor 1866 – 1906.

În octombrie 1907, în urma răscoalelor ţărăneşti, guvernul îşi prezintă demisia, iar Hurmuzescu va reveni la preocupările sale anterioare, de la nivelul catedrei.

La 1 noiembrie 1910, după pregătiri intense, se deschid cursurile Şcolii de electricitate de pe lângă Universitatea din Iaşi, prima şcoală de electrotehnică din ţară.

În această perioadă, cercetătorul a susţinut şi publicat o serie de lucrări ştiinţifice referitoare la razele X, la cercetarea radioactivităţii petrolului şi apelor minerale din România şi la perfecţionarea galvanometrelor.

În anul 1913, Şcoala de electricitate din Iaşi ia denumirea de Institutul Electrotehnic al Universităţii din Iaşi, iar la 1 aprilie, guvernul conservator-democrat prevede în bugetul Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti sumele necesare creării unei catedre de Aplicaţiunile căldurii şi electricităţii, proiect care îi este atribuit lui Dragomir Hurmuzescu, în Casa Scarlat Kretzulescu, în care a funcţionat până de curând Muzeul Literaturii Române.

În toamna anului 1916, însă, aflat în faţa perspectivei ocupării capitalei de către trupele germane, Hurmuzescu se retrage cu familia la Iaşi, unde contribuie intens la activităţile Asociaţiei profesorilor universitari.

Tot în 1916, Hurmuzescu a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

În august 1917, Hurmuzescu şi familia sa, alături de alţi câţiva cunoscuţi profesori care s-au educat la Paris, au fost îndrumaţi spre Franţa pentru a promova interesele naţionale. La Paris, profesorul se ocupă de stabilirea principiilor pe baza cărora ar trebui să se dezvolte învăţământul de specialitate din ţară.

În martie 1919, după încheierea războiului, Hurmuzescu revine în ţară, iar în anul 1922 devine preşedinte al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România.

În anul 1925, la Institutul Electrotehnic al Universităţii Bucureşti, care era condus de profesorul Dragomir Hurmuzescu, este construit şi dat în folosinţă primul receptor radiofonic care face posibile primele audiţii publice, de două ori pe săptămână, joi şi sâmbătă, la ora 21:30.

Referitor la acest moment profesorul Hurmuzescu afirma, în anul 1938, că: „La noi, primele recepţiuni au fost realizate cu mijloace experimentale şi prin personalul secţiunilor de radiotelegrafie ale Institutului Electrotechnic Universitar. În anexele laboratorului său (foste grajduri) din Str. Victor Emanuel, s-au făcut primele demonstraţii de ascultare a unor posturi străine, cel din Viena fiind cel mai bine auzit la Bucureşti în acea epocă. La şedinţele acestea venea mulţimea curioşilor pentru a se convinge de minunea de a asculta muzica şi cuvântul, aduse prin văzduh de undele electromagnetice, din ţări depărtate la mii de kilometri. Şi lumea curioasă, doritoare de a cunoaşte acest mister, era atât de numeroasă, încât umplea nu numai sala, dar chiar şi curtea din faţa laboratorului în serile destinate şedinţelor de recepţie.”

Pe 26 martie 1925 se constituie Asociaţia Prietenilor Radiotelefoniei, din iniţiativa Societăţii Române de Fizică conduse tot de Dragomir Hurmuzescu, asociaţie ce avea sediul în incinta Institutului Electrotehnic Universitar din Str. Victor Emanuel nr. 16, fosta clădire a Muzeului Literaturii Române din Bd. Dacia.

În 1926, Dragomir Hurmuzescu a creat la Bucureşti prima staţie de radiodifuziune din ţară. În aceeaşi perioadă, el a făcut şi primele încercări de transmisie prin telegrafie fără fir.

În anul 1927 se construiesc la Institutul Electrotehnic primele posturi româneşti de emisie, între care unul va funcţiona pe unde scurte, după un proiect al ing. Emil Petraşcu. În această perioadă, profesorul Dragomir Hurmuzescu emitea de două ori pe săptămână, pe lungimea de undă de 350 de metri, emisiuni pentru 2000 de abonaţi.

În 1928, el a fost ales preşedintele Consiliului de administraţie al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România.

La 1 noiembrie 1928 a fost realizată prima transmisiune radiofonică a postului Radio Bucureşti, la ora 17:00, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,4 kW.

S-a auzit „Alo, alo, aici Radio Bucureşti”. Emisiunea a fost deschisă de profesorul Hurmuzescu în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie. Acesta a spus:

„Către, prietenii şi proteguitorii Radiofoniei,

Adresez aceste cuvinte, astăzi când începem seria emisiunilor cu un mic post provizoriu. Deocamdată difuziunea programelor noastre nu va trece dincolo de cerul hotarelor ţării. Dar, peste câteva luni vom avea postul cel mare, undele lui vor străbate armonios în cerul european, proclamând şi gândul nostru de pace şi bună înţelegere, către o mai înaltă cultură şi civilizaţie.

Pentru dezvoltarea temeinică a instituţiei noastre este nevoie de concursul tuturor celor care lucrează la ridicarea acestei ţări. Să nu se creadă că radiofonia este o chestiune numai de distracţie.

Radiofonia este de o mare importanţă socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru răspândirea culturii şi pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă, pătrunzând în coliba cea mai răzleaţă a săteanului. În curând va deveni criteriu de judecată a gradului de dezvoltare a unui popor.

De aceea se cuvine să facem tot posibilul pentru a câştiga din întârziere faţă de vecinii noştri în această chestiune. Să ne îndeplinim fiecare datoria. Noi, de muncă mai departe pentru a vă da programe atrăgătoare şi interesante, şi dumneavoastră să ne daţi cât mai multe mijloace materiale şi entuziasm de încurajare.

Noi să vă dam recepţiuni curate, fără paraziţi, iar, dumneavoastră să convingeţi şi să readuceţi la sentimentul datoriei şi a contribuţiunii pe cei cu posturi clandestine, cei care formează paraziţii societăţii noastre de difuziune.

Prin participarea cât mai numeroasă a iubitorilor radiofoniei, prin contribuţia lor efectivă, vom putea asigura o repede dezvoltare a acestei aplicaţiuni, spre ridicarea culturală şi economică a ţării, fără multe sacrificii din partea statului, dar, cu mulţumirea tuturor.

Într-un ceas bun !”

În 1931, sub preşedinţia lui Hurmuzescu, ia fiinţă Asociaţia generală a Radioamatorilor, iar în 1932, devine membru de onoare al Societăţii Franceze a Electricienilor.

În 1934, din iniţiativa lui Hurmuzescu, a fost posibilă organizarea la Bucureşti a primului Congres de ştiinţe din România.

La 16 martie 1937, la vârsta de 72 de ani, Hurmuzescu părăsea viaţa politică, se încheiau perioadele de prelungire în învăţământ, iar printr-o reglementare forţată se legiferează concentrarea învăţământului superior tehnic/aplicativ. Drept urmare, Institutul Electrotehnic este desfiinţat, fiind împărţit între Politehnică şi secţia de radioelectricitate a Facultăţii de ştiinţe a Universităţii.

În toamna anului 1937 se pensionează, iar în anul 1948 comuniştii decid eliminarea din rândul membrilor Academiei a profesorului Hurmuzescu.

A trecut la cele veşnice în timp ce îşi redacta memoriile, la 31 mai 1954, la Bucureşti, în condiţiile în care era aproape uitat şi desconsiderat de autorităţile staliniste ale vremii.

În anul 1965, la împlinirea a 100 de ani de la naştere, UNESCO l-a omagiat pe marele savant român printr-o sesiune ştiinţifică mondială.

În anul 1990, Academia Română procedează la o reparaţie morală, astfel că Dragomir Hurmuzescu este reprimit, post-mortem, în rândul membrilor săi.

Pentru a-i onora memoria, unul din premiile Academiei Române – cel în domeniul ştiinţelor fizice – îi poartă astăzi numele, iar anual are loc Concursul Naţional Studenţesc de Fizică “Dragomir Hurmuzescu”, eveniment care în acest an se va afla la ediţia a VI-a.

de Răzvan Moceanu - RADOR