Mihaela Noroc – „Doar chipul omului mai poate să fie personal în zilele noastre”

Mihaela Noroc a călătorit în peste 100 de țări, în ultimii zece ani, fotografiind femei din toate mediile sociale. Demersul ei a devenit faimos în întreaga lume și s-a transformat într-o carte de success, publicată în mai multe limbi. Proiectul său, „Atlasul frumuseții“, este un fenomen global, prezent în cele mai prestigioase publicații ale lumii, precum și în expoziții spectaculoase. Bestsellerul „Atlasul frumuseții. Femeile lumii în 500 de portrete”, o colecție impresionantă de portrete și povești, o pledoarie pentru demnitate, diversitate, autenticitate și mai ales pentru puterea de a accepta și descoperi frumusețea din noi, a apărut la Editura Humanitas și a fost tradus în șase limbi.

După ce a devenit mamă în 2018, Mihaela s-a simțit motivată să-și inspire fiica și a început un nou proiect, în paralel cu „Atlasul frumuseții”. Astfel s-a născut o nouă carte, „Lumea fetelor. Portrete și povești din jurul pământului”. Însoțită adesea de fiica ei Natalia, Mihaela a fotografiat fete din medii și culturi diferite, în dorința de a arăta că fiecare dintre ele posedă calități unice. De curând a lansat și în România un nou volum din „Atlasul frumuseții”

Mihaela Noroc, artist-fotograf. Cum a apărut pasiunea pentru această artă?

A apărut pentru că tatăl meu a fost pictor și de mică am fost înconjurată de tablourile lui, de culorile lui, de universul lui și atunci m-am inspirat profund și uite-mă, astăzi în lumea fotografiei. Dar da, a pornit de la tatăl meu, care m-a ajutat foarte mult pe tot traseul meu de a fi fotograf și în lumea asta artistică. El mi-a dat și primul meu aparat de fotografiat la 16 ani. Era un aparat cu film. Mi-am făcut la început și un „studio foto” de developare și printare în baia din apartamentul părinților mei. Toată noaptea stăteam și developam filmele, iar și dimineața părinții vedeau o mică expoziție pentru că lipeam imaginile pe perete și se uscau acolo.

Trăim într-o lume care pune accentul pe vizual. Toată lumea postează. Unde apare conceptul de artă în fotografie?

Ce întrebare grea. Nu mi-am considerat niciodată imaginile sau fotografia la un nivel foarte, foarte înalt. Este o preocupare de a mea personală care vine din străfundurile vieții mele, mai ales că vorbesc despre frumusețe și atunci eu ca femeie m-am confruntat cu niște probleme în decursul evoluției mele și atunci bineînțeles că unii o văd ca pe un proces artistic, dar eu o văd și ca pe un proces de vindecare. Nu-i doar partea vizuală importantă pentru mine. Cât timp am lucrat la proiect am adăugat foarte multe informații. La început, da, mă axam mult pe vizual și pe ce vedeam în jurul meu, captam pur și simplu, era doar o fotografie, dar acum vorbesc mult despre viețile femeilor respective și asta o fac și pentru că vreau cumva să vindec din istoricul meu, din adolescență și știu că multe alte femei care se preocupă de partea asta a aspectului fizic.

Ce credeți că poate scoate în evidență o fotografie?

Păi absolut orice, până la urmă.

Povestea? Sentimentul?

Aici intervine foarte mult și perspectiva fotografului.

Dar și publicul țintă.

Și publicul țintă. Tu-ți cunoști publicul țintă și tu știi, sau cel puțin bănuiești, cam cum ar trebui să fotografiezi. Rezultatul, finalul, îți spune deja cum ar trebui să fie făcută fotografia respectivă. Eu știu ce caut. În momentul în care merg pe străzile pământului, cam știu ce urmăresc. Dar aici intervine din nou problema ta personală. Tu o să cauți răspunsurile în imaginile pe care le faci.

E un discurs al Mihaelei Noroc prin fotografie?

Absolut, da. Sunt și eu acolo, n-am cum. Este extrem de personal tot ce se întâmplă. Nu este un drum jurnalistic, deci nu este un drum documentar. Este un drum personal.

Care este povestea Mihaelei Noroc? Traseul de la Chișinău natal până în momentul de față?

M-am născut în Uniunea Sovietică. Mi-am dat seama târziu cât de mult m-a ajutat treaba asta pentru că am și prins un pic de limba rusă pe care am folosit-o prin Rusia sau în Asia Centrală când lucram acolo pe străzi. Sună ciudat lucram pe străzi, dar asta făceam. Stăteam cu orele pur și simplu și așteptam să fiu impresionată de cineva.

M-am născut la Chișinău în 1985. Împreună cu familia ne-am mutat în București în anii ‘90.

Acel cadou de la 16 ani a deschis pasiunea „drumurilor”?

Această pasiune a fost deschisă ceva mai devreme, pe la 15 ani, când știam eu că vreau neapărat să mă duc în zona asta vizuală, dar tatăl meu când doream să merg la Tonitza, mi-a spus: „Nu, mai bine nu mergi la Tonitza, stai și faci cu mine acasă.” Și totuși nu eram eu tocmai mulțumită de desen sau pictură și am zis, hai să încerc fotografie. Nu era așa de ușor ca acum să-ți iei un aparat de fotografiat bun, mai ales că toate erau pe film, filmul costa și el, aparatul de developat, deci era destul de costisitor. Dar m-au ajutat ai mei foarte mult. Mi-au plătit și un curs la sala Dalles, cu un profesor foarte interesant, care m-a introdus în universul fascinant al imaginilor.

Cum arată atelierul, spațiul de creație al Mihaelei Noroc?

Am două spații de creație, lumea întreagă și apartamentul meu.

Inclusiv strada, nu?

Da, lumea întreagă și apartamentul meu. Sunt două spații pentru că munca mea e împărțită în două. Mă documentez foarte mult înainte să plec într-o călătorie. De exemplu, eu am o călătorie de o lună, dar două luni stau acasă și documentez traseul. Mă uit pe unde să merg, pe cine să fotografiez, în ce comunități trebuie să ajung, pe cine contactez înainte, ca să mă ajute să ajung acolo. Iar când stau în călătorile respective, fie am niște întâlniri deja făcute, fie stau pur și simplu pe stradă, câte cinci - șase - opt ore și mă las impresionată de cine trece. Adică, văd pe cineva, mă duc, o opresc, povestesc ce fac, unii acceptă, alții nu. Dacă vedeți în cele două cărți că sunt o mie de femei surprinse, mai sunt cel puțin atâtea refuzuri. Depinde mult și de locul unde merg. Sunt diferite situații. Fie o să primești un refuz pentru că femeia respectivă nu este machiată sau nu se simte ea bine în ziua respectivă, fie ți se spune: „nu pot să fiu fotografiată, pentru că nu mă lasă familia, nu mă lasă soțul.” Au fost momente când m-am dus acasă la ei și am așteptat șase ore până a venit soțul acasă pentru a putea să-l întreb.

Ce o inspiră pe Mihaela Noroc?

Mă inspiră foarte simplu femeile din jurul meu, nesfârșita temă a vieții mele pe care sper eu să am ocazia și norocul să o continui. Femeile din jurul meu, absolut toate, de la, nu știu, fiica mea, mama mea, până la tot ce văd pe străzi.

Au fost fotografi care v-au inspirat?

O, nenumărați și mă uit în fiecare zi. Cred că am o pasiune să stau pe Instagram și să mă uit la ce se mai întâmplă nou, pentru că evoluăm, se schimbă lucrurile extrem de repede. Dar sunt și fotografi foarte vechi care îmi plac foarte mult și acum și mi se pare că încă nu i-am întrecut. Nu eu personal, dar noi ăștia mai tineri.

Cât de importantă este tehnologia în fotografia de astăzi, Mihaela Noroc?

Stau de multe ori și mă gândesc. Eu mă consider un fotograf social media. Folosesc mult diafragma deschisă, 2,8 sau 4. Cumva vreau să izolez personajul de ce se întâmplă în spatele lui. Și mă uit la imagini care s-au făcut în anii ‘70, ‘80, ‘90, ’60. Nu era așa. Henri Cartier-Bresson polosea probabil diafragma 11, pentru că surprindea mult din ce se întâmplă în spatele personajului. Nu vrea să-l izoleze, din contră. Trebuia să fie informația acolo pe cât mai multe planuri. Personajul ieșea singur în evidență. Și ce mi se pare că se întâmplă acum este că nu mai sunt la fel de frumoase străzile pământului. Nu mai suntem la fel de frumoși, de eleganți. Mașinile noastre nu mai sunt la fel de frumoase. Și cumva a mai rămas omul, singur, care mi se pare că ne poate vorbi despre frumusețe și umanitate. Ce se întâmplă în jurul lui, cumva s-a uniformizat. Dacă te duci în New York și te duci în Beijing, o să vezi aceleași haine, aceleași mașini. Nu mai găsești diversitate. E doar chipul omului care mai poate să fie personal.

Asta este o poveste filozofică, pentru că în 2080 poate vor spune ce frumoase erau străzile în 2025. Totdeauna ni se pare că istoria este mai atractivă decât prezentul.

Eu sper să fie așa, pentru că atunci fotografiile din cărțile astea o să impresioneze și mai mult.

Mihaela Noroc, se tot vorbește de inteligența artificială. Cât de benefică sau de malefică poate fi în fotografia?

Din ce am văzut eu acum, ce poate să facă inteligența artificială, pe mine nu mă impresionează. Nu poate să-mi ia niciodată locul, pentru că face o imagine artificială, o simți. Problema apare acolo când ne adresăm oamenilor care poate n-au aceeași pregătire și pot fi foarte ușor păcăliți. E periculos, ce să zic. Trăim vremuri ciudate. Aici intervine educația. Poate ar trebui să povestim pentru toată lumea cum arată o imagine AI și să o identificăm, ar trebui să avem niște etichete clare: „asta este imagine AI”, nu este făcută de om. O astfel de imagine nu va putea să înlocuiască un fotograf bun, pentru că nu are suflet. Și când vrei să vezi un film bun, avem întotdeauna un film Marvel, o să ne uităm, o să ne distrăm, dar până la urmă, dacă vrei să-ți încălzești sufletul tot o să ajungi la un regizor de altă factură.

Cum a luat naștere ideea de a fotografia femei, fete, din întreaga lume?

Inițial am zis că am ales eu proiectul, în sensul că am gândit, uite, pe străzile pământului, călătorind, am fost curioasă și am văzut femeile și le-am fotografiat, dar după ce m-am dus în spate și am rememorat primele fotografii, am văzut că eu, de fapt, tot femei fotografiam. La mine acasă o pozam pe mama mea și pe sora mea, nu pe tatăl meu, cu toate că tatăl meu era cel mai interesant personaj din familie, era un artist iubit de toată lumea. Și atunci, eu totuși îmi fotografiam mama și sora. Când am început să ies din apartament, m-am îndreptat tot așa spre fete pe care le știam de la mine din liceu.

Și fetele, în general, sunt mai atașate de tații. E un paradox?

Da. Este. Corect. De la bun început m-a fascinat portretul feminin și, în continuare, mi se pare că mai am încă atâtea feluri în care pot să fotografiez o femeie. Sunt nesfârșite chipurile lor și felurile în care pot să le surprind. Pe un om îl poți fotografia de nenumărate ori, dar și în foarte multe feluri. Depinde de moment, de ipostază, de stare, de absolut tot.

Cât de dificilă este abordarea modelului anonim și convingerea de a se lăsa imortalizată?

Dacă mergi în Europa, pe străzile orașelor din Europa este destul de simplu, că suntem familiarizați cu tot ce înseamnă fotografie și social media. Când mă duc în alte zone, vorbesc de țările arabe sau comunități mai închise, acolo e ceva mai complicat. Și mi s-a întâmplat să fotografiez pe cineva și după aceea să nu pun nicăieri fotografiile. Ajung la un acord cu personajele, după ce le povestesc absolut tot ce se întâmplă și ce fac. Am și multe reacții pozitive. Cumva ele se mândresc să apară în proiectul ăsta, pentru că le și fotografiez într-un fel respectuos. Îmi place să fie mândre de ele și de proiect și să își dorească să apară acolo.

S-a întâmplat și ca un model fotografiat să nu mai fie la fel de atractiv ca în viața reală? Să nu apară acea fotogenie?

Nu caut neapărat fotogenia respectivă, că la mine contează mult și diversitatea. Adică vreau să am oameni care nu sunt fotogenici, vreau să am oameni care nu se încadrează în anumite tipare și ies de acolo și din standarde. Vreau să ajute pe absolut toată lumea imaginile pe care le surprind. Aici vorbesc și de femei care poate nu au încredere în ele și cu ajutorul acestor cărți fac un pas înainte în a se accepta.

Care a fost cea mai interesantă călătorie?

Îmi place mult să merg în Etiopia. Etiopia este o țară extraordinară. Acolo sunt făcute probabil și primele imagini din proiect. Este o doamnă care își spală dinții, în sudul Etiopiei, și este în prima carte. Își spală dinții cu un fol de „Colgate local”, cum îi spuneau etiopienii. E o crenguță și își frecau dinții cu ea. Mi-a tras o privire doamna în aparatul de fotografia de am rămas așa șocată de cât de interesantă era. Etiopia, clar. India, îmi place. Nesfârșita India. Până și în Bulgaria am femei foarte interesante. Am fost într-o comunitate în sudul Bulgariei unde femeile în ziua nunții sunt pictate într-un anumit fel și a fost fascinant. Peste tot încerc să găsesc ceva interesant. Sunt țări în care nu prea îmi vine să merg, dar tot mă duc, că sunt în drumul meu. Îmi place mult de tot Asia Centrală, pentru că și vorbesc limba rusă și oamenii de acolo sunt primitori și comunic ușor cu ei, iar femeile sunt interesante. E trecerea aceea de la lumea occidentală spre Orient. Deci am multe locuri în care vreau să reajung.

Mihaela Noroc, ce înseamnă să fii artist fotograf în România de astăzi?

Artist, nu sunt eu. Sunt un fotograf, pur și simplu. Eu nu am cea mai bună pregătire în domeniu, sunt alții mult mai buni decât mine, artiști mult mai interesanți și fotografi mult mai interesanți. Eu știu că trebuie tot timpul să te schimbi. De asta ziceam despre mine că mă consider un fotograf social media. Eu trebuie permanent să fiu la curent cu ce se întâmplă nou. Acum, de exemplu, fotografia nu mai este atât de interesantă, trebuie să faci video. Și eu încerc să fac acest update: să spui totul în primele trei secunde, ca ulterior să vină și fotografia pe care ai făcut-o și la care ai visat și să o bagi pe gât: „Uite și o imagine care mie îmi place foarte mult”. Da, trebuie să păcălești algoritmul ca să poți ajunge din nou la publicul restrâns.

Se va schimba acest algoritm sau această realitate stresantă a zililor noastre?

Este o realitate stresantă, da. Și pentru mine, ca om care își dorește să facă ceva frumos, este copleșitor. De asta uneori visez la acea Familie Medici care va veni cu o mână largă și va spune: „Te susținem, du-te și lucrează la proiectul tău așa cum vrei tu.” Dar arta se naște din constrângere, nu? Și atunci, permanent încerc să mă schimb și să nu renunț. Nu vreau să renunț. E proiectul mult prea interesant și mult prea frumos ca să-l las baltă.

V-ați aștepta la succesul internațional al creației dumneavoastră? Cum s-a declanșat?

A fost o întâmplare fericită, un noroc. Nu a fost nimic planificat. Proiectul a fost global. La un moment dat știu că mergeam în China și aveau un articol despre mine într-o revistă locală și le arătam femeilor, pentru că nu vorbeam, nu aveam nici device-uri care să mă ajute să traduc, și le arătam pur și simplu articolul în limba lor și ele acceptau să le fotografiez. Recordul absolut a fost tot pe străzile Chinei unde 17 femei m-au acceptat într-o zi să le fotografiez. Erau foarte drăguțe. Deci ăsta era unul din trucurile pe care le făceam înainte să ajung într-o țară. Căutam în limba locală un articol despre proiectul meu, într-un ziar de-al lor. Și mergeam la ele, le arătam ziarul sau le arătam un print screen. Proiectul chiar a avut un succes extraordinar cu 5-6-7 ani în urmă. Acum este mult mai complicat. Sunt mult mai multe proiecte interesante, ceea ce e foarte bine. Competiția este extraordinară, adică nu mai poți să stai și să aștepți să fii descoperit. Trebuie să te lupți. Când am descoperit proiectul meu, era o altă lume, era începutul. Acum nu ai timp nici să obosești. Nu ai voie să obosești, dacă tu crezi în ceea ce faci, dacă îți place cu adevărat și dacă simți că merită să faci asemenea eforturi. Dar eu când văd cărțile astea, pentru mine merită absolut orice.

Apare un fel de concurență, ca în sport?

Comunitatea fotografilor e destul de dezbinată, nu e unită deloc. Eu nu sunt în niciun grup, culmea. Am și plecat din București, m-am mutat la Sibiu, deci m-am izolat cumva. Când stau în România, stau foarte mult în casă și lucrez, îmi documentez următoarele călătorii.

Cum se construiește marketing-ul pentru un fotograf de succes?

Partea asta este a soțului meu, care mă ajută enorm cu tot ce înseamnă marketing, finanțări și în principiu cu absolut tot pentru ca eu să pot lucra liniștită.

El e „Familia Medici” din 2025?

Fără partea financiară, dar în rest le acoperă pe toate, acte și tot ce trebuie. La marketing îmi dau seama că pur și simplu trebuie să fii tot timpul la curent cu ce se schimbă și lucrurile se schimbă incredibil de rapid și încerci și tu să te ții acolo, cât se poate.

Cum vedeți viitorul fotografiei?

Mi se pare într-o permanentă schimbare. Acum sunt mulți copii pe care îi întâlnesc pe străzi, cu aparate cu film, vechi din anii ‘70, care abia mai funcționează, dar ei sunt fascinați și vor din nou să facă chestia asta. Am fotografiat o fată în Grecia, o adolescentă de vreo 18 ani și îi spun după ce am pozat-o: „Hai să-ți dau poza, pe messenger, pe ce vrei?”. Mi-a spus că folosește doar un telefon vechi, cu butoane. Este un nou trend.

Deci, după ce ne adaptăm să impresionăm în alea 3 secunde, peste câțiva ani, iarăși ne vom adapta să revenim la istorie?

Da, pentru că vom fi compleșiți de atâtea imagini colorate și gif-uri mișcătoare. Unii dintre noi vom refuza, efectiv, și ne vom reașeza într-o o zonă mai liniștită. Vara asta sper să lansez o „Casa a Femeilor”, adică o expoziție permanentă, un muzeu, unde o să expun eu la Sibiu, în inima țării, măcar o mie de portrete, pentru că eu am peste 2-3 mii de femei fotografiate.

Vă propun câteva întrebări la care aștept răspunsuri foarte scurte. Fotograful pe care-l apreciați ce mai mult este...

Cred că totuși Steve McCurry. Chiar dacă îmi place la nebunie Bresson, totuși McCurry e mai apropiat de ce fac eu și știu ce a însemnat să ajungă în Afganistan sau în Pakistan. În India știu ce înseamnă să faci imaginile respective, pentru că am fost și eu acolo și nu este așa de ușor.

Amintirea fotografică cea mai pregnantă?

Doamna cu doi soți, undeva din nord-estul Indiei. Avea doi soți și nu era o chestie modernă. De mii de ani asta se practică în comunitatea lor.

Film sau teatru?

Film.

Un titlu mai apropiat de suflet?

Nu mai am timp. Mă uit obsesiv la un serial. Îl știu pe dinafară - „Seinfeld”.

Un scritor preferat?

Khaled Hosseini, care este ușor de citit, ne introduce într-o lume super interesantă a Afganistanului, care mă fascinează.

Un hobby?

Fotografia nu se mai pune la hobby, nu?

Nu, e deja meserie după ce ai trei volume internaționale.

Atunci mâncatul. Îmi place să și mănânc pe străzile lumii, peste tot pe unde merg.

Vreun gust special, care a rămas în memoria papilelor gustative?

Tot ce înseamnă Asia, toate felurile de mâncare din Asia, din India până la mâncarea foarte bună din Vietnam. Îmi plac toate. În Asia e cea mai bună la mâncare.

Cum arată universul muzical ideal al Mihaelei Noroc?

O doamnă din Iran, Googoosh o cheamă. Asta m-a frapat. Femeile în Iran nu au voie să cânte. Am pozat o fată, care nu este în niciuna dintre cărți, am pozat-o pentru mine, că ea nu vroia să apară. Era o cântereață și ca să poată să exerseze se băga în dulap, își punea câteva perne peste ea și cânta în dulap ca să nu audă vecinii și să nu își piardă nici ea pasiunea.

CONCURS

„Atlasul frumuseții” semnat de Mihaela Noroc și oferit de Editura Humanitas va fi câștigat prin tragerea la sorți de unul dintre cei care vor răspunde corect la întrebarea: Care este orașul în care s-a născut Mihaela Noroc? Asteptăm răspunsurile dumneavoastră, până pe 20 martie, pe adresa de email: atelier.radio.romania.cultural@gmail.com