PORTRET: Badea Cârţan – cel mai citit dintre ţăranii români, un militant pentru reîntregirea neamului
24 January 2019
Despre Holocaustul din Transnistria, la ICR Tel Aviv
25 January 2019

PORTRET – ALEXANDRU I. CUZA

Alexandru Cuza (Ioan fiind prenumele tatălui), cel ce avea să devină „Domnul Unirii” de la 1859, s-a născut pe 20 martie 1820, la Bârlad (în Moldova).

Date asupra copilăriei sale avem destul de puţine. Se ştie că a învăţat până în 1831, la pensionul francez al lui Victor Cuenin (din Iaşi), unde i-a avut colegi pe unii dintre viitorii săi colaboratori: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, pe verii săi primari Nicolae, Ioan şi Panaite Docan, precum şi pe viitorul mare artist Matei Millo.

* * *

Alexandru I. Cuza a obţinut bacalaureatul în „ştiinţe umaniste” la Paris, conform diplomei datate 8 decembrie 1835, iscălite de către ministrul Instrucţiunii publice, François Guizot. Iniţial a fost atras de medicină, însă sala de disecţie l-a făcut să renunţe definitiv la acest domeniu şi s-a îndreptat spre drept. Nu a absolvit nici această facultate, dar în schimb a devenit membru al Societăţii Economiştilor din Paris.

* * *

Reîntors în ţară, Alexandru I. Cuza a intrat, ca de altfel mulţi dintre tinerii vremii, în rândurile Armatei, primind gradul de cadet, la 15 decembrie 1837. La scurt timp însă, mai precis pe 8 februarie 1840 el şi-a prezentat demisia.

Ulterior a avut o serie de funcţii, este drept că de scurtă durată. Astfel, pe 2 martie 1842 îl întâlnim ca prezident al Judecătoriei judeţului Covurlui, semnând în această calitate adresa privind procesul dintre epitropii casei hatmanului Constantin Palade şi obştea judeţului Galaţi. Trei ani mai târziu însă, în 1845, a demisionat.

* * *

De statură mijlocie, cu o înfăţişare plăcută, trăsături regulate, ochi albaştri şi păr castaniu buclat, Alexandru Cuza plăcea tuturor de la prima vedere. Deosebit de inteligent, spiritual, cu purtări simple şi familiare, nu s-a folosit niciodată de funcţii pentru a face avere. Patriot şi cu idei largi, liberale, nicidecum radicale sau extremiste, el a fost primit în toate saloanele, cu deosebire de către femei, care-l găseau curtenitor şi vesel.

La 30 aprilie 1844 Alexandru I. Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti, care i-a rămas alături până la sfârşitul vieţii, ştiind să-şi ascundă cu delicateţe suferinţa provocată adesea de către soţul ei.

* * *

Din punct de vedere politic, Alexandru I. Cuza s-a aflat în primele rânduri. Astfel, în 1848 el a luat cuvântul la adunarea ce s-a ţinut la Iaşi, la Hotel „Petersburg”, în ziua de 27 martie, cerând domnitorului de atunci Mihail Sturza, înfăptuirea de noi reforme. Hotărât să meargă înarmat în faţa acestuia, alături de alţi tovarăşi ai săi, Cuza a fost arestat două zile mai târziu, fiind trimis (împreună cu încă 13 persoane) la Galaţi, pentru a fi îmbarcat peste hotare, către Imperiul otoman. Doar că, la intervenţia consulului englez local, procurându-şi paşapoarte austriece, o parte din exilaţi au trecut în Transilvania. Astfel, Alexandru I. Cuza, a avut ocazia să participe pe 3/15 mai 1848 la marea întrunire de la Blaj, ascultând discursurile lui Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu. La scurtă vreme el s-a îndreptat spre Bucovina unde, alături de alţi revoluţionari moldoveni, a semnat o declaraţie prin care afirma că nu are de ce să ceară scuze lui Mihail Sturza pentru a reveni în ţară. Izbucnirea epidemiei de holeră, îl face să plece la Viena, Paris, apoi la Constantinopol unde l-a întâlnit pe Grigore Ghica, noul domn numit al Moldovei. Împreună s-au întors în ţară, iar Alexandru I. Cuza a fost numit (din octombrie 1849, conform documentelor) în funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, unde a rămas până în februarie 1851 când i s-a încredinţat postul de director al Ministerului de Interne. A demisionat câteva luni mai târziu, la 1 octombrie, motivând „casnicele sale interese”1.

Pentru anii ce au urmat avem mai puţine informaţii, însă ştim cu precizie că a mai ocupat, pentru a treia oară funcţia de prezident al Judecătoriei Covurlui. Ce trebuie precizat, este faptul că în oriunde s-a aflat, Alexandru I. Cuza s-a remarcat printr-un respect desăvârşit al legii, cinste exemplară şi o adâncă înţelegere a situaţiei ţărănimii.

În 6 iunie 1856 domnitorul Grigore Ghica i-a încredinţat lui Cuza postul de pârcălab al judeţului Galaţi, de unde a fost înlocuit în luna septembrie, de către Teodor Balş, caimacamul ce a luat locul fostului domnitor, conform prevederilor de la Paris. S-a întâmplat însă ca Balş să moară, urmaş fiind Nicolae Vogoride. Acesta, chiar dacă nu îi agrea pe unionişti, în dorinţa de a-şi face aduna în jurul său oameni de încredere, îl repune pe Cuza în postul de pârcălab, în februarie 1857. Mai mult chiar, Vogoride reuşeşte să-l reintegreze şi ca sublocotenent în cadrele Armatei, la 16 martie 1857 şi îl ataşează Statului Major. O lună mai târziu, pe 24 aprilie Alexandru I. Cuza este avansat locotenent, pe 28 aprilie căpitan, pentru pe 3 mai este făcut maior. O înaintare în afara legii, excepţională, care a stârnit „vâlvă şi comentarii”2. Prin acest gest, Vogoride a sperat că Alexandru Cuza îi va fi nu numai devotat, dar şi recunoscător. S-a înşelat însă amarnic, fiindcă în nici un caz, Cuza nu era dispus să renunţe la convingerile sale unioniste. Astfel că, indignat de faptul că alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost falsificate, el şi-a înaintat demisia din funcţia pe care o deţinea atunci, de pârcălab. Gestul a fost mult comentat atât de contemporani, cât şi de istorici, ca fiind de „mare senzaţie”. Acest lucru a făcut ca Vogoride să încerce o aplanare a conflictului, astfel că la 20 august 1858 Alexandru I. Cuza a fost avansat colonel, iar peste câteva zile (la 12 septembrie) i s-a încredinţat un post important în ierarhia militară, acela de ajutor al hatmanului miliţiei.

* * *

Propus de unionişti la tron, Alexandru Cuza, a fost ales de Divanurile ad-hoc domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 şi al Munteniei la 24 ianuarie acelaşi an. Astfel, se realiza un vis mai vechi al românilor, acela de-a trăi într-o singură patrie: România. În cei şapte ani de domnie, Cuza a reuşit, ajutat fiind şi de o serie de oamenii politici ai vremii (în special de Mihail Kogălniceanu), să pună în aplicare o serie de legi ce au condus la consolidarea statului.

Prima dintre marile reforme a fost „secularizarea averilor mânăstireşti”. Au urmat apoi legea rurală, „legea instrucţiunii publice” şi legea electorală. Nu au fost uitate nici învăţământul, Armata sau serviciile de vamă şi telegraf.

* * *

În noaptea de 10/11 februarie 1866 (22/23 februarie stil nou), „Coaliţia potrivnică” (organizaţie condusă printre alţii şi de C. A. Rosetti) şi-a pus planul în aplicare, obligându-l pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza să abdice. Odată cu semnarea acestui document, el a refuzat orice fel de ajutor (atât intern cât şi extern), legat de redobândirea tronului, retrăgându-se cu discreţie de la conducerea ţării în fruntea căreia s-a aflat vreme de şapte ani, timp în care a contribuind la accelerarea societăţii româneşti printr-un program de reforme fără egal până atunci.

În exil, Alexandru I. Cuza a locuit pentru început lângă Viena, la Döbling într-o fermecătoare aşezare, după care s-a mutat la Florenţa (în Italia). Pe 15 mai 1873, în timp ce se găsea în Germania la Heidelberg, inima i-a cedat, murind la vârsta de 53 de ani. A fost adus în ţară şi înmormântat la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar mai apoi, osemintele i-au fost mutate în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

VASILESCU GABRIELA

1 Constantin C. Giurescu – Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000, pg. 63

2 Ibidem, pg. 64

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *