Florin Șuțu – Atelierul ca spațiu al reîntregirii artistice

Florin Șuțu s-a născut in anul 1959, la Ploiești. Este licențiat în Artă, secția Pictură din cadrul Academiei de Artă București, clasa profesorului Ion Sălișteanu. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici, filiala Ploiești, a fost profesor la Catedra de pictură-desen a Colegiului de Artă „Carmen Sylva” Ploiești. Expune periodic în galerii din țară și străinătate. A susținut mai multe work-shop-uri în domeniul artelor vizuale la teatrele „Equinox” („Artele și lumea contemporană”) și „Toma Caragiu” (proiectul Fundației AIESEC „Living Library”), ambele din Ploiești. Premii și distincții obținute: 2019, Premiul pentru pictură, acordat de Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu Quintus”; 2018, Premiul pentru pictură acordat de Primăria Municipiului Ploiești; 2018, Premiul pentru pictură, acordat de U.A.P. România, la Bienala Internațională „Ion Andreescu”, Buzău; 2015, Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești.

Astăzi vă invit la Ploiești, în spațiul creativ al lui Florin Șuțu. Ce reprezintă pentru dumneavoastră atelierul?

Trebuie să mărturisesc, că nu mi-am pus niciodată această întrebare, astfel încât să vin acum cu posibilă definiție. Dar, indiferent cum i-am spune atelierului, el de fiecare dată va fi altcumva, căci, până la urmă, eu însumi sunt mereu și mereu altul. Dar, restrângând posibilele definiții ale atelierului, aș putea spune că reprezintă locul, spațiul în care eu mă întregesc în ființă. Sigur, există și o definiție, să spunem, lipsită de inflexiuni, seacă, uscată, conform căreia atelierul este o cameră goală în care apare mai întâi un șevalet, mai apoi câteva culori, o mână de pensule, o pânză în așteptare, cu timpul apare un scaun pentru odihna de zi cu zi, încă un scaun pentru oaspeți, pentru prieteni dragi, câteva flori uscate rămase de peste an, de la aniversări, câteva obiecte de recuzită, astfel încât, până la urmă, atelierul se transformă din acea cameră goală într-un spațiu al reîntregirii artistice.

Cum ați caracteriza atmosfera atelierului dumneavoastră?

E un loc, înainte de toate, în care îmi este drag să vin, să intru zilnic. Pe preșul de la intrare las toate grijile zilnice. Mi-e drag să intru în atelier și datorită ordinii, liniștii care se află aici.

E și un spațiu plin de amintiri?

Amintirile s-au estompat. Aici a avut atelierul colegul nostru, minunatul artist Dan Platon, care s-a săvârșit din această lume. Acele amintiri pe care dumnealui le-a lăsat s-au estompat încet, încet, luându-le locul posibilele amintiri pe care încerc eu să le instaurez.

Ce v-a atras spre artele vizuale?

Nu știu. Am sentimentul că pictura nu o descoperi cum descoperă naufragiatul uscatul, o bucată de pământ. Pur și simplu, din aproape în aproape te îndrepți către pictură, indiferent în ce direcție ai merge. Știu că am încercat în tinerețe să mă înscriu la școala de artă. Atunci l-am avut profesor pe Horea Paștina un an de zile, cât a predat în Ploiești, după care s-a întors în București. Și încet, încet am început să mă atașez și mai tare de ceea ce, în neștiință, pentru mine însemna desen, dar care cu timpul erau propuneri pentru a mă elibera de emoții, de stări, de trăiri, uneori de neîmpliniri, care cu timpul s-au dovedit cele mai bune lecții care mi se puteau întâmpla în fața șevaletului. Căci un lucru bun are sorți de izbândă mai mici să te învețe. Ba chiar te poziționează într-o comoditate, ca să nu zic, într-o lene intelectuală. O nereușită te pune în situația de a căuta soluții, de a o lua de la capăt și, în felul acesta, pașii sunt mult mai consistenți în parcursul vieții în artă.

Nu ați preluat ideile de lumină ale lui Horia Paștina. Ați mers pe drumul dumneavoastră.

Da, mă bucură remarca dumneavoastră. Nu știu ce-aș fi putut prelua de la un artist sau de la un altul fără să nu am sentimentul unei vinovății, a faptului că nici n-am apucat să mă descoper și m-am și grăbit să imit pe altcineva poate uneori din dorința succesului facil, poate alteori din neștiință sau din naivitate. Din fericire, mi-am căutat drumul care m-a adus în situația de astăzi când lucrez spontan, dezinvolt, căci vreau să primeze în fața privitorului emoția care m-a stăpânit pe mine în fața șevaletului și nu precauția de a face un tablou, un lucru bine făcut, ci pur și simplu bucuria de a face pictură. Pentru că, insist, fac o diferență foarte mare între ceea ce se cheamă pictură și ceea ce se numește un tablou.

Ce este pictura pentru Florin Șuțu?

Este bucuria întâlnirii cu o pânză albă, o pânză nouă pe șevalet și descoperirea, din aproape în aproape, a semnelor de limbaj plastic. Pentru mine, un copac nu este doar copacul, ci este bucuria de a gestualiza plastic pe pânză. Un gard este mai mult decât gardul vecinului, este o scriitură olografă și uneori recurg la strategii de spontanitate, folosind coada pensulei sau un creion aflat la îndemână.

Florin Șuțu, ați fost discipolul maestrului Ion Săliștean. Cum era ca pedagog?

O minunăție de artist și de om. Discursul domniei sale, atunci când ne făcea corectura, ne punea deseori în situația de a scotoci în dicționare pentru a înțelege un termen, dar eram fascinați de eleganța limbajului domniei sale, care niciodată nu ne-a spus că acel roșu este prea roșu sau acel negru este prea negru. Ne făcea să descoperim în ce măsură limbajul plastic este foarte adecvat enunțului tematic și mai cu seama foarte adecvat structurii fiecăruia dintre noi, ceea ce este expresia cele mai profunde vocații pedagogice în cazul domniei sale. Ca om era minunat, ne primea în atelierul domniei sale fără scrisori de acreditare. Era o primire mai mult decât afectuoasă. Aveam impresia că noi suntem vedetele, când de fapt dumnealui era un uriaș însoțit de o modestie pe măsură.

Care a fost cel mai important sfat pe care vi l-a dat?

E greu de spus, reieșea din ceea ce ne spunea că e bine să ajungem la acea expresie spontană a lucrului, cu precizarea că pentru această spontaneitate era nevoie de schițele, de studiile pregătitoare, acolo unde te împotmolești, de unde o iei de la capăt, astfel încât în momentul în care urci pânza pe șevalet să fii eliberat de toate aceste teme și să te exprimi liber, ca atunci când te întâlnești cu un prieten drag și nu ești atent dacă o să calci pe o floare, ci te duci pur și simplu să-l îmbrățișezi, exprimându-ți bucuria întâlnirii cu el.

Florin Șiuțu, care sunt temele inspiratoare?

Unele sunt spontane. Majoritatea dintre ele sunt soluții la care am ajuns tot stricând pânze și culori. Unele sunt declanșări de moment, atunci când văd un obiect sau o anumită imagine. Altele sunt reluări ale acelorași teme, nu în ideea de a mai face încă o lucrare cu subiectul, cu pretextul plastic respectiv, ci în ideea de a vedea până unde pot duce acel enunț plastic, fără să am sentimentul că mă multiplic.

Sunt multe teme pe care le vedem aici, în atelier, care au fost lucrate de-a lungul timpului de mulți creatori. Prin ce se identifică Florin Șuțu?

Da, nu există o temă nouă. Cézanne a pictat mere, Luchian anemone. Nouătatea, dacă e vorbesc de ceva care să mă deosebească într-o anumită măsură de cei pe care i-am invocat până acum, nu stă în subiect, în pretextul plastic, ci în stilistica, în felul de soluționare, de rezolvare a acelor probleme pe care mi le-am pus. Este aidoma cu literatura, când un poet, bunoară Nichita Stănescu, folosește același limbaj, aceeași gramatică, aceeași sintaxă, morfologia limbii române, pe care în parte o folosea și Mihai Eminescu. Și totuși există diferențe între Bacovia și Eminescu, între Blaga și Nichita Stănescu, și așa mai departe. Nu există diferența date de limba în care vorbeau, ci de stilistica proprie pe care fiecare dintre cei numiți a folosit-o. Așa se întâmplă și în pictură. Poți picta un măr, un trunchi de copac, o buturugă, iar acum este expresia dramatică a ceea ce se întâmplă cu fiecare dintre noi, a ceea ce se întâmplă cu fiecare din lucrurile care ne înconjoară. Mai devreme sau mai târziu ele se surpă, se prăbușesc, ceea ce îți conferă posibilitatea de a te exprima dramatic și nu plictisitor pentru privitor, pentru public, și chiar și pentru tine ca artist.

Credeți că este un miracol această infinitate de soluții pe care o are umanitatea din punct de vedere creativ de-a lungul timpului?

Da, este un miracol. În fapt, suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar acest har este expresia îngăduinței pe care a avut-o Dumnezeu cu fiecare dintre noi și pe care o are în continuare. Miracolul nu este faptul că din câteva culori poți obține o imagine. Miracolul este când semenul tău, când privitorul, vizitatorul expoziției descoperă acea emoție pe care tu ai exprimat-o, ai așezat-o în fapt în acele câteva culori. În afara acelui public care să fie martorul trăirilor mele, pictura nu s-ar justifica, după cum nici literatura nu s-ar justifica dacă nu ar fi citită, nici muzica nu s-ar justifica, dacă nu ar fi ascultată. Artele spectacolului nu s-ar justifica, dacă nu ar exista spectatori. Cândva Sergiu Celibidache spunea că nu îi place ideea de a îi fi înregistrate concertele. Sigur că multă lume i-a reproșat faptul că în acest fel văduvește întregostiții de muzică, de posibile interpretări formidabile ale sale ca dirijor și ale muzicienilor pe care îi dirija. Cu timpul, chiar Sergiu Celibidache participă la înregistrări. Deci realizează că în afara publicului, chiar și pe suport electronic, muzica nu se justifică dacă nu există auditoriu.

Sergiu Celibidache spunea că nu este de acord cu înregistrările pentru că o înregistrare nu poate să redea a treia dimensiune și își pierde și din emoții…

Da, are dreptate în ceea ce spune, însă eu m-aș fi bucurat foarte tare astăzi să avem o înregistrare cu Mihai Eminescu vorbindu-ne, chiar cu distorsiuni, chiar cu zgomot de fond sau cu paraziți care s-ar fi strecurat în acea înregistrare. Până la urmă, nu știu dacă o înregistrare prost făcută e un deserviciu adus lui Celibidache sau este o bucurie adusă unui ascultător. Eu prefer pictura mea chiar și reprodusă în albume, chiar și în albumele prost tipărite, pentru că este o modalitate ca strădania mea, într-un fel sau altul, să ajungă la un privitor. Am văzut la expoziții acele pliante care însoțiesc expoziția respectivă. Uneori mă uit la publicul care nu a avut ceva mai bun de făcut decât să-și așeze cana de cafea sau paharul de vin chiar pe acele pliante. Pe altele le-am văzut aruncate imediat în coșul de gunoi. Dar, în mod sigur, au fost și câteva care au ajuns acasă cu cei care au vizitat expoziția și care, din când în când, pot fi răsfoite, nu aducând în memorie expoziția respectivă, ci făcând o mare bucurie celui care într-o clipă de răgaz revede un album. Deci, orice tipăritură, până la urmă, este tot un lucru bun.

S-a întâmplat ca o lucrare pe care ați considerat-o finită, să o revedeți după ani și să apară dorința de a modifica ceva?

De munte ori. De munte ori am și regretat că, împins de dorința de a face mai bine, am revenit asupra respectivei lucrări, stricând și ceea ce părea bun până atunci. Mi-am dat seama și nu am mai revenit pe o pânză sau alta, ci pur și simplu mi-am urcat pe șevalet o altă pânză nouă, plecând de acolo de unde mi s-a părut că ceva nu mai mergea în vechea pânză. Nu cred că poți reveni a doua zi sau peste o lună într-o altă stare de spirit și într-o altă stare emoțională asupra unei lucrări care, până la urmă, era rezultatul unei emoții, unei stări de atunci. Acum nu mai revin, ba de multe ori tai pânza aruncând-o la lada de gunoi.

Florin Șuțu, cum arată astăzi din punct de vedere cultural Ploieștiul, orașul în care aveți atelierul?

Se întâmplă evenimente. De exemplu există Festivalul de poezie „Nichita Stănescu” și în diferite spații, apar manifestări dedicate lui Nichita Stănescu. Inclusiv filiala noastră a deschis o expoziție dedicată poetului și poeziei lui Nichita Stănescu. Dacă exista temerea că nu poți expune ceva dedicat lui Nichita fără să nu aibă, în mod explicit, legătură cu poezia lui Nichita, cu timpul ne-am dat seama că putem expune orice bănuim noi că ar fi putut să-i placă lui Nichita Stănescu. În fond este un dar din partea noastră de fiecare dată și nu o ilustrare a operei poetului.

Ce înseamnă succesul în arta plastică pentru Florin Șuțu?

Succesul altora înseamnă mult. Reprezintă o dovadă că aceștia au fost și sunt apreciați și prețuiți. În ceea ce mă privește, nu știu pentru că nu am avut parte de succes, dar mărturisesc că ceva premii am primit și eu fără să le vânez, fără să mi le doresc în mod special, ceea ce m-a bucurat preț de câteva clipe, înțelegând că ceea ce am făcut a plăcut unei comisii. Pentru mine important este ca lucrările să fie văzute de cât mai multă lume. O pânză nu este în mod obligatoriu o pictură dacă este semnată și coborată de pe șevalet, ci devine și își împlinește destinul abia în clipa în care ea este urcată pe perete și de ea se bucură cineva. Cam acesta ar fi succesul în ce mă privește, bucuria pe care o descoper în privirea celui care pleacă cu o lucrare de la mine din atelier sau din expoziție.

Florin Șuțu, care este sfatul pe care l-ați da unui tânăr artist aflat la început de drum?

M-am ferit de sfaturi. Curios, m-am ferit de sfaturi și când eram profesor la colegiul de artă din Ploiești, dar nu aveam încotro pentru că trebuia să fac o corectură și să îndrum pe fiecare elev în parte, în fața șevaletului său. Dar sfaturi nu am dat, pentru că nu poți sfătui pe cineva de pe poziția vieții tale, să zicem la apogeu, pe cineva care este la începutul vieții sale. Fiindcă ceea ce mie mi se părea ca fiind un desen bun sau o modalitate de a studia desenul, pentru tânărul de astăzi nu are nicio însemnătate pentru că el are o altă dinamică a vieții, este o înțelegere a vieții cu totul diferită de ceea ce înțelegeam eu în tinerețea de acum mulți ani. Deci, m-am ferit de sfaturi, nu din dorința de a mă proteja pe mine de rateuri, ci din dorința de a nu influența tânărul să meargă pe drumul său așa cum va putea. În fond, și dacă va rata intersecția și nu se va duce pe drumul bun, îl va privi tot pe el reîntoarcerea și reorientarea. Dacă se va duce pe un drum greșit sfătuit de mine, nu va ajunge nici pe drumul bun, mă va înjura și pe mine, ceea ce n-ar fi de apreciat în niciun caz.

Care considerați că este viitorul artei?

Arta va fi întotdeauna ceea ce a fost și până acum, un prilej de bucurie, chiar și în clipe dramatice, chiar și atunci când sentimentul instabilității este mai acut decât altădată. Arta nu a inventat-o cineva, ci pur și simplu a ajuns să devină un fel al nostru de a fi, de a ne exprima. Faptul că îmbrățișăm un semen nu este dorința de a îi arăta ce parfum avem sau ce haină avem pe noi, din ce material, ci este bucuria de a îl îmbrățișa. La fel și cu pictura. Pictura nu este expresia a ceea ce știu eu să fac mai mult și mai bine pe lumea asta, ci este expresia eliberării unor sentimente către întâlnirea cu sentimentele publicului, a semenilor mei.

Unde se simte cel mai bine artistul Florin Șuțu în atelier, în tabere de creație sau la vernisaj?

La vernisaj nu mă simt câtuși de puțin bine. Am încercat să nu mă prezint la vernisaje, dar mi-am dat seama că din decență și din respect față de public, nu este soluția cea mai bună, dar îmi este tare peste mână prezența la vernisaj. E vorba de o stângăcie, de o bâlbâială socială, care mă caracterizează. În simpozioane, sigur, e o bucurie să întâlnești semeni, confrați, să dezbați probleme comune, să vezi ce face celălalt sau el să vadă ce fac eu, însă există totuși un sentiment de strâmtorare. Cu alte cuvinte, cel mai bine mă simt în atelier, acolo unde pot și picoti dacă sunt obosit, unde pot și să bombăn o nereușită, unde nu sunt supravegheat și văzut de nimeni. Eu, ca om, mă simt foarte bine acasă, în familia mea.

Ce alte pasiuni are Florin Șuțu?

Nu am alte pasiuni. În tinerețe jucam fotbal la echipele de pitici și de junior din cadrul Clubului „Petrolul” din localitate. Eram fundaș dreapta și muream de ciudă ori de câte ori mă dribla un atacant, încât aș fi fost în stare să mă duc după el și acasă să-i pun piedică. Dar, cu timpul, am renunțat la fotbal. Acum nici măcar nu reușesc să urmăresc la televizor un meci de fotbal, mi se pare că durează foarte mult. Acum nu am pasiuni. Eu abia îmi duc crucea în fața șevaletului. Cred că ar fi fost și prea mult să mă răsfăț și cu alte preocupări și pasiuni.

Concurs.

Lucrarea „Gardul ca o scriere olografă” semnată de Florin Șuțu va fi câștigată prin tragerea la sorți de unul dintre cei care vor răspunde corect la întrebarea: Care este numele marelui artist al cărui discipol a fost invitatul nostru?

Asteptăm răspunsurile dumneavoastră, până pe 11 aprilie, pe adresa de email: atelier.radio.romania.cultural@gmail.com