Simona Antonescu – farmecul magiei de a emoționa prin scris, peste timp

Simona Antonescu este o scriitoare contemporană care s-a impus în special prin romanele sale istorice. S-a născut la Galați, iar după absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu Gherea” din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. Primele încercări literare datează încă din perioada copilăriei, iar în anii de liceu a început să scrie cele dintâi romane. A debutat în anul 2015 cu „Fotograful Curții Regale”, Editura „Cartea Românească”, roman câștigător al Concursului de Debut al Editurii „Cartea Românească” și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Romanul a fost finalist al „Festival du Premier Roman de Chambéry” și al „Premiilor Observator Cultural”. Cu romanul „Chiajna din Casa Mușatinilor”, în anul 2024, a câștigat premiul secțiunii literatură, în cadrul Galei Premiilor Radio România Cultural.

Astăzi vă invit în „atelierul”, în spațiul de lucru al scriitoarei Simona Antonescu. Cum a apărut pasiunea pentru scris?

Pasiunea pentru scris cred că s-a născut odată cu mine. Nu-mi amintesc nicio perioadă din viața mea în care să nu-mi fi dorit să scriu. În copilărie o făceam pentru că aveam capul plin de aventurile unei fetițe, acesta era personajul meu de atunci, o fetiță cu 2-3 ani mai mare decât mine și acela era singurul mod de a trăi acele aventuri. Pe când fiul meu era foarte mic, am făcut-o pentru că nu reușeam să țin pasul cu cumpărarea cărților de povești pe măsura rapidității cu care le asculta el.

În urmă cu 10 ani, atunci când am început să scriu cartea cu care am debutat, „Fotograful curții regale”, am făcut-o pentru că toți acei oameni surprinși cu un aparat de fotografiat acum aproape 200 de ani mi-au vorbit. Era vorba despre niște fotografii vechi pe care le găsisem pe un site despre primii fotografi din România și m-au impresionat. Realmente mi-au vorbit fotografiile acelea, îmi umpleau capul cu poveștile vieților lor. Erau imaginare, bineînțeles, dar erau extrem de limpezi în detalii și n-am putut doar să le admir, a trebuit să le aștern pe hârtie. Scriu pentru că mă caut pe mine, în primul rând. Scriu ca să pun ordine în tot haosul care îmi invadează uneori mintea. Scriu pentru ca fiul meu să mă găsească undeva, atunci când nu o să mai fiu, iar el o să aibă nevoie de mine.

Care sunt scriitorii pe care îi admirați și care v-au inspirat?

Sunt vreo câțiva constanți, îmi place foarte mult Elif Şafak, Ismail Cadaré, Maggie O'Farrell. Mă farmecă magia asta, chiar o consider o magie. Cineva să scrie într-un timp și într-un spațiu cuvinte pe hârtie, iar o altă persoană, la distanță în timp, la distanță în spațiu, să fie emoționat, să trăiască un sentiment pe baza unor cuvinte scrise pe hârtie.

Cum arată atelierul, spațiul creativ, care este stilul de lucru al scriitoarei Simona Antonescu?

Sunt foarte strictă când e vorba despre scris. Am un folder, am tot felul de tabele Excel, sunt foarte, foarte ordonată. Recunosc că am tabieturi la scris. Scriu începând de dimineața devreme. Și întotdeauna primul pas este făcutul cafelei. Am căni anumite pentru scris, pe care chiar nu le folosesc în zilele obișnuite. Tot dintre tabieturi face parte și ascunderea telefoanelor și ceasurilor. Nu pot să văd ceasuri atunci când scriu. Scriu numai cu fața la o fereastră, de la care se văd copaci. În principal, timpul pentru scris este timpul meu liber, adică weekend-urile și concediile. Și sunt un mic tiran. Atunci când încep o carte, chiar devin extrem de izolată. Și față de familie, și față de prieteni.

Care este atmosfera sonoră care vă aduce plăcere?

Îmi place Beethoven. Îmi plac foarte mult simfoniile lui.

Simona Antonescu, care este relația dumneavoastră cu celelalte arte? Știu că în două cărți ați avut o colaborare foarte strânsă cu pictura…

Da, cred că de la început s-a manifestat așa un fel de apropiere față de artele vizuale. În cartea de debut – „Fotograful Curții Regale”, personajul principal era chiar fotograf al Curții Regale, făcea parte dintre primii fotografi iarpe vremea aceea de abia se trasa granita dintre pictură și fotografie. Ei toți se trăgeau dintre pictori. Foarte, foarte mulți erau și talentați la pictură. N-aș putea să explic apropierea asta. Probabil că pur și simplu este una dintre artele pe care mi-o simt foarte, foarte apropiată.

Pentru cel de al treilea roman „Hanul lui Manuc”, pe vremea când căutam o imagine potrivită pentru copertă, nu căutam Hanul lui Manuc suficient de frumos în picturile trecute ca să se potrivească pentru o copertă de carte. Și, tot căutând așa ceva, mi-am reamintit de picturile lui Corneliu Drăgan Târgoviște, un foarte mare pictor contemporan, care este foarte premiat în străinătate. Am găsit dintre acuarelele dumnealui o poartă a unui complex vechi, o pictură superbă, care este în nuanțe de albastru deschis și alb, un peisaj care pare să fie de iarnă. Mi-a plăcut atât de mult de prima data, de când am văzut tabloul, încât am luat legătura cu dumnealui. Nu-l cunoșteam, pur și simplu am căutat datele de contact pe net, am reușit să iau legătura cu dumnealui și l-am rugat frumos să îmi permită să folosesc tabloul acela pentru o copertă a romanului. A fost extrem de încântat și s-a creeat o relație foarte durabilă, în așa fel încât pentru cartea „În umbra ei”, pictorul Corneliu Drăgan Târgoviște chiar a pictat coperta a cărți, a făcut-o special pentru acest roman. Romanul acesta se petrece în Galați și atunci domnia sa a pictat portul din Galați de pe la 1850-1900.

Între arte, în general, relația este foarte, foarte strânsă. Una dintre provocările pe care mi le pun eu, nu cred că voi reuși să fac așa ceva, dar este un lucru care mă provoacă să trec această graniță. Adică vreau cu o pagină scrisă să reușesc să strânesc trăirile pe care le stârnește un tablou la care se folosește văzul, sau trăirile pe care le stârnește o simfonie la care se folosește auzul. Este o mare provocare pentru un scriitor.

Simona Antonescu, ați scris și pentru copii, dar și romane pentru publicul matur. Care sunt dificultățile, dar și apropierile între a scrie pentru adulți și a scrie pentru cei mici?

Am o serie de cărți pentru copii, se numește „Istoria pentru copii”, o serie care are 10 cărți. Provocarea a fost să-mi regăsesc vocea de copil. Pentru că întotdeauna cititorul ca să poată să intre într-o carte trebuie să empatizeze foarte mult cu personajele, cu vocea narativă a cărții repective. Iar eu, vocea de copil am descoperit cu foarte mare neplăcere că o pierdusem, o rătăcisem pe undeva pe drum. Primul volum al seriei se numește „Decebal și un solomonar misterios”. Acest prim volum chiar mi-a pus probleme. Adică l-am scris de vreo trei ori. A fost pentru prima dată când am rescris ceva. De obicei scriu la prima mână și intervin foarte puțin. Îmi amintesc că traversam un sentiment de vinovăție pe care nu mi-l explicam, dar el era real. Nu puteam să scap de el. Și după a doua încercare de a scrie acest prim volum al seriei pentru copii mi-am dat seama că ceea ce pot să fac, ca să readuc la viață vocea de copil este să sprijin personajele, așa cum fac și în cărțile pentru adulți, să sprijin personajele de niște persoane reale, existente. Și atunci, personajele principale, care sunt doi copii gemeni, Ilinca și Călin, le-am sprijinit chiar pe copilăria mea, avută împreună cu fratele meu. Și, din momentul în care am adus viața personală și amintirile din copilărie în seria aceasta de cărți, povestea a curs foarte repede. Asta cred că este marea asemănare cu cărțile pentru adulti. Textul trebuie să fie sincer, iar în măsura în care se poate, personajele din cărți să fie sprijinite de persoane reale. Pe mine, una, mă ajută.

Cum percepe generația tânără cărțile dumneavoastră?

Sunt discuții foarte lungi dacă se mai citește astăzi sau nu. Am avut norocul să întâlnesc clase întregi de copii care citesc. Am avut această bucurie. Special pentru ei și pentru fiul meu scriu. În fiecare carte am minim un personaj, care se apropie de vârsta tinerilor. În fiecare carte, în preajma marilor personalități istorice, am și astfel de personaje fictive. Mărturisesc că sunt puse special pentru ca un tânăr din zilele de astăzi să empatizeze cu ele. Au ajutat foarte mult și evenimentele făcute în școli. Contactul acesta direct cu scriitorul, pe copil îl ajută extrem de mult pentru că îi coboară cartea la un nivel la care el o îndrăgește și o percepe mult mai aproape de sufletul lui. Copiii au întotdeauna foarte multe întrebări care nu țin neapărat de carte, dar ei au această curiozitate și au nevoie să li se răspundă la întrebări, ca să-și apropie cartea.

Care ar fi caracterizarea pe care v-ați face-o ca scriitor, Simona Antonescu?

Primul cuvânt care-mi vine în minte este tot această severitate. Sunt intransigentă și foarte puțin maleabilă în momentul în care mă apuc de scris. Am o rigurozitate a programului de scris.

Sunteți intransigentă și cu scriitorii pe care ii citiți? Vi s-a întâmplat să citiți o carte și să spuneți: „Aici aș fi făcut altfel”?

Foarte des. Am acest orgoliu și încerc să scap de el chiar mărturisindu-l. E foarte greu să scăpăm de trăsăturile care ne reprezintă. Recunosc că fac acest lucru, adică judec scrisul celorlalți. Nu știu dacă îl judec prin prisma felului în care aș fi scris eu fragmentul respectiv, pentru că admir foarte mult și apreciez foarte mult un alt stil de scris, dar întotdeauna taxez, numai în mintea mea, acele propoziții care pe mine mă scot din magia lumii pe care a creat-o. Un scriitor creează o lume. O creează dacă știe să dea muzicalitate frazelor. Frazele trebuie să aibă un echilibru exact ca ritmul versurilor, de exemplu. Fraza cere punct. Dacă tu, ca scriitor, nu simți muzical când cere fraza punct, atunci magia se destramă. Este exact ca atunci când, într-o piesă muzicală se strică două clape de la pian. Ele se simt neplăcut. Exact aceste lucruri le observ întotdeauna în cărțile altor scriitori și, dacă ele există, atunci le taxez în mintea mea, pentru că nu îmi place să fiu scoasă din magia cărților.

Ați primit premii încă de la debut. Ce rol au aceste aprecieri în dezvoltarea carierei unui scriitor?

Am avut, într-adevăr, această bucurie și acest noroc de a primi premii încă de la debut. Cărțile sunt foarte vizibile. În primul rând mi-au dat o siguranță. Un premiu face, pe de altă parte, cartea mult mai vizibilă. Ce se întâmplă după aceea însă, după ce cartea devine vizibilă, rămâne pe umerii cărții, trebuie să se descurce cu așteptările create de acordarea unui astfel de premiu, pentru că cititorul are propriile lui judecăți de valori. Cred că pentru viața unei cărți, acordarea unui premiu este doar un prim pas, pentru că el întotdeauna trebuie să fie validat de către cititori.

Ce destin are cea mai recentă carte a dumneavoastră, „Chiajna din Casa Mușatinilor”?

„Chiajna” este o carte foarte iubită de cititori, iar aceasta este poate cea mai frumoasă bucurie a unui scriitor. A avut un drum frumos până acum, a câștigat mai multe premii. Am participat la cluburi de carte unde am avut bucuria să discut față în față cu oameni care citiseră cartea. Fiecare cititor îți schimbă cartea, atunci când o citește. Și-o însușește în primul rând, o face a lui prin emoțiile de tot felul pe care le presară printre pagini, pe măsură ce le trezește la viață, citindu-le. Este o experiență minunată aceasta, să asculți cum au văzut ceilalți o poveste care a luat naștere în mintea ta.

Această carte a primit și Premiul Radio România Cultural. Cât de important a fost acel moment?

Premiul Radio România Cultural este unul dintre cele mai importante care au fost acordate acestei cărți. Chiar simpla nominalizare mi-a adus multă bucurie. Consider nominalizările felul unor oameni avizați și al unor instituții cu prestigiu în domeniul cultural, de a spune „am văzut, ne-a plăcut”. Câștigarea premiului a împlinit un vis la care nici nu îndrăzneam să privesc. „Chiajna din Casa Mușatinilor” a avut onoarea să se afle pe aceeași listă cu „Acasă, departe”, de Adrian G. Romila, și „Stela”, de Simona Goșu. M-am emoționat atunci când am urcat pe scenă, am spus câteva cuvinte gâtuite, niciunul potrivit, dar va rămâne una dintre cele mai frumoase amintiri, atât de puternică încât acum, când vorbesc despre momentul acela, am senzația că sunt din nou acolo.

Cum credeți că se poate ajunge la succes, din punct de vedere scriitoricesc, în zilele noastre? Și ce înseamnă acest succes?

Depinde foarte mult și de structura fiecărui scriitor. Pentru mine, succesul înseamnă să mă îndrăgească cititorii, cititorii să îndrăgească cărțile. Pentru altcineva, succesul poate însemna doar validarea prin premii. Fiecare își definește succesul prin prisma structurii lui sufletești. Pentru unii scriitori funcționează o adevărată mașinărie, o adevărată industrie.

Marketingul ocupă un loc foarte important. Să ne gândim la Murakami care a lansat o colecție de tricouri.

Adevărat, dar să știți că strict pe exemplul pe care l-ați luat, Murakami are și validarea cititorilor. Această mașinărie de care vorbeați creează o așteptare care trebuie după aceea susținută. Așa cum s-a întâmplat, poftim, îmi vine în minte acum toată seria „Harry Potter”. Și acolo este o întreagă industrie, la un cu totul alt nivel. La noi cred că nu știu niciun exemplu în care să se fi pus în mișcare o astfel de mașinărie. Tot ce poate să facă o editură prin departamentul de promovare este să o facă vizibilă. Dar nu așa aș defini succesul. Pentru că mașinăria aceasta poate să funcționeze în măsura în care, din partea cealaltă, receptorul, adică cititorul, validează așa ceva. Dacă cititorul nu validează, nu-i place cartea, nu-l prind personajele, nu simte nimic citind, atunci promovarea intensă din spate nu-și va atinge țelul.

Care sunt plusurile? Care sunt minusurile României post-decembriste din punct de vedere cultural?

Plus, în mod evident, este o libertate foarte mare a cuvântului scris. După decembrie 1989, scritorii chiar au putut să își aleagă temele fără niciun fel de frică în spate.

Minusurile cred că vin tot din această libertate, pentru că, din dorința aceasta de a pune în discuție subiecte altădată interzise, se publică mai mult decât ar permite o cenzură a calității. Nu toate sutele de cărți, care apar la noi într-un an, ar merita să vadă lumina tiparului. Este un minus, un dezavantaj pentru că gustul cititorului se formează inclusiv citind astfel de cărți.

Cum este omul Simona Antonescu?

Ceea ce spuneam despre scris vine din omul Simona Antonescu. Sunt percepută ca o persoană severă și înclinată către partea practică a vieții. Sunt destul de intransigentă. Am învățat cu greu să mă stăpânesc, să nu mai aplic aceleași intransigențe și aceeași severitate și celor din jur.

Citesc, mai ales proză, romane, îmi place să merg cu mașina, să conduc la drum lung. Îmi place mult să fiu singură în mașină și să conduc. Scriu cărți întregi în cap până ajung la destinație.

CONCURS

Premiul a fost câștigat de Ionela Surdu din Arad.