Daniela Radu și Dan Nițescu – cariere și destine arhitecturale dâmbovițene

Daniela Radu este profesor de arhitectură la Liceului de Arte ”Bălaşa Doamna” din Târgoviște, unde încearcă să imprime dragostea pentru meseria de arhitect elevilor săi. A urmat Institutul de Arhitectură din Bucureşti. A fost selectată să lucreze la Casa Poporului, dar după numai un an renunţă în favoarea unui proiect de studiu al caselor şi gospodăriilor tradiționale româneşti din zonele de deal şi de munte, şi reuşeşte, în cadrul unui colectiv amplu de arhitecţi din întreaga ţară, să scoată un album cu lucrările documentate, avînd ca scop salvarea gospodăriei tradiţionale.

Dan Nițescu a fost architect șef al Județului Dâmbovița. Este membru în Senatul Uniunii Arhitecților din România și trezorier al acestei uniuni.

Astăzi suntem la Târgoviște, unde îi avem interlocutori pe doi arhitecți cu rezultate deosebite, doamna Daniela Radu și domnul Dan Nițescu. Ce v-a determinat să mergeți pe această cale arhitecturală, Daniela Radu?

Este greu de spus. Cred că primul lucru este că aveam un frate mai mare care a urmat școala de arhitectură și mi s-a părut un lucru deosebit. Cel de-al doilea, care ține mai mult de sentiment, a fost anul 1973, când a fost demolat tot centrul vechi al orașului Pitești. Eu eram piteșteancă, eram plecată atunci și când am revenit în oraș și am găsit devastat tot centrul, cred că acela a fost momentul care m-a determinat să devin arhitect și să fac ceea ce credeam eu că este bine la momentul respectiv.

Dan Nițescu…

Eram în liceu, studiam pianul și îmi doream să intru la Conservator. După bacalaureat am plecat într-o mică excursie și tatăl meu. El a fost ofițer de carieră, dat afară în 1951 din armată, fiindcă n-a vrut să se facă politruc și și-a găsit o preocupare în a picta și a vinde tablouri. În acea excursie pe munte, tatăl meu mi-a zis câteva cuvinte: „Gândește-te bine…ce crezi tu că ar fi mai frumos, un arhitect care cântă la pian sau un lăutar care știe să tragă trei linii?.” Mi-a băgat cuiul ăsta în minte și m-a determinat să schimb azimutul. Am reușit din prima la arhitectură, iar de acolo lucrurile au decurs firesc.

Dan Nițescu, în arhitectură cât este artă, cât este știință?

E o întrebare dificilă. Depinde de subiectul proiectului respectiv. Sunt proiecte în care partea artistică contează 80% cu 20% suport tehnic. Dar sunt și proiecte, cum sunt cele industriale, cele pentru agricultură, pentru zootehnie, mai tehnice. În acestea contează funcționalitatea în primul rând, partea tehnică și se subordonează partea artistică.

Care este principala calitate a unui arhitect, Daniela Radu?

Cred că onestitatea. Așa cum este și în viață este și în arhitectură. Talentul, da, e un lucru foarte important, dar și aici, talentul în arhitectură se separă, se desparte. Pentru că poți să ai un talent deosebit pe partea artistică, deci în ceea ce privește esteticul, dar să nu înțelegi partea funcțională al lucrurilor. Și atunci nu ai cum să fii un arhitect bun. Eu cred că cel mai de preț lucru pe care trebuie să îl aibă un architect profesionist, nu doar deținător de diplomă, este aceea de a îmbina în fiecare proiect, în proporții foarte corecte, partea estetică cu partea funcțională.

Dan Nițescu, ați fost arhitect șef al județului Dâmbăvița. Cât de greu mai este cuvântul arhitectului în peisajul politic și economic de astăzi?

Am fost 25 de ani arhitect șef de județ. Am prins și 3 ani în regimul comunist, când Ceaușescu dorea să facă la Târgoviște a doua capitală și când primeam proiecte și hotărâri de demolare pe care nu le ceream. Cred că este foarte dificil să caracterizezi ce a urmat după ce m-am pensionat. Simplul fapt că în cei 12 ani de când sunt pensionar s-au schimbat șapte arhitecți șefi, spune multe. Cred că totuși contează dedicarea. În cei 25 de ani am schimbat 11 președinți de Consilii Județene. Deci pot să spun că foarte mult contează și omul care are acea putere în mână.Am avut și din cei care m-au sprijinit în toate demersurile, au fost și din cei cu care am avut o relație antagonică. Și sigur, din punct de vedere al legislației, tot ce înseamnă strategie în orice domeniu, inclusiv în arhitectură și în urbanism, este dirijat și condus de factorul politic care face acele strategii. Deci nu poți să nu ții cont și de ceea ce impune factorul politic. Dar cred că abilitatea și profesionalismul sunt calități cu care poți de multe ori să ocolești deciziile care nu se încadrează în trendul și în dorința publică. Trebuie să fii atent și la ceea ce vrea poporul.

Daniela Radu, v-ați apucat de arhitectură văzând distrugerea Piteștiului. Locuiți în Târgoviște. Care sunt plusurile, care sunt minusurile arhitecturale din fosta capitala Țării Românești?

În primul rând, este un oraș închegat de demult. Ăsta este un mare plus. Încă mai are clădiri valoroase, deosebit de importante pentru imaginea urbană a orașului. Un oraș mic, modest ca dimensiune, și asta iar consider că este un plus. Are încă potențial de refacere istorică pentru turism, dar nu numai pentru turiști, pentru locuitorii orașului. Cam astea ar fi plusuri deosebite pentru Târgoviște, față de ce au în general toate orașele. Minusuri? Noua imagine urbană a orașului. S-a construit foarte mult, s-a construit foarte dezordonat în cei 30 de ani de construire liberă, în care fiecare a putut să-și facă ce vrea pe terenul lui. În continuare, mi se pare că terenul foarte valoros al orașului din zona centrală și din fosta uzină UPET, cu spațiile care mai sunt încă libere, și zonele periferice, sunt parcă vizate să se facă exact ce este mai prost. Cred că este un mare minus al orașului. Un minus este lipsa de dotări sportive, foarte puține față de numărul de locuitori, lipsa de activități, de manifestări culturale față de potențialul pe care îl are orașul. Și mai cred că minusul suntem noi, populația, că nu ne implicăm suficient, ca oamenii ai urbei.

Dan Nițescu, puteți identifica probleme de sistem care lovesc domeniul arhitecturii în țara noastră?

Sigur. Prima și cea mai importantă este absența unei legislații coerente. Imediat după 1989, printre primele legi care au fost anulate de acel CFSN, a fost legea sistematizării, care, pe argumentul că se răstrângea aria satelor, se demolau casele izolate sau cele de la periferie pentru a se răstrânge partea de intravilan. O lege a urbanismului a apărut abia în 2001. Deci a fost o perioadă de peste un deceniu, în care a fost vid legislativ. Nu a acționat decât legea bunului simț, care de multe ori lipsește. Mulțumesc lui Dumnezeu că în perioada aceea au fost niște președinți de Consiliu Județean, poate puțin mai obișnuiți cu exercițiul puterii, care au ascultat și de sfaturile noastre și au fost evitate unele excese. Normele de aplicare ale legii urbanismului au apărut în 2016. Deci la două decenii jumătate. Codul de Amenajarea Teritoriului, Urbanismului și Construcțiilor e în dezbatere publică de vreo doi ani. Citeam un interviu al noului ministru al lucrărilor publice, care spera ca în septembrie anul acesta să devină operațional acest cod. Din punct de vedere al profesiei de architect, cred că profesia, în clipa de față, este scindată. Eu am terminat facultatea de arhitectură și urbanism. Așa scrie pe diploma mea. Cei care termină acum au opțiunea de a termina facultatea de arhitectură sau facultatea de urbanism sau facultatea de amenajări interioare. Fiecare făcându-și și organizații specifice. Astea cred eu că sunt principalele argumente asupra faptului că nu există o linie coerentă, un concept, în derularea tuturor activităților legate de construcții.

Daniela Radu, sunteți și profesor la Liceul de Arte „Bălașa Doamna”. Iar la examenul de admitere la Institutul de Arhitectură și Urbanism elevii dumneavoastră de la clasă au o rată de succes de 100%. Cum reușiți această performanță și cât de mare este interesul tinerilor pentru arhitectura?

Este vorba de elevii care termină clasa de arhitectura a liceului și care urmează să își continue studiile pentru arhitectură. Asta nu înseamnă că toată clasa merge mai departe să studieze arhitectura, ci în general ei din timpul liceului văd cam pe unde se situează. Mai există competițiile regionale sau naționale de arhitectură din timpul liceului, există olimpiada, care îi ajută să vadă cam pe unde se situează și în general cei care nu sunt foarte pasionați de profesia de arhitect renunță încă din timpul liceului și se ghidează către alte direcții. Pe de altă parte, cred că meritul este al întregului colectiv de la Liceul de Arte, pentru că acești copii nu sunt formați doar de noi, câțiva arhitecți care ne-am dedicat acestei noi meserii de dascăli, ci și de restul corpului profesoral. Sunt ajutați mult să crească din punct de vedere al graficii pe care o folosesc în desen, lucru care pentru examenul de admitere contează. Ceea ce urmăresc în primul rând, în timpul celor patru ani de liceu, este să le formez o dragoste, poate nu atât de mare, pentru profesia de arhitect, cât pentru arhitectura pe care ei o moștenesc în momentul în care se nasc, și pe care trebuie să o respecte. Așa cum își respectă părinții, bunicii, trebuie să învețe să respecte și trecutul cultural, și trecutul construit. Și poate că și ăsta este un lucru care îi motivează. Am și elevi care merg la facultatea de restaurare din Sibiu, tot cu gândul ca după aceea să poată să se implice și să păstreze cât mai mult din arhitectura pe care, cel puțin aici în Târgoviște, am moștenit-o și de multe ori deplângem că nu avem nici capacitatea financiară și nici potențialul profesional ca să putem să o îngrijim și să îi dăm fața pe care ar merita-o.

Care este lucrarea dumneavoastră de arhitectură de care sunteți cel mai mândru, Dan Nițescu?

Sunt coautor la proiectul cinematografului „Independența”, singurul cinematograf din Târgoviște. În prezent este restaurant, pentru că după 1990 a fost abandonat. Este și singurul spațiu expozițional din întregul județ. Nu există o galerie de artă profesionistă în Târgoviște. Artiștii profesioniști expun în foaierul cinematografului. Am mai făcut niște școli care au devenit în timp Școala numărul 1 din Pucioasa și Școala numărul 1 din Fieni, am făcut Sediul RAR, Piața Tricolorului, o sală de sport la Colegiul „Carabela”, care este monument istoric și sala a trebuit să se integreze și ea ca plastică arhitecturală în ansambluluii. Am făcut multe lucrări de urbanism, peste 80 de planuri de urbanism general. Am făcut planul de amenajare a teritoriului județului Dâmbovița.

Daniela Radu, care este stilul arhitectonic preferat și de ce?

Când îl privesc, îmi place foarte mult stilul neoromânesc. Are grație, are frumusețe, are și robustețe în același timp. Îl poți aplica la diverse tipuri de clădiri, de la clădiri cu suprafețe mari, administrative, așa cum e Primăria Bucureștiului, până la construcții micuțe, locuințe de mică dimensiune. Acest ar fi stilul care cu adevărat mă încântă. Îmi face plăcere să-l privesc oriunde. Un stil care s-a perimat în ceea ce privește proiectarea, nu se mai potrivește dacă ne gândim la împărțirea funcțională a clădirilor. De multe ori, chiar la cele vechi, trebuie intervenit ca să devină practice pentru viața actuală. Altfel, pot să spun că stilul modernist îmi place foarte mult, acest stil îl consider contemporan. Arhitectul american Frank Lloyd Wright este preferatul meu.

Unde găsiți sursele de inspirație, Dan Nițescu?

Am fost arhitectul șef al județului, iar în primii 2-3 ani „am bătut fiecare colțișor din acest județ” și am văzut lucruri și locuri frumoase, care ar merita păstrate. E mare păcat că în materie de arhitectură nu există niște reglementări și foarte multe din casele vechi sunt disctruse. E una din nereușitele mele. Nu am convins să realizăm un muzeu al satului românesc. Două proiecte am avut cu două împlasamente ideale pentru un astfel de ansamblu, dar vremurile au fost potrivnice.

Care este orașul pe care îl aprecieați cel mai mult din punct de vedere arhitectural, Daniela Radu? Și de ce?

Cel mai și cel mai mult din tot ce am văzut m-a impresionat Hallstatt din Tirolul austriac.

Altfel, dacă e să dau definiția celui mai frumos oraș, e cel în care am vecini buni, mă simt bine cu familia, îmi pot desfășura viața ușor în ceea ce privește relațiile pentru cumpărături, pentru sport, pentru cultură.

Pentru dumneavoastră, Dan Nițescu?

În România, înclin către orașele din Ardeal, cele care au păstrat încă influențele săsești, ordinea și rigoarea în construire: Sighișoara, Brașov, Bistrița. Zonele centrale au fost păstrate, restaurate și au încă parfumul specific acelei zone. Au apărut și realizări mai noi care îmi plac. Spre exemplu, mi s-a părut interesant ceea ce s-a făcut la Tulcea, în zona Falezei Dunării.

În afară de planșa de arhitectură, în afară de catedra, cum este omul Daniela Radu?

Îmi plăceau excursiile pe munte. Sunt un om de familie, în primul rând. Poate și asta m-a determinat ca, imediat după anii 90, să devin liber profesionistă, să-mi fac un birou independent, împreună cu soțul meu, architect și el. Ca pasiuni, tot ce înseamnă artele plastice și muzica. Nu pot să zic că am niște pasiuni deosebite. Sunt un om ca toți oamenii. În rest, indiferent cât de mult m-am ridicat pe scara socială sau financiară, mi s-a părut că cel mai frumos pentru un om este să rămână modest, onest și binevoitor.

Dan Nițescu…?

Eu am fost o fire sportivă, am jucat baschet în divizia B. Sunt colecționar. Am o colecție filatelică importantă și o alta cu cărți poștale ilustrate de început de secol trecut, toate cu referire la județul Dâmbovița. Copiii mei sunt a 10-a spiță cunoscută. Arborele genealogic îl avem și suntem dâmbovițeni din tată, în fiu. Chiar lucrez la o carte în care vreau ca bijuteriile din colecție să le fac publice. În rest, familie, copii... Am pus bazele unei dinastii de arhitecți, adică fratele meu care e mai mic cu 4 ani mi-a urmat exemplu, este arhitect și lucrăm împreună, am doi băieți, amândoi arhitecți și lucrează împreună, iar fratele meu are doi băieți arhitecți care au lucrat împreună.