Liviu Mocan - „Atelierul este templul meu (...) Este un templu în care eu intru pentru a mă conecta cu universul”

Născut în 1955 în satul Cara, județul Cluj, Liviu Mocan a absolvit Academia de Arte Vizuale din Cluj-Napoca și a fost artist rezident al Anderson University din Indiana și al Mississippi College, SUA.

Lucrările sale au fost expuse și se găsesc în colecții particulare din Statele Unite ale Americii, Europa, Asia, Africa, Australia, Noua Zeelandă. Liviu Mocan este autorul grupului statuar „Stâlpi împușcați’’ din Piața Unirii, Cluj-Napoca, precum și al ciclului „Semințe’’, amplasat pe parcursul anului 2007 în Sibiu – Capitală Culturală Europeană.

Între proiectele sale internaționale amintim: grupul statuar “Decalog”, expus la Geneva, Los Angeles și Grand Rapids, SUA; lucrarea “The Poet and His Heart” la Biblioteca din Alexandria, Egipt; ciclul “Following the Sun”, care cuprinde, până în acest moment, o lucrare de for public definitivată în Auckland, Noua Zeelandă și una în lucru în Chennai, India.

Liviu Mocan, cum ați ales să mergeți pe calea artelor vizuale?

Nu eu am ales arta, ci arta m-a ales pe mine. M-am născut într-o familie de agricultori, undeva lângă Cluj. Oameni harnici care au muncit și au adunat ceva brumă de avere, dar comuniștii le-au confiscat totul. Și atunci și-au spus: „Vom merge la oraș să le dăm copiilor noștri carte”. Așa că am aterizat la oraș, dintr-un mediu în care nu era nici muzeu de artă, nici galerie, nimic din domeniul acesta al artei culte. Părinții mei, oameni simpli, dar extrem de înțelepți, ne-au întrebat pe noi copiii ce vrem să facem în viață. Și copilul ăla de șase ani și jumătate, care n-a mai fost expus la cultură niciodată a răspuns: „Eu vreau să fac artă”. Din momentul acela, părinții m-au dat la toate școlile de artă posibile, până la studii universitare și toate în domeniul sculpturii.

Ce înseamnă să fii sculptor?

Să fii sculptor înseamnă să fii bătrân. Și să fii truditor. Sculptura necesită sinteză. Aveam vreo 50 și ceva de ani și am făcut expoziție la Muzeul de Artă din Cluj, iar Alexandra Rus, critic și istoric de artă, când a deschis expoziția s-a adresat publicului spunând: „Tânărul nostru sculptor ”. Pe vremea aceea nu știam la ce se referă, dar acum când mai am puțin și ajung la 70 de ani înțeleg că parcă de-abia de acum se încheagă lucrurile.

În momentul în care vedeți o bucată de lemn, de piatră, vedeți ce ascunde acel material?

Nu. Am un proiect, am în minte o idee, doresc să o exprim, dar concepția mea despre artă este că sculptura nu o fac singur. Mi se oferă. Mi-o oferă Creatorul acelei bucăți de lemn. El a creat o sculptură extraordinară. Eu nu fac decât să-i distrug capodopera, făcând sculpturica mea. Și, în a doilea rând, lemnul însuși mă conduce prin fibrele lui, prin forma lui. Sunt în acest dialog cu tot ce înseamnă viața. O sculptură se naște nu de la o idee, nu din căpșorul meu. Ce știu eu despre lume și viață? Ce știu despre cosmos, despre istoria reală a omenirii, despre esența condiției umane? Nu vin eu cu ideile mele, ci încerc să mă conectez. O sculptură se naște din dialogul pe care caut să-l am cu entități mai mari decât mine. Caut să văd ce simt, ce gândesc, ce consider în momentul acela că este de valoare, că este de folos altora, că ar putea produce bucurie cuiva. Și astfel încep să lucrez.

Liviu Mocan, ați putea descrie atelierul dumneavoastră din punct de vedere al atmosferei?

Dacă nu vă invit în atelier, nu veți vedea munții de praf și nu veți simți mirosurile de acid, de vopsele. E o atmoseră grea. Oricât fac curat, după prima lucrare pe care o realizez, iar se umple spațiul de praf și de mirosuri. Pentru mine atelierul este templul meu. E un fals faptul că pe ușa atelierului meu scrie numele meu. Pentru că eu, în mare măsură, sunt un vizitator acolo. Eu merg acolo în cadrul unui spațiu care mă depășește. Eu nu îl stăpânesc. Este un templu în care eu intru pentru a mă conecta cu universul. Dacă atelierul este templul meu, masa de lucru este altarul meu. Acolo eu caut să intru într-un dialog cu Dumnezeu, cu viața, cu mine însumi, cu sensurile, cu valorile. Sculpturile pe care le realizez pe masa de lucru sunt rugăciunile mele.

Cum credeți că a influențat zona Clujului, arta dumneavoastră?

Clujul este tot mai mult gazda unor manifestări superficiale și păguboase. Dar fondul educațional, cultural, spiritual rămâne același. Orașul acesta drag mi-a oferit un mediu exceptional, de mare profunzime în ceea ce privește credința și cultura. Faptul că aici am prieteni din zona culturală este un lucru foarte important și foarte folositor. Dialogurile întotdeauna inspiră. Prieteniile inspiră. Pe de altă parte este important și faptul că urbea noastră este una academică. La Cluj sunt o sută de mii de studenți. Deci, foarte mulți tineri. Mereu mă intersectez cu oameni tineri, astfel încât Clujul mă animă.

Liviu Mocan, știu că la un moment dat ați plecat peste ocean. Cum a fost experiența dumneavoastră americană? Cum credeți că v-a marcat ca artist?

Noi ființele umane operăm continuu prin comparație. Experiențele transculturale te dezvoltă enorm, pentru că îți oferă un număr imens de elemente de comparație. Când am ajuns în America, în anii ’90, prietenii americani, profesori universitari mi-au spus: „Când veți pleca de aici, nu veți mai fi același om.” Asta nu am înțeles-o deloc. Mi-a trebuit timp. Nu contează că o societate este superioră alteia sau este inferioară alteia. Contează că e diferită. Așa că, imersându-te în acea cultură diferită și putând face comparație cu propria ta cultură, cu propria ta artă, cu propria ta familie, cu prietenii tăi, cu locuința ta, cu stilul tău de viață, cu hrana pe care o consumi, tu te îmbogățești.

Care considerați că au fost etapele dezvoltării dumneavoastră artistice?

Cea mai importantă dintre ele a fost copilăria de până la șase ani și jumătate. Trăiam în plină natură, printre animale. Bunicul meu din partea tatălui, a fost cioban și într-o vreme mă ducea la stână. Era o minunăție de expresii organice ale vieții. Cred că în primul rând m-a format acest contact direct cu Marea Creație. Dar apoi, desigur, după copilăria aceasta imersată în Marea Sculptură, au fost importante pentru dezvoltarea mea studiile de artă. Mai mult decât toate acestea, m-a format ca om fericita mea căsnicie cu Rodica, soția mea. Suntem căsătoriți de 40 de ani. M-a format ca om și indirect ca artist. De asemenea m-au format prieteniile excepționale pe care le am de o viață, m-a format biserica, m-a format viața trăită în armonie cu Marea Creație și cu semenii mei.

Cum ați caracteriza arta dumneavoastră?

Aș caracteriza-o ca o extraordinară bucurie de a mă scufunda în esențe.

Care au fost temele care v-au frământat de-a lungul vieții artistice?

Temele sunt multiple. Dintre ele m-au atras și continuă să mă atragă: „Stâlpi”, „Semințe”, „Familia”, „Iisus Hristos”, „Ancora aruncată în cer”, „Biblioteci verticale”, „Arhetipuri”, „Decalog”, „Cuvântul s-a făcut trup”. Și am enumerat doar câteva din câteva zeci. Dar acestea pe care le-am pomenit sunt dintre cele esențiale.

Ce v-a determinat, ca în 1993, să puneți bazele Fundației „EL”?

Fundația s-a născut ca o nevoie a noastră de familie. Noi iubim oamenii, facem întâlniri, expoziții, happening-uri, concerte și am avut nevoie de un cadru legal pentru a desfășura activități culturale. Acum copiii noștri o conduc.

Care este părerea dumneavoastră despre relaționarea cu celelalte arte?

Relaționez îndeaproape cu alte arte, având în vedere că soția se ocupă de domeniul cinematografic; David Mocan, cel de-al treilea copil al nostru, este cornist în Orchestra Operei Române de la Cluj; fiica noastră, Ema, creează evenimente de artă culinară; nora noastră face vestimentație; Paul, băiatul nostru mai mare, are o fabrică de aparate de produs sunet, respectiv amplificatoare și difuzoare. Artele slujesc emoția umană. Alăturându-se, ele pot crea emoții mai profunde. De exemplu, sunt compozitori care au creat muzică interpretată direct pe sculpturile mele, folosite ca instrumente de percuție, cum este compozitorul Cristian Bence Muk, de la Academia de Artă din Cluj. Foarte frecvent în vernisajele expozițiilor mele se cântă, participanții pot să vadă că lucrările încântă ochii, dar în același timp lucrările ating și inima prin sunete. Ele și cântă. De aceea e foarte interesant când relaționează artele, pentru că ele, sprijinindu-se una pe cealaltă, crează emoții mai puternice.

Ce ideal artistic are Liviu Mocan?

Eu, probabil fiind pui de țăran, am îndrăznit să visez și continui să visez și la vârsta mea. Visul meu cel mai mare, profesional, se cheamă „Following the Sun Project” și are subtitlul „Seed Project”. Este un proiect internațional. Este vorba de a ridica o sculptură pe fiecare continent al planetei. Ordinea în care urmează să ridic aceste sculpturi de șapte metri înălțime fiecare, este ordinea în care răsare Soarele.

Eu caut să urmez soarele și aici este o metaforă pe care caut să o creez și anume că așa cum viața biologică are nevoie fundamentală de soare, care ne dă viață, lumină și căldură, așa și pe plan spiritual noi urmăm soarele care ne dă viață. Pentru mine, pentru credința mea, pentru convingerile mele de o viață, Iisus Hristos este acestă Lumină. Deci caut să creez o metaforă cu privire la viața pe planetă atât din punct de vedere biologic, cât și din punct de vedere spiritual. Astfel fac aceste lucrări în ordinea în care soarele răsare pe continente.

Prima etapă s-a întâmplat deja, în Noua Zeelandă. Lucrarea este gata și este pusă în față la North Shore Hospital, în Auckland. Acum ar urma Asia. Am fost de două ori în India invitat ca să realizez un obiect acolo din materialele lor, așa cum și în Noua Zeelandă am creat această sămânță din lemn de macrocarpa, care este specific zonei. La fel, în Asia aș dori, dar și în celelalte continente, să fac din materiale locale și să implic forme culturale proprii acelor zone. După Asia ar urma Africa, Europa. Pentru Europa visez să fac în România, la mine în Cluj. Și apoi ar fi America. Acesta este visul, să creez pe plan planetar. Poate sunt prea îndrăzneț să visez atât de mare, dar lucrurile au pornit.

Ce au reprezentat premiile pentru sculptorul Liviu Mocan?

Mărturisesc că mi-au căzut bine. Premiile pentru mine reprezintă o confirmare a strădanilor de o viață. Roadele se culeg toamna. Și iată că am privilegiul să ating o vârstă și să primesc aceste confirmări care atestă faptul că în copacul vieții mele sunt roade. Și asta mă bucură. Nu e important pentru mine succesul, în sensul de a fi onorat și lăudat. Contează acea confidență asupra faptului că e bine că am muncit din greu o viață întreagă și că iată a fost de folos. Semenii mei văd roadele din copacul meu.

În cadrul Galei Premiilor Uniunii Artiștilor Plastici din România, în anul 2023, ați luat un premiu și ați făcut un gest. Ați oferit plicul cu bani unor tinere artiști. De ce?

Pentru că eu cred în puterea frumuseții. Ființa umană, așa cum are nevoie de hrană și de apă, are nevoie de frumusețe. Prin darul pe care l-am primit de la Bunul Dumnezeu, acesta al artelor, a problematizării frumuseții, eu doresc să-mi slujesc semenii, doresc să produc bucuria altora. Am dat banii aceia grupului de artiști mai tineri „Atelier Plus”, de la Cluj, pentru că doresc din inimă, ca nu numai eu, ci cât mai mulți artiști, să sporească frumusețea lumii acesteia.

Cât de apreciată credeți că este sculptura în zilele noastre?

Sculptura este o artă dificilă. E dificilă atât pentru creator, dar și pentru cumpărător. Pentru cel care dorește să o aibă în casă. Pentru că spre deosebire de o pictură, o fotografie, o grafică, o textilă pe care o pui pe perete, și peretele gol și chiar te roagă să pui ceva, sculptura e diferită. Sculptura împarte spațiul cu proprietarul. Așa că devine incomodă. Este extrem de pretențioasă prin prezența ei. Diferită este situația sculpturii de for public. Aceasta este o necesitate și o mare bucurie. Se plimbă turistul printr-un oraș și se bucură în momentul în care se întâlnește cu o sculptură și încearcă să intre în dialog cu ea. Sculpturile de for public sunt prezențe ale dialogului cultural, istoric, estetic. Faptul de a avea sculpturi de for public este extrem de benefic, atât pentru localitatea aceea, cât și pentru turiștii care vizitează localitatea. Se spune pe drept cuvânt că o sculptură de for public are forța unui război. În sensul că îi implică afectiv foarte puternic pe cei care văd o anumită lucrare. Și să nu mai pomenim de faptul că îi implică pe lungă durată, asemenea efectelor unui război. Așa că o sculptură care rămâne într-un oraș timp de 100 de ani, 500 de ani, 1000 de ani, ea are efecte foarte puternice.

Care este orașul care vă place cel mai mult din punct de vedere artistic, care considerați că este cel mai interesant din punct de vedere sculptural?

Am călătorit foarte mult și am studiat prin țări străine. Am vizitat cam toate centrele importante de sculptură ale lumi, dar Roma mi-a rămas la inimă. Roma este incredibilă. Întregul oraș, practic, este un muzeu extraordinar. Îți întorci privirea un centimetru și dai de o biserică fabuloasă, dai de o sculptură, dai de o fântână, dai de un basorelief. E ceva cu totul minunat și din punct de vedere artistic, dar și din punct de vedere spiritual.

Sculptura, arta de for public, în afara intemperiilor, credeți că poate fi și victima realităților temporare, politice sau sociale?

Da, din păcate. În timpul războaielor clopotele de bronz minunate, precum și sculpturile din orașe au fost topite și transformate în tunuri. Nu a mai contat frumusețea, mesajele întăritoare de suflet pe care le-au exprimat aceste obiecte, ele au fost distruse și transformate în unelte ale răului. Au fost sculpturi smulse de pe soclu pentru că reprezentau trecutul. Aici este o greșeală de fond, după părerea mea.

Aveți un sfat pentru un tânăr artist?

Vrând nevrând, de acum, de la vârsta asta, trebuie să-mi pregătesc un mic sfat pentru cei mai tineri. Ți-aș spune scumpul și iubitul meu, coleg mai tânăr:

„Fii tu însuți. Nu copia pe nimeni care are succes. Tu ești o sculptură minunată, o sculptură în care Cel care te-a creat ți-a dat formă și pe dinăuntru și pe dinafară. Tu ești unic. Dumnezeu este infinit. El, ca și orice artist, creează după chipul și asemănarea Lui. Dar El fiind infinit, nu are nici o problemă să se manifeste în 8 miliarde de creații și să le facă pe fiecare dintre ele unică. Așa că tu, scumpul meu, prieten, artist, tânăr, tu ești o sculptură unică, ai un suflet unic. Uită-te înăuntrul tău și scoate de acolo, din fântâna spiritului tău, forme și idei care vor fi unice și oferă-le spre bucuria celor din jurul tău. Pentru că dacă îl vei copia pe unul celebru, nu vei face decât să imiți. Și te asigur că nu vei putea imita în totalitate. Pentru că tu nu vei scoate din fântâna proprie, vei scoate din fântâna celuilalt. Fii onest cu tine însuți. Chiar dacă nu vine succesul imediat, chiar dacă nu vei fi aclamat, chiar dacă nu se vor spune lucruri mari de la început, Cel care te-a creat te va aprecia că îl reflecți și tu însuți te vei bucura pentru că vei simți că ai coloană vertebrală, că ești onest și că faci ceea ce simți și gândești tu însuți.”

Credeți în sculptura realizată în materiale neconvenționale?

Da. Orice se potrivește spiritului unui creator, în orice material se regăsește, în orice material poate imprima o idee, poate să exprime ceva, e foarte bine, e nelimitat. Eu chiar mă încurajez pe mine însumi să folosesc orice soi de materiale, desigur căutând relația între ideea pe care vreau să o exprim și specificul afectiv al materialului respectiv. Fiecare material din universul acesta creează un anumit sentiment celui care îl privește. Așa cum oamenii sunt diferiți, materialele sunt diferite și exprimă lucruri diferite.

Care credeți că este viitorul artei?

Arta nu va muri niciodată. Nu va muri nici după ce planeta aceasta și istoria ei se vor reseta. Arta este fundamental umană. Este o nevoie excepțională a ființei umane. Arta va continua să fie o expresie continuă a spiritului uman. Este o expresie în exterior a unei lumini interioare.

Imaginația specifică omului creator nu este altceva decât deschiderea unui spațiu, a unei uși, a unei ferestre, în peretele existenței materiale. Prin imaginație pătrundem în necunoscut, intrăm în multidimensionalitate. Imaginația materializează realități nevăzute. Această nevoie fundamentală a omului va face ca arta să dăinuie atâta timp cât va dăinui ființa umană.