Ion Nedelcu - „Atelierul este locul unde frămânți ideile, unde le încerci, unde le dai viață și se nasc acolo, în funcție de calitățile tale creative”

Ion Nedelcu este artistul care a experimentat de-a lungul vieții tot ceea ce domeniul artei i-a oferit ca mijloc de exprimare a universului său interior. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici, al Uniunii Cineaștilor din România, dar și al Uniunii Artiștilor Californieni, pictorul și scenograful Ion Nedelcu se bucură de o recunoaștere internațională. În activitatea sa, Ion Nedelcu a realizat costume si decoruri pentru peste 30 de filme istorice și contemporane, a luat parte la peste 20 de expoziții de pictură în țară și în străinatăte și a colaborat la productii precum „Festivalul Dracula – Transilvania” sau ”Scary Movie II” și „Streets”, în Los Angeles. A rămas în Statele Unite ale Americii aproape 7 ani, timp în care a realizat pictură murala în Los Angeles și Las Vegas. S-a implicat totodată, într-un spectacol omagial Golden Globe în Los Angeles, pentru care a creat decorul. În timpul anilor petrecuți în Statele Unite, devine membru al Uniunii Artiștilor Californieni. Cariera sa se întinde pe mai bine de o jumătate de veac.

Ion Nedelcu, ce înseamnă să fii scenograf?

Scenografia este o artă care face parte din artele care completează marea artă a filmului, arta teatrului, arta spectacolului. Acolo, ca scenograf, ești coautor pentru întregul produs. Scenograf este omul din film care face ambientul, tot ce se vede în cadrul unui film. El creează niște lumii care n-au fost și pe care le imaginează în funcție de scenariu. Scenograful face mai multe variante, pe care le prezintă regizorului care trebuie să fie sau nu de acord și să meargă mai departe cu asta. Regizorul are nevoie de acest art director, cum i se spune în străinătate, pentru că el răspunde din imagine, tot ce este imagine, nu operatorul care filmează în contextul respectiv. Și atunci, pornind de la scenariu literar, după aceea regizoral, creatorul scenograf imaginează lumile respective. În funcție de context trebuie atât de multe: istorie, istoria costumului, istoria construcției, istoria mobilierului, istoria arhitecturii, istoria tacticii de luptă și așa mai departe. El trebuie să știe să aducă istoria în actualitate, să o facă credibilă și vie.

Cum arată atelierul unui scenograf, spațiul de creație al lui Ion Nedelcu?

Ar trebui să arate destul de spațios, că el acolo face tot felul de experiențe, schițe de pornire, schițe de idee, schițe de concepție. El trebuie să facă și niște experiențe practice, adică să facă volumetrii, să facă machete, să facă obiecte la scara reală. Aici imaginația lucrează continuu. În timp ce lucrezi îți vin idei și imediat schimbi. Și de aceea trebuie să faci aceste experimente care să fie practice, trebuie să știi să sculptezi, să știi să creezi structuri, texturi, patine, antichizări. Atunci când te duci să dai la execuție, trebuie să explici proiectul, să arăți un fel de prototip sau cel puțin un eșantion. Tu trebuie să știi să le faci bine și să îți fie foarte clar cum se vor traduce în realitate. În afară de asta, spre exemplu, costumele din scenografie, mai ales cele de epocă, trebuie să le explici pentru că nu e o croitoie modernă. În afară de știința istoriei costumului, trebuie să le faci nu ca la muzeu, ca să stea pe un umeraș, ci ele trebuie să trăiască. Atunci când le creezi le duci în epocă, după aia interpretezi lucrurile pentru a le aduce la personaj. Actorul face un personaj. Nu iei un costum de la muzeu și îl îmbraci cu ăla. El nu e Vodă ca să poate un asemenea costum. Tu prin costum și prin elementele de costum și accesorii trebuie să creezi personajul în funcție de actor. Tu nu ai ca material decât actorul. Tu îl vizualizezi ca să fie în contextul scenariilor.

Ce părere aveți despre modernismele aduse mai ales în spectacolul de opera în zilele noastre?

Eu am o părere extrem de liberă. Modernism a fost întotdeauna, de la antichitate până acum. Modernism, adică la zi, cu lucrurile și interpretările la zi. Omul tinde spre alte lucruri decât cele existente, vizibile și naturaliste. Și atunci omul interpretează. Spectacolul de opera este foarte specific. Pentru că acolo lucrez sub alte auspicii. Acolo este și muzică, acolo este și teatru, acolo este și istorie. Acolo nu reconstitui o epocă, cum ar fi în film, acolo trebuie să ai elemente care să aducă cu realitatea respectivă, adică să fie cât se poate de autentice. Multe elemente sunt eliptice, nu le găsești nici în documentație. Și istoricii, când fac o cercetare, ei o fac cu elementele existente pe care le-au găsit, care au rămas, și atunci ei trebuie să reconstituie acea epocă, adică să facă lanțul ăsta, legătura asta și să fie credibili. Așa și în scenografie.

Cum ați defini noțiunea de atelier?

Atelierul este zona, ambientul, în care artistul se simte în haina lui de creator. El fără pereții ăia, fără lumina de acolo și fără ambientul ăla, el nu se simte în largul lui. Atelierul este locul unde frămânți ideile, unde le încerci, unde le dai viață și se nasc acolo, în funcție de calitățile tale creative.

Cum a început povestea călătoriei dumneavoastră în lumea artelor vizuale?

Călătoria a pornit de când m-am născut. Cred că acolo harul ți-l pune dinainte de te naște creatorul sau universul ăsta. Eu am început înainte de a ști să vorbesc. Nu prea am vorbit până la trei ani și jumătate, dar aveam un limbaj. Așa de bine arătau pereții. Luam niște cărbuni din soba mamei și desenam tot ceea ce vedeam. Când nu era de ajuns peretele ăla mă mutam pe hârtii. A urmat școala, liceul de artă din Craiova, iar oamenii de acolo ziceau: „ce fenomen”. Eram un om care veneam de la țară, dar mă exprimam prin desen.

Care sunt temele care v-au inspirat ca artist vizual?

Niciodată nu am ales teme. Alții pot să vadă insistența asupra ochiului, spre exemplu, a calului. Eu sunt un scenograf care pictează. Nu sunt un pictor de șevalet. Scenograful are atâta variație în el, încât în pictură el se exprimă și cu limbajul scenografic, dar și cu limbajul pictural și cu limbajul culorilor, cu toate mijloacele. Totdeauna mă întreabă câte cineva „când termin lucrarea asta?” Eu am lucrări la care creez de peste zece ani. Tot timpul adaug, de-aia în lucrările mele de pictură există energii stocate acolo, pentru că pui sentiment cu sentiment în diferite stări, în diferiți timpi, în aceeași lucrare. Niciodată nu poți să elaborezi o lucrare, să o ai în cap ca un proiect de arhitectură, să știi ce ai de făcut, s-a dat temă, știi unde vrei să ajungi și unde să se termine. Nu, aici tu pe parcurs creezi și recreezi tot timpul. Și poate să fie și o prostie, dar numai că artist e ăla care face prostiile. Și de aceea ele, dacă au vibrație și dacă au energii acumulate, ele transmit spre privitorul de artă. Acele energii îl agață. El se regăsește în felul lui acolo și fiecare vede în felul lui foarte diferit, cum și artiștii sunt diferiți, fiecare e unic în felul lui, inclusiv prostul e unic.

Ion Nedelcu, puteți să ne povestiți cum a avut loc apropierea de lumea filmului?

Am picat examenul la pictură monumentală, deci pictură murală. Am picat cu nota 9.66. Atunci erau patru locuri pe țară, era o singură universitate de artă plastică și m-am pămenit dintr-o dată că trebuie să plec la armată. În armată cu ocazia unor festivaluri m-au pus să fac un fel de decorare, un fel de scenografie. Eram crud, aveam 18-19 ani și am auzit prima dată cuvântul scenografie și m-am interesat de el. Mi s-a părut că definește o lume foarte interesantă. Următorul an m-am dus și am dat la scenografie. Erau niște probe care semănau aproape toate la toate secțiile, adică trebuia să știi desen, să știi compoziție, numai că erau cu specificitate. Am picat cu 9.33. Am început să zic despre mine că nu sunt bun, că n-am ce căuta aici. Am picat de patru ori. A cincea oară m-am mai hotărât să dau după ce am întâlnit doi artiști plastici valoroși. Alin Gheorghiu și Ion Pacea au venit la Vâlcea, unde eu eram angajat la Muzeul Județean. Lucram la proiectul Muzeului Satului Vâlcean. Au venit Pacea și Gheorghiu la Vâlcea și iar cei din conducere nu au fost organizați, nu le-au pregătit hotelul, ei s-au șupărat și doreau să plece. Eu m-am rugat de ei să stea, că e nevoie să vadă și oamenii ăștia arta lor. Le-am datr garsoniera mea, rugându-i să rămână sa faca expoziția. Alin Gheorghiu a văzut lucrările mele. M-a încurajat spunând să continui să pictez, nu pentru a le place altora, ci să fiu authentic. Am dat a cincea oară examen și am intrat cu 10 cu distincție. Nu se mai luase nicodată 10 cu distincție. Și am intrat la scenografie. Din anul 2 am început să colaborez cu televiziunea, am fost asistent la diferiți scenografi și era foarte interesant pentru mine.

Ce înseamnă din punct de vedere al scenografului un regizor bun?

Un regizor bun este cel care își atinge țelul lui în prezentarea unui spectacol sau film. El este bun dacă filmul are priză la marele public, la oamenii de specialitate de film și dacă răspunde exigențelor.

Care considerați că au fost succesele dumneavoastră cinematografice?

Primul film ca autor a fost „Operațiunea Monstrul”. Era un film ușor, care nu îți punea prea multe probleme de scenografie. Apoi „Rug și flacără”. A fost primul meu film de epocă și am luat marele permiu la Santarem. Foarte grea a fost secvența „Ordinul rozelor”. Era despre masonerie. Pe vremea aia nu te puteai informa despre așa ceva. Un prieten mi-a facilitate accesul la Biblioteca Academiei, la niște documente, le-am studiat și am inventat secvența respectivă. După care am făcut cele două filme despre Iancu Jianu, „Iancu Jianu, zapciul” și „Iancu Jianu, haiducul”. Și la astea am lucrat foarte mult, cu buget mic.

Ion Nedelcu, după Revoluție, ați plecat în Statele Unite ale Americii. Ce v-a determinat să traversați oceanul?

Scenografia. Aici făcusem destul. Eram cerebru în țara asta. Mă mâna să văd care este mecanismul filmului în cetatea lui, de acolo, de unde a plecat.

Și cum arată visul american din punct de vedere scenografic?

Din punct de vedere scenografic este sus. În fiecare an ei vin cu lucruri noi. Elemente extraordinare. Și, acolo, văzând cum se face decorul, ziceai că este adevărul de pe lume. Pe spate vedeai pânza sau cartonul. Ce bine erau făcute! La noi erau unii care făceau anticizarea, patina, etc. Ei aveau specialiști pe un singur lucru. Aveau șapte - opt oameni numai la patină. Veneau unii după alții. Fiecare știa ceva. Unul știa să facă straturile, coșcoveala peretului, altul făcea zonele cele mai folosite ale obiectului. Era impresionant. Eu m-am dus cu un precontract acolo, la un film – „Street”. Acolo am rugat un specialist în efecte special sa-mi facă cunoștință cu un scenograf adevărat. După vreo trei luni îmi spune că a reușit să obțină o întâlnire de două minute și jumătate cu scenograful filmului „Titanic”. Am zis să ma duc pregătit cu role de film, cu schițe. Când te duci la Studiourile Warner Brothers, te duci, la ora programată. Eu m-am dus cu două ore înainte și am stat că nu m-a primit nimeni. Nici nu mă cunoștea nimeni. Exact la ora fixă, am fost invitat. Din două minute și jumătate cât a fost programată întâlnirea, cinci ore am stat acolo. M-au întrebat: „ce ai făcut până acum?”. Le-am spus că am făcut vreo 30 de filme și le-am arătat Iancu Jianu. „Aha, bun, dar ce ai făcut din asta?”. „Păi,zic, scenografia.” „Nu, nu, ce ai făcut tu din scenografie?” ”Păi tot, adică decor pentru filmările exteriore, costum, alegerea locurilor de filmare, adaptarea, accesorii la costume, harnașamente cai și așa mai departe”. „Nu, nu, nu, stai puțin. Tu ce ai făcut?”. „Toate astea”. Ei avea o echipă. La ei Oascarul îl iau și pentru un nasture de epocă. Ei sunt canalizați pe specialități. Și nu au putut să mă angajeze pentru că nu eram membru al Asociației Cineaștilor Americani. Până la urmă am fost întrebat dacă vreau să lucrez la „Scary Movie II”. Erau în producție și mai aveau vreo două săptămâni ca să îl predea, că la ei filmul e vândut înainte de a-l face. Și am fost angajat zilier. Era un hair stylist care punea părul la pisici. Și se făceau cam patru replici de pisică. El avea vreo 500.000 de dolari pentru că punea părul la pisică. Eu tăiam, împreună cu alți 40, părul de pe un iepure, îl puneam într-o agrafă, și îi dădeam la mână ăluia. După trei zile oportunitatea a făcut ca ăsta să găsească un alt film cu 3 milioane jumate și i-a lăsat în aer pe cei care trebuiau să predea filmul. Producătorul m-a văzut meticulous și mi-a propus să pun eu părul pe pisicile alea din plastic. Ca zilier aveam 95 de dolari pe ora, zece ore zilnic. Apoi le-am spus că pot să pun și mustățile la pisici. M-au platit cu 375 de dolari pe oră și m-au pus pe generic.

Ion Nedelcu, experiența americană v-a marcat ca artist?

Am constatat că ne trebuiesc vreo câteva vieți ca să putem să realizăm ceea ce vrem. Există rezerve extraordinare acolo. Tot timpul ai de învățat și că nu trebuie să ignori nicio oportunitate în viață. De la oricine înveți.

Cum credeți că s-a transformat scenografia în ultimile decenii?

Evoluția a fost rapidă, iar elctronizarea din epocă este fantastică.

Care credeți că este viitorul filmului?

Nu e ușor să prevezi. Evoluția tehnologiei, inteligența artificială influențează domeniul din ce în ce mai mult. Grigore Moisil spunea printre altele că se va ajunge ca arta să fie făcută de computer. Eu cred totuși că tehnologia nu va putea înlocui sufletul.

Vă propun și câteva întrebări la care aștept răspunsuri foarte scurte. Care este perioada din istorie a artei pe care o apreciați cel mai mult?

Evul Mediu.

Un artist preferat?

Michelangelo, cel care a spus că „am ajuns aproape la 90 de ani și am observat că nu știu aproape nimic.Dar am învățat ceva. Am învățat să încep.”

Care este filmul care v-a rămas aproape de suflet, prin prisma scenografiei?

Pe mine m-a impresionat filmul „Titanic” din punct de vedere scenografic. Sunt efecte extraordinare acolo.

Un scritor preferat?

Dostoievski.

Ați avut timp și de hobby-uri?

La mine toată partea asta artistică este ca un hobby mereu. Și iubesc muzica. Am laudat scenografia din filmul „Titanic”, dar și muzica lui este de lăudat.

O lucrare semnată de Ion Nedelcu a fost câștigată prin tragere la sorți de Theodora Popescu din București.