Seară italiană dedicată romanului „Ca din întâmplare, femeie“ de Dario Fo, portretul Reginei Cristina a Suediei, una dintre cele mai învațate femei ale secolului al XVII-lea
25 February 2019
PORTRET: Victor Hugo – un titan al literaturii franceze
26 February 2019

PORTRET: Bogdan Petriceicu Haşdeu – unul dintre cele mai uluitoare genii pe care le-a zămislit neamul românesc, şi marea sa tragedie

Marţi, 26 februarie, se împlinesc 181 de ani de la naşterea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, poet, prozator, dramaturg, ziarist, eseist, jurist, istoric, folclorist, filolog, lingvist, filosof şi arhitect, „un geniu de o înspăimântătoare vastitate”, cum îl numea Mircea Eliade. Haşdeu face parte din galeria spiritelor enciclopedice ilustre ale neamului românesc, alături de Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Iorga sau George Călinescu, fiind una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.

Viaţa lui Haşdeu avea însă să poarte şi amprenta unei imense tragedii, unica lui fiică, Iulia Haşdeu – un copil genial şi precoce, care la vârsta de doi ani învăţa limba franceză, la cinci ani scria nuvele, la 11 ani compunea piese de teatru, iar la 16 ani devenea prima româncă înscrisă la prestigioasa Universitate Sorbona, depăşind legile firii – , un caracter de o profunzime uimitoare, avea să moară la doar 18 ani, în urma unei pneumonii. Vă invităm să urmăriţi, în rândurile care urmează, povestea tatălui şi copilei din familia Haşdeu, ambii geniali, cu uluitoarele lor realizări, sfârşitul tragic al copilei, durerea cumplită dar neresemnată a părintelui său, construirea templului „lumii de dincolo” de la Câmpina şi fenomele stranii care sunt puse pe seama acelui loc.

Bogdan Petriceicu Haşdeu s-a născut la 26 februarie 1838, la Cristinești, judeţul Hotin, acum în Ucraina, fiind fiu al lui Alexandru Hâjdău și al Elisabetei Daucș, descendenţii unor vechi familii boiereşti. Tatăl său a absolvit studii la Harkov, Lvov și München, având înclinații către filologie, istorie și folclor, fiind autor al unor lucrări de istoria dreptului universal şi cunoscător a nu mai puţin de zece limbi străine, plus o bogată activitate didactică.

În anul 1841, familia se stabilește în Podolia, dar are de suferit din cauză că tatăl său era considerat „tulburător al liniștei publice“.

În anul 1848, mama sa, Elisabeta, trece la cele veşnice.

Gramatica românească a lui I.H. Rădulescu devine pentru viitorul lingvist și filolog cartea de suflet a copilăriei.

În anul 1850, se stabileşte în Basarabia, urmând cursurile liceului din Chișinău.

Începând cu anul 1852, Bogdan Petriceicu Haşdeu a studiat la Universitatea din Harkov, unde sub îndrumarea unor profesori vestiți, dobândește cunoștințe solide în domeniul filologiei și al lingvisticii.

În perioada 1852 – 1854, Bogdan Petriceicu Haşdeu realizează primele încercări literare – „Cântec popular moldovenesc”, „Ștefan cel Mare”, „Doină”, „Moldova”, „Melodii românești”, „Gândirea” dar şi fragmentele epice și dramatice „Arbore”, „Domnița Ruxandra” sau „Domnița Voichița”.

În 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, deşi nu îşi încheiase studiile, a trecut în acest ținut pentru a scăpa de deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Mutarea s-a soldat însă cu pierderea dreptului de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei.

Iată portretul pe care Nicolae Iorga i-l făcea tânărului: „Ca prinț sărac, slab și bolnăvicios, impunător printr-o știință enciclopedică, dobândită de douăzeci de ani între un duel și un banchet intim, ca un original de care nu se putea apropia nimeni fără a fi uimit și rănit de uimirile și însușirile lui superioare și de inferioritatea unui spirit agresiv, care nu cruța nimic, nici pentru cel mai sfânt principiu ori pentru cea mai firească legătură, astfel căzu el în Iași la 1856“.

În anul 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul, însă după doar șapte luni a demisionat. El devenise un fervent susţinător al Unirii.

Un an mai târziu se mută la Iaşi, unde a obţinut un post de custode al bibliotecii universității.

În acelaşi an, apare la Iași, sub conducerea sa, ziarul „România”, în care promova ideile pașoptismului.

În anul 1860, devine profesor de istorie și de geografie la Școala reală din Iași.

În anul 1861 a donat bibliotecii universitare 4.000 de volume, tot atunci aflându-se pentru scurt timp în Polonia, unde s-a perfecționat în mai multe domenii.

În anul 1862, colaborează la ziarele „Dacia” și „Tribuna Română”, tot în această perioadă punând bazele altor publicații, printre care revista „Din Moldova” (1862-1863) în care au apărut poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc. Aici publică, printre altele, drama „Răposatul postelnic” precum şi un interesant studiu istoric despre legăturile lui Petru Rareș cu Ardealul.

În anul 1863, „Din Moldova”, devenită „Lumina”, este interzisă, în urma publicării nuvelei „Duduca Mamuca”, o scriere care a fost acuzată de „imoralitate“ și care a declanșat primul proces celebru din domeniul literaturii din ţara noastră.

În acelaşi an se mută la Bucureşti, unde, la 3 noiembrie, pune bazele revistei „Aghiuță”, în care va publica, cu modificări substanțiale, nuvela „Duduca Mamuca”, sub titlul „Micuța sau Trei zile și trei nopți din viața unui studinte”.

În anul 1864, publică, în ziarul „Buciumul”, condus de Cezar Bolliac, nuvela istorică „Ursita”, în aceeaşi perioadă începând să editeze revista „Arhiva istorică a României”.

Tot în 1864, la 2 mai, a avut loc lovitura de stat al lui Cuza, susţinută de Haşdeu, apoi marele enciclopedist a susținut dinastia de Hohenzollern şi a  cochetat cu politica, fiind adept al ideilor de factură paneuropeană, ulterior devenind membru al Partidului Liberal şi mai apoi deputat din partea acestei formaţiuni în Parlamentul României.

În anul 1865, se căsătorește cu Iulia Faliciu, în acelaşi an apărându-i monografia istorică „Ion Vodă cel Cumplit”.

În anul 1866, la 6 februarie, sub conducerea sa, continuând spiritul satiric al revistei „Aghiuță”, apare publicaţia „Satyrul”, iar în anul următor, pe 10 februarie, este jucată, la Teatrul Naţional din Bucureşti, piesa sa „Răzvan și Vidra”.

În anul 1868, se acutizează contrele între Haşdeu şi junimiști, mai ales că omul de cultură avea o știință reală de a polemiza, un spirit satiric și o cultură multilaterală, toate acestea susţinute şi prin intermediul publicaţiilor „Revista Nouă” și „Revista contemporană”.

Tot în acel an, îi este publicată piesa „Rosana”, în revista „Familia”, moment urmat de călătoria de documentare a lui Haşdeu în Serbia, Ungaria, Austria, Basarabia și Franța, în vederea realizării unor studii științifice.

În anul 1870, Haşdeu editează revista Columna lui Traian (1870-1877; 1882-1889), unde îi apare poezia „Odă la ciocoi”, precum şi alte materiale împotriva conducătorilor de atunci, fapt care îi aduce ameninţarea cu închisoarea la Văcărești.

În anul 1872, îi apar primele două volume din „Istoria critică a românilor” dar şi volumul „Poezie”, iar în 1876, el scoate Revista literară și științifică, în perioada 15 februarie – 15 mai.

În perioada 17 mai 1876 – 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din București, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” și „Cuvinte din bătrâni”, atât din arhivele românești, cât mai ales din cele străine.

În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca recunoaştere a calităţii operei sale de până atunci şi în semn de recunoaștere a spiritului său enciclopedist.

Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din București, unde a tipărit o parte din cursurile sale pline de originalitate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și a limbii române.

Tot în 1878, îi apar două volume din „Cuvente din bătrâni” – primul volum se intitulează „Limba română vorbită între 1550 – 1600”, iar al doilea „Cărțile populare ale românilor din secolul al XVII-lea în legătură cu literatura poporană cea nescrisă”, pentru acestea Haşdeu obţinând, în anul 1880, Premiul Academiei Române.

În anii ce au urmat, Haşdeu publică volumul I (1886), volumul II (1887), volumul IV (1893) și volumul V (1898) din „Etymologicum Magnum Romaniae”, care urmărește fiecare cuvânt din toată istoria lui complexă, în toate epocile, în graiul popular, ca și în limba literară.

În fine, în 1887, apare, la București, „Revista nouă”, director fiind Haşdeu, iar redactori, printre alții, Vlahuță și Delavrancea.

Dar marea bucurie a vieţii sale a fost naşterea, la 14 noiembrie 1869, la Bucureşti, în casa din Strada Carol I nr. 14, a unicei sale fiice, Iulia Haşdeu.

Copila a fost botezată cu acelaşi nume ca al mamei, dintr-o mistică tendinţă de contopire a celor două fiinţe apropiate şi ca un semn de suprem omagiu adus soţiei.

La vârsta de doi ani, cea alintată „Lilica” vorbea deja limba franceză, iar la împlinirea vârstei de patru ani începuse să scrie. La vârsta de cinci ani crea nuvele, iar la şapte ani scria naraţiuni precum „Mihai Vodă Viteazul“ sau poeme precum „Domnia lui Ţepeş Vodă“, sau „Oaselor lui Ţepeş Vodă“.

Remarcabilă a fost contribuţia mamei sale la toate aceste realizări ale copilei, aceasta punându-şi literalmente întreg timpul şi toată energia de care dispunea în slujba modelării intelectuale a fetiţei şi a dălturii voinţei ei de a realiza ceva în viaţă.

Erau dovezi ale genialităţii micuţei, care au uimit nu doar familia sa ci şi apropiaţii care treceau pragul casei lor, mulţi dintre aceştia fiind intelectuali iluştri.

Unul dintre aceştia era Alexandru Macedonski care, aflat în vizită la familia Haşdeu, ar fi întrebat-o pe copilă dacă ştie vreo poezie, iar Iulia i-ar fi întors întrebarea: „Dar tu?“. Macedonski i-a recitat o poezie pe care fetiţa a ascultat-o cu atenţie şi i-a recitat-o, la rându-i, cuvânt cu cuvânt, câteva minute mai târziu.

                                             Elisabeta Haşdeu – mama savantului

Semn al calităţilor sale de excepţie, la vârsta de doar opt ani, în anul 1877, Iulia a dat examenul cumulat pentru clasele I-IV, la Şcoala Primară de băieţi nr. 2, sub direcţia lui Dem. Demetrescu, iar la 27 septembrie 1877, a primit un „atestat de clasele primare de băieţi“. Tot atunci, Iulia reunea povestirile scrise, parte în franceză, parte în română, în ciclul „Istorioare pentru amicele mele şi pentru toate copilele de la 10 până la 20 de ani”.

La vârsta de 11 ani, ea a scris piesa de teatru, o tragedie în trei acte, „Dama de circ“, comedia „Amorul e scânteie”, piesele de teatru într-un act, în franceză, „Adieu et Bonne Arrive” şi „Les enfants ne jugeant pas”, sau povestirile „Trandafirul moşului” şi „Etoile et celeste”.

În anul şcolar 1877, Iulia a fost înscrisă în clasa I la Liceul „Sf. Sava“ – tot de băieţi, ca particulară, dar prezentându-se la examene “cu şcolarii regulaţi”, instituţie pe care a absolvit-o în vara anului 1881 cu rezultate excelente. Din dorinţa ca fetiţa să-şi formeze o temeinică cultură umanistă, părinţii îi puneau, pentru clasele gimnaziale, preparatori atât la obiectele de cultură generală şi limbi străine, cât şi la materiile speciale – pian şi canto – , o atenţie deosebită fiind acordată limbilor latină şi greacă, iar mai târziu artelor plastice. Se spune că dorinţa tatălui ei era ca tot ce-i fusese inaccesibil lui, în copilărie – muzica, pictura şi artele înrudite – să îi fie pus cu generozitate la dispoziţie Iuliei, spre împlinirea ei.

Fiind pasionată de muzică şi având o voce extraordinară, fata a terminat Conservatorul, la secţia de canto şi pian.

Trebuie remarcat, însă, că o mare parte a opiniei publice din acea perioadă, poate din invidie, sau poate pe bună dreptate, critica succesele copilei, care erau considerate ba exagerate, ba justificate de influenţa tatălui său asupra examinatorilor şi îndrumătorilor tinerei.

Acestea erau doar simple clevetiri, iar tânăra confirma dragostea şi grija părinţilor, precum şi aprecierea celor care o judecau la adevărata ei valoare: la 16 ani, în anul 1886, Iulia Haşdeu a devenit prima româncă înscrisă la Universitatea Sorbona, unde urma să susţină licenţa în Filosofie la Facultatea de Litere din cadrul prestigioasei instituţii de învăţământ. Tot la Paris, frecventează cursurile de la École des Hautes Études din Paris. Tânăra de 16 ani a reuşit să uimească toţi profesorii, studia intens, simţea nevoia să acumuleze cât mai multe cunoştinţe, lua lecţii de pictură şi de canto de la profesori celebri ai vremii, era sănătoasă, puternică, veselă şi glumeaţă.

A ţinut la Sorbona două conferinţe, cu temele „Logica ipotezei” şi „A doua carte a lui Herodot”, demonstrând un remarcabil talent oratoric. Era efectiv îndrăgostită de limba şi cultura franceză, dar mai ales de trei mari personalităţi, Napoleon I, Ferdinand de Lesseps şi Victor Hugo, Iulia Hașdeu suferind nespus la moartea, în 1885, a lui Hugo, unul din idoli ei.

Tânăra începe pregătirea pentru teza de doctorat, cu tema „Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea”, însă în anul 1887, se îmbolnăveşte grav, ignoră primele semne ale bolii, din prea multă dorinţă de a învăţa, iar medicii dau un verdict crunt: are tuberculoză.

În vara anului 1887, vine în vizită la Curtea de Argeş, a continuat să scrie poezii şi cugetări, apoi s-a întors la Paris, însă boala se agravează, iar în aprilie 1888 este obligată să întrerupă studiile. Părinţii săi au dus-o la tratament la Montreux, în Elveţia, însă, deşi medicii opinau că boala tinerei se va vindeca, starea ei se deteriora vizibil.

A revenit în România, părinţii săi o duc la tratament la Agapia, apoi la Bucureşti, însă starea fetei era din ce în ce mai rea. Iulia Haşdeu ajunsese să se împace cu destinul său şi, cu ultimele puteri, în martie 1888, scrie poezia „Moartea”, o tulburătoare transpunere artistică a momentelor de final:

„Eu nu urăsc viaţa, de moarte nu mi-e teamă,

Că ea este lumină puternică şi caldă,

Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă –

Sub pleoape obosite privelişti noi îşi scaldă.

Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume

Şi-n alte corpuri trece, când poate şti să ierte;

Aşa din cupa sacră cu toţii bem, anume,

Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deşarte“…

Se stinge din viaţă la 29 septembrie 1888, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu, momentul tragic dărâmându-l definitiv pe Haşdeu.

După moartea unicei sale fiice, Bogdan Petriceicu Haşdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notiţe scrise de tânără, inclusiv pe patul în care şi-a trăit ultimele luni.

Imediat dupa moartea Iuliei, în paginile periodicului „Revista Nou”, al cărui director era Haşdeu, au fost publicate câteva din poeziile fiicei sale, iar un număr al publicaţiei a fost expediat către colegul şi amicul Michel Bréal, de la Paris, care i-a confirmat că proiectul de a publica operele tinerei în capitala Franţei a fost primit cu mare simpatie. Casele de editură Hachette şi Socec au găzduit, în cursul anului 1889, apariţia celor trei volume din colecţia „Œuvres posthumes”, de Iulia B.P. Haşdeu. Primul tom, cuprinzând poezii, a apărut în martie 1889, sub titlul dorit de poetă, „Bourgeons d’Avril”. Michel Bréal scria, cu încântare, la 20 aprilie 1889: „fiindcă a iubit atât de mult Franţa, ea merită ca noi să-i păstrăm totdeauna numele în onoare şi dragoste”.

Publicarea operelor Iuliei aducea tatălui o oarecare consolare necesară pentru a-şi putea continua existenţa, savantul fiind convins de importanţa tezaurului literar lăsat de fiica sa. Cu toate acestea, tatăl îndurerat a căutat fără încetare o explicaţie pentru destinul crunt al tinerei, şi-a plâns fiica fără încetare şi a aşteptat un semn de la ea.

Conform celor afirmate de Haşdeu, în martie 1890, scriitorul a primit acest semn de la fiica sa: „Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însă un aparat telegrafic. Deodată, mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu» – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele“, avea să mărturisească Haşdeu.

După această întâmplare, el şi-a făcut un ţel din a regăsi spiritul fiicei dispărute prin orice mijloace, s-a refugiat în spiritism, apoi a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, iar în anul 1893 a luat decizia de a ridica un castel, în memoria copilei sale. Castelul Iulia Haşdeu de la Câmpina, „Marele templu de dincolo”, a fost ridicat între anii 1893-1896, după planurile pe care însăşi Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă.

Castelul are o arhitectură ce utilizează elemente cu trimiteri directe către epocile Evului Mediu, o înfăţişare de fortăreaţă, de spaţiu închis ezoteric.

Intrarea principală este străjuită de două tronuri, mari jilţuri din piatră, aşezate fiecare pe câte şapte lespezi ce simbolizează trecerea sufletului omenesc prin cele şapte etape cunoscute în credinţa populară sub denumirea de vămile văzduhului, iar lângă cele două jilţuri sunt sculptate săgeţile care indică procesul reversibil al reîncarnării.

Aici, Bogdan Petriceicu Haşdeu dă viaţă primului volum de spiritism din literatura română – intitulat „Sic Cogito“, o carte creată după „sfaturile” primite de la Iulia.

La castel, Haşdeu a amenajat o cameră specială de spiritism în care, ani la rând, a încercat să intre în legătură cu fiica sa aflată pe cealaltă lume.

Desigur, e de la sine înţeles că mulţi dintre apropiaţi l-au etichetat pe Haşdeu drept „nebun“, explicând că şi-a pierdut minţile de durere, dând naştere unor fabulaţii.

Pe când se afla pe patul de moarte, Iulia F. Haşdeu i-a amintit soţului decizia pe care o luaseră împreună: de a dona castelul lor din Câmpina Academiei Române, spre folosul membrilor ei „săraci şi nenorociţi, mai ales cei de peste Carpaţi…În fiecare vară trei membri ai Academiei, fie munteni, fie moldoveni, fie de dincolo, fiecare cu familia sa, cu nevasta şi copilaşii, vor putea locui aicea, fără a plăti chirie, odihnindu-se şi întremându-se”. De asemenea, toată biblioteca lui B. P. Haşdeu va trece în proprietatea Academiei, împreună cu dreptul exclusiv ca aceasta să editeze scrierile lui şi ale fiicei lor, Iulia. Soţia lui Haşdeu trece la Domnul la 2 iulie 1902, la vârsta de 62 ani, iar soţul său a trecut la cele veşnice la 25 august 1907.

Castelul de la Câmpina a dat naştere, de-a lungul vremii, la nenumărate legende, chiar şi în zilele noastre unele dintre acestea arătând că, în anumite nopţi, Iulia Haşdeu putea fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său, sau că Iulia ar fi fost văzută de localnici pe terasa castelului cu un buchet de margarete în braţe şi că a doua zi după apariţie, grădinarul ar fi găsit în curte flori de margarete, deşi nu era sezonul acestora.

La 15 iulie 2013, Banca Națională a României a pus în circulație, cu ocazia împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, o monedă comemorativă de aur, cu valoarea nominală de 100 de lei, în tiraj de 250 de exemplare.

În fiecare an, la data de 2 iulie, la Castelul Iulia Haşdeu din Câmpina are loc „Sărbătoarea celor 2 Iulii”, o tradiție respectată de 27 de ani, organizată în memoria fiicei savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu – scriitoarea și poeta de expresie franceză Iulia Haşdeu, care a fost și prima studentă româncă la Sorbona – și a soției acestuia – Iulia Faliciu Haşdeu, cele două văpăi care au însuflețit existența ilustrului nostru om de cultură.

                           Statuia lui B.P. Haşdeu din Parcul Cişmigiu, noiembrie 2017
de Răzvan Moceanu – RADOR

Fotografii din arhiva personală realizate la Castelul Iulia Haşdeu din Câmpina, septembrie 2017

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *