Mircea Titus Romanescu - a ignora contemporanii înseamnă a ignora tradiția

Mircea Titus Romanescu s-a născut la data de 16 august 1950, în Piatra Neamț.Între anii 1969 – 1974 a urmat Institutul Politehnic București. Are lucrări în muzee și colecții de artă: Muzeul de Istorie București; Muzeul de Artă Bârlad; Muzeul de Artă Piatra Neamț; Colecția Institutului Cultural Român de la Viena; Colecția Asociatiei “La Francophilie” - Paris; Colecția Primariei din Kromeritz-Republica Cehă; Colecția Ambasadei Romaniei de la Praga-Republica Ceha; Muzeul de Artă Sharjah (Emiratele Arabe Unite); Colecția Institutului Cultural Roman Veneția; Colecția AFIAP - Mahares Tunisia; Colecția Institutului Cultural Român București. În anul 2017 a înființat Fundația „Mircea Titus Romanescu”, organizând simpozioane, tabere de creație, expoziții și editând pliante și albume de artă.

Ce reprezintă atelierul pentru Mircea Titus Romanescu?

E un loc foarte important. Din acestă cauză susțin ideea că atelierul trebuie să fie destul de aproape de casă. Trebuie să ai confort, trebuie să ai cât mai puțin stres, trebuie să fie un element izolat, dacă se poate, dar să-ți asigure confortul necesar pentru a nu te perturba cu alte preocupări.

Cum v-ați apropiat de artele plastice?

Am început din copilărie, când unchiul meu, Ștefan Hotnog, cunoscut artist plastic și profesor la Facultatea de Arte din Iași, locuia pe vremea aceea în Piatra Neamț. Probabil că lui i-a plăcut foarte mult aplecarea mea spre a lucra și el m-a inițiat. El mi-a dat prima cutie de culori, mi-a dat primele pensule. A făcut un șevalet cu care să ieșim la lucru în aer liber. Făceam plein-air amândoi în Piatra Neamț, în locuri mai mărginașe, în mahalale, în locuri pitorești. Oricum, regiunea e foarte ofertantă pentru plein-air. El era un mare acuarelist și chiar credea în puterea acuarelei. Deci prima mea inițiere a fost în acuarelă. Acum, la bătrânețe, am revenit la ea.

Mircea Titus Romanescu, ca și un alt mare pictor român, Corneliu Drăgan Târgovește, sunteți absolvenți de Politehnică. De ce? Și cum se întrepătrund rigoare inginerească și libertatea artei?

E vorba de niște preconcepții care, până la urmă, viața și destinul le dărămă. Toată lumea a spus că aveam un talent evident la pictură și la desen. Tata a vrut să mă fac inginer, dar în paralel, am continuat să pictez așa, ca un fel de „violon d'ingres”. S-a păstrat această tendință în subconștient, deși a fost reprimată de dorința de a face științe exacte. Nu-mi pare rău că le-am făcut, pentru că mi-au deschis un alt univers. Este foarte posibil ca eu să fi fost un alt fel de artist, dacă nu făceam întâi studiile politehnice, care m-au îndreptat spre rigoare, spre cercetare.

Cum ați caracteriza arta dumneavoastră?

Mi-am gândit că cineva, într-o tabără în Tunisia, mi-a spus cu multă seriozitate: „Tu faci o pictură intelectuală.” E foarte probabil ca acel dat inițial de a așterne pe hârtie sau de a face pe pânză o compoziție să iasă de undeva dintr-o anumită pregătire anterioară, iar această pregătire politehnică trece prin intelect. M-am apropiat foarte mult de cubism. Am înțeles ce importanță a avut cubismul pentru schimbarea modului de abordare în artele plastice. Am fost fascinat de Cézanne, Braque, Picasso. Pe ei i-am înțeles mai bine și m-am putut ordona mai bine în ceea ce am vrut să fac în artă.

Mircea Titus Romanescu, ce v-a determinat să vă implicați în zona organizării de evenimente?

Acest lucru a fost provocat acum vreo 30 de ani, când m-am hotărât să las științele exacte și să mă apuc serios de artă. În aceste condiții, mă apropii foarte mult de anumite elemente din „Alchimistul” lui Paolo Coelho, care descrie în acea carte, extraordinar de adevărat, calea de a te schimba și de a-ți găsi drumul. Am parcurs toate etapele acelea de la norocul începătorului, la încercarea credinței. Am început foarte bine. În ‘92 am câștigat un concurs la nivel național, gestionat de o galerie din Olanda, pentru etichete de vinuri. Am fost în Olanda, am avut o deschidere extraordinară, dar imediat a început să se pună și problema concretă. Ca să poți trăi din artă, trebuie să și vinzi. Și atunci m-am înscris la cursuri la Timișoara. Domnul Constantin Prut, pe care-l cunoșteam și doamna Alexandra Titu, au fost foarte, foarte binevoitori și m-au înscris la un masterat. Era pentru prima dată când s-a făcut aceast masterat la Universitatea de Arte din Timișoara: „Management și impresariat în arte vizuale”. Mi s-a părut că aș putea să încerc să văd cum pot să mă vând. Ăsta e începutul preocupării despre managementul în arte, la începutul anilor 2000.

Care sunt cele mai importante evenimente organizate de fundația pe care o conduceți?

Noi funcționăm din 2017. Am început cu a recontextualiza niște zone vechi culturale din țară. Am început convorbiri cu primăria din Câmpulung și am aranjat primul simpozion internațional de artă la Câmpulung Moldovenesc. Au acolo un muzeu unicat, muzeul lemnului. Lucrările rămase în urma simpozionului au început să creeze o colecție în cadrul muzeului. Am creat și o lucrare despre zonă, numită „Rarăul – Mit și Simbol”, pe am editat-o cu ajutorul sponsorilor. A fost un început al zonei. După aceea, cel mai important lucru următor a fost simpozionul internațional, la care am invitat membrii ai grupului „Prolog”. Deci, am reușit să facem o frumoasă întâlnire cu o parte din membrii grupului „Prolog”, care veneau și din Franța și din țară și care ne-au ajutat foarte mult ca imagine.

V-au și influențat artistic?

Sigur că da, pentru că am lucrat împreună în trei tabere organizate de noi. Sigur că am dorit să continuăm această colaborare cu ei, dar ea a fost întreruptă destul de dramatic de apariția pandemiei. Urma ca la Piatra Neamț, în cadrul „Vacanțelor muzicale”, să-i avem invitați, dar nu s-a mai putut pentru că s-a închis totul. Totuși, noi am continuat. Am găsit o altă nișă, este vorba de Valea Tarcăului, de unde este originară marea noastră acuarelistă Iulia Hălăucescu.

În anul 2024 s-au împlinit 100 de ani de la naștere…

Da, 100 de ani, am reușit să facem aproximativ 10 evenimente pe Valea Tarcăului. Anul trecut am publicat o evaluare a acestor ani, spunând „Tarcău – ținutul acuarelei”. În plus, expoziția noastră, care conține 5 ediții de simpozion și încă vreo 5 de tabele, a fost itinerată aproape în toată țara, la toate muzeele mari din țară.

Mircea Titus Romanescu, mai sunt atrași tinerii de artele vizuale în ziua de astăzi?

Am un nepoțel, Luca. El e foarte, foarte interesat, lucrează intens și tare aș vrea să nu se facă cu el greșeala care s-a făcut cu mine. Să nu fie orientat în altă parte. Copiii confirmă un talent, dar în timp ar putea să nu mai continuie. Domnul Horia Paștina spunea în lucrarea lui de doctorat „ Ascult și Privesc”, un lucru foarte important care trebuie luat ca atare de majoritate celor care practică artele plastice. Artele plastice pot deveni o profesie în momentul în care persoana, care se ocupă de ele, a atins un anumit nivel de maturitate. Eu m-am lăsat de vechea mea meserie când mi-am dat seama că ceea ce trebuie să fac e altceva și fac în continuare cu credință lucrul acesta. Pentru tineri va fi greu să fie interesați să facă arte plastice, pentru că totdeauna își vor pune problema din ce vor trăi. Atunci sfatul meu este să facă orice altceva, dar să facă ceva în așteptarea unei gândiri mature. Important este să fie conștient și de toate riscurile pe care le implică această subjugare a frumosului. Cei care fac arte plastice, ca și cei care fac muzică, sunt caractere deosebite. Din cauza asta artiștii par atât de ciudați pentru noi, pentru că ei sunt niște oameni care se confruntă cu lupta de zi cu zi. Aici pot iarăși să-l citez tot pe domnul Paștina, care notează în cartea sa o întâlnire a unui artist român venit în Suedia, care ajunse să lucreze în cadrul Academiei de Arte din Suedia, și el discuta cu șefa lui de catedră. Ea l-a întrebat: „Tu pentru ce pictezi?” Și el i-a spus: „Pentru că asta cred că trebuie să fac, asta este menirea mea”. ”Dar dumneavoastră, pentru ce pictați?” Și ea, atunci, cu o privire destul de dură, i-a spus: „Pentru că pentru mine pictura este o luptă pe viață și pe moarte”. Artiștii nu trebuie condamnați că au orgolii puternice, că au, uneori, atitudini care se înscriu pe această luptă, pe viață și pe moarte, pentru că, până la urmă, trebuie să trăim, nu?

Activați în județul Neamț. Cât de iubite sunt artele plastice de autorități, dar și de publicul larg?

La un moment dat s-a încercat sintagma aceasta de Piatra Neamț – „Orașul artiștilor”. Ca să fiu sincer, cred că a rămas mai mult pe hârtie. S-a transformat și într-o expoziție, din ce îmi aduc eu aminte. Am crezut foarte mult că acest lucru va declanșa un proces, un fenomen, un sindrom, adică ceva de genul celor care se întâmplă la Baia Mare. Dar acolo autoritățile sunt foarte, foarte legate de pictori. Îmi spunea președinta Uniunii de acolo: „Pe noi ne întreabă autoritățile dacă e bine să facem un lucru sau nu”. De asemenea, au niște ateliere deosebite. Acolo arta plastică e un cult.

A fost și Școala de la Baia Mare, vorbim și de tradiție…

Și la Piatra Neamț sunt tradiții legate de Iulia Hălăucescu, de Nicolae Milord, de Victor Brauner care este unul dintre cei mai importanti pictori pe care i-a dat România. Dar ar merita și Lascăr Vorel, care a fost un mare expressionist și un om al zonei. Nu putem să nu ne gândim că orașul ăsta nu are nicio piață cu un nume de artist, nu are nicio stradă cu un nume de artist. De asemenea, nu ar trebui să-i ignorăm contemporani. A ignora contemporanii înseamnă a ignora tradiția. Noi avem câteva personalități mari în oraș, iar oamenii ăștia trebuie susținuți în tot ceea ce fac, în ideea că ei intră în tradiție. Cum se creează o tradiție dacă tu nu ai grijă de ea de la începutul ei?

Mircea Titus Romanescu, peisajul plasticii românești cum l-ați caracteriza?

I-aș invita pe toți să urmărească bienalele. Ele sunt un bun reflector al situației din timpul acela. Eu am început să compar vechile cataloage ale bienalelor, cu noile cataloage. Iar ceea ce găsesc în cele mai vechi mi se pare să se apropie mai mult de o pictură profesională. Cred că pierdem ceva. Trebuie să scăpăm din acele locuri în care ne este comod. Asta ca să nu cădem în manieră. Este perioculoasă suficiența aceasta a lucrului făcut pentru că știu să-l fac. Trecem la meșteșug. Tăiem puterea creatoare.

Cât de greu este să fii original în contemporaneitate?

Păi, ar cam trebui să fii undeva într-o cutie izolat, fără ferestre, fără lumină, ca să nu vezi...

Să nu te lași influențat?

Să nu te lași influențat deloc, cu nimic. Și am câțiva prieteni care așa spun: „Nu-mi arăta nimic, pentru că mă influențează”. Bine, există și reversul: „Nu-mi arăta ce face celălalt, pentru că eu sunt sătul de nereușitele mele”.

Care este perioada artistică preferată?

Timpul avangardei. Începând de la Cézanne, până la cubism, inclusiv cubismul, suprarealismul, postcubismul... Aș zice, o perioadă de la 1900 până la 1930.

Pictorul pe care-l apreciați cel mai mult, care este?

Din cei mari, sigur că Cézanne a fost părintele picturii moderne. În aceeași linie m-a influențat foarte mult și l-am iubit foarte mult pe Braque. Apoi ar fi Picasso.

Aveți un scriitor preferat?

Coelho. Dintre români trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult Sadoveanu, dar și Camil Petrescu.

Film sau teatru?

Cred că mai mult film, pentru că în momentul ăsta suntem cam legați de ecranele mici.

Un titlu aproape de suflet sau un actor?

Robert De Niro și „Poveste din Manhattan”.

Un hobby?

Cel mai important a fost sportul, până când anumite probleme fizice au început să mă îndepărteze.

Ați rămas un privitor al sportului?

Oarecum, cred că încă mă mai pot urca pe schiuri, deși este foarte periculos. Am jucat tenis până acum vreo câțiva ani.

Care ar fi piesa muzicală care credeți că ar armoniza dialogul nostru?

Piesa aceasta a lui Leonard Cohen, „Tower of the Song” este o piesă de referință care poate să ne ducă cu gândul la încheiere, dar nu vreau să fie încheierea noastră.

CONCURS

Lucrarea „Casă la marginea pădurii” semnată de Mircea Titus Romanescu va fi câștigată prin tragerea la sorți de unul dintre cei care vor răspunde corect la întrebarea: Câți ani împlinește pe 16 august invitatului nostru?

Asteptăm răspunsurile dumneavoastră, până pe 20 ianuarie, pe adresa de email: atelier.radio.romania.cultural@gmail.com