Daniel Leș – Un bulgăre de lut

Trăind în Maramureș, Daniel Leș apreciază valorile vieții simple, precum autenticitatea sau liniștea interioară. Tatăl său, pictorul și olarul Ioan Leș, l-a învățat olărit, desen, pictură și modelaj ceramic. Viața din satul bunicilor lui a inspirat fiecare aspect al muncii sale. Folosește tehnici vechi, lucrând doar cu lut, apă și foc. Daniel este un maestru în arta ceramicii figurative, creațiile sale fiind incluse în numeroase expoziții și muzee din întreaga lume. În 2005, a deschis împreună cu soția sa „Casa Olarului”, unde vizitatorii pot participa la demonstrații de olărit și pot lua lecții.

Astăzi intrăm în atelierul olarului Daniel Leș. Cum a apărut atracția pentru lut olărit?

M-am născut într-o familie de olari. Și dacă te naști într-o familie de olari, e musai, cum zicem noi pe aici, să duci meseria mai departe. E o datorie, e o menire a noastră a olarilor să ducem această tradiție. Aceste oale poartă tradiția noastră pe ele. Nu e o meserie ușoară.

Câți ani are acest drum, dacă vorbiți și despre strămoși?

E un drum destul de lung. Suntem a cincea generație de olari. De peste 50 de ani. M-am născut în atelierul tatalui meu și acolo am început să făuresc primele bliduțe. Mai apo mi-am găsit și eu drumul meu.

Ce ați adus nou? Sau ce ați transformat din tradiția luată de la strămoșii?

Nu cred că mi-am dorit să aduc ceva nou, cât mi-am dorit să exprim în ceea ce fac stările pe care le-am trăit în copilărie.

Nu cred că strămoșii modelau personaje din lut.

Nu făceau, dar când tata s-a mutat la oraș și ne-au stricat atelierul, aveam undeva pe la 9 an. Nu era voie în perioada comunistă să fii întreprinzător. Și atunci i-au adunat pe toți olari și i-au mutat la oraș. N-au știut în ce categorie să-i încadreze și i-au băgat într-o făbricuță de cărămizi. Ei au asociat olăritul, lut cu cărămizile. Au ajuns acolo cei mai buni olari. Mi-a plâns sufletul când ne-am mutat la oraș, pentru că am trăit în satul meu natal ca într-un paradis. A fost paradisul vieții mele. Paradisul vieții mele ciuntit și ucis de comuniști. Eu mă trag din Tulgheș, un sat minunat. Copiii mergeau desculți printre bivoli. Tata mi-a spus: „Ne mutăm la oraș, la bloc.” Eu nu înțelegeam ce e la bloc. El îmi spunea că o să stăm la etajul 1 și nu înțelegeam ce e la etajul 1. Asta a fost până am descoperit unde-i gara și am fugit din nou la țară și am trăit foarte mult la bunicii mei. Fac o trecere peste timp, a trebuit să ne reinventăm. Am dezertat puțin din arta populară și m-am dus spre ceramica figurativă, dar nici de cum n-am uitat acel „frumos” al țăranului. Eu sunt fiu de țăran și n-am uitat acele stări pe care caut să le reproduc în lucrările mele. Fac statuete care îi reprezintă pe cei de la țară în diferite ipostaze, cum ar fi: olăritul, porcovitul, brutarul, fierarul satului, primarul satului, porcarul satului. Am multe povești cu țăranii mei din Tulgheș puse în lut și apoi duse în toată lumea, de la Paris, până în Coreea de Sud și la New York, peste tot. Da, e nativul meu prelucrat de tata, care a terminat școală de pictură baimăreană și pictează foarte bine. Din pictură și olărit s-au născut aceste figurine, care, împreună cu tata le-am dus la nivel de artă.

V-aș propune să descrieți atelierul de olărit și atmosfera pe care o degajă

O, Doamne, este locul meu de joacă. Centrul este roata. Roata care se învârte și se învârte, iar această roată brăzdează pe vasele mele și imprimă istoria noastră. Pentru că dacă ar fi să fac o paralelă între noi, ca materie, și lut, ne asemănăm foarte mult. La atelier mă duc și ca la un loc de joacă, dar totodată este și altarul pe care eu depun acea muncă.

Ce mai înseamnă atelierul astăzi? Și ce mai înseamnă olăritul astăzi?

Da, olăritul trece printr-o perioadă destul de critică. Și a pierdut un pic din funcționalitate. Lumea cumpără mai degrabă vase gata făcute din oraș și nu prea mai mănâncă sau mai gătește în vasele de lut. Vedeți, consumerismul ăsta și „bunăstarea” asta ne-au învățat să consumăm mai mult și mai ieftin. Nimic nu se compară să bei o apă de izvor într-un ulcior de lut. E foarte sănătos să mai mănânci din farfurii de lut, cu lingură de lemn, și să-i fie acea rânduială în care oamenii stăteau la masă, se priveau în ochi și mâncau împreună. Acum vrem să câștigăm timp, mâncăm la volan, mergem și comandăm direct de la geam. Nu ne mai respectăm. Bunicii mei aveau atâta timp, n-aveau nici un accesoriu ca să câștige timp. Avem telefoane mobile, avem mașini, avem inteligența artificială și ne plângem că nu mai avem timp. Bătrânii satului ziceau: „Și mâine o zi” și erau odihniți. Eu această odihnă nu vreau să o pierd din suflet, așa că în continuare mănânc din farfurie de lut, cu lingură de lemn și beau apă din cană de lut. Olăritul acum se duce mai mult către latura decorativă. Se fac vase decorative, vase de grădină, vase care se folosesc în diferite spații și mai sunt încă oameni care reînvață să mănânce din acele farfurii de lut. Așa că încă va trăi. Eu am datoria sfântă să-l duc mai departe.

Dacă mă întrebați de artă, eu nu mă consider un mare artist, dar faptul că lucrările mele sunt plăcute în fața oamenilor și le cumpără și le aduc o stare de bine, aș putea să mă mândresc cu acest lucru. Acum arta merge mai mult spre funcționalitatea sufletului. O lucrare când vii acasă, te uiți la ea și-ți face bine. Noi din când în când trebuie să ne mai hrănim și sufletul. Așa că, din punctul ăsta de vedere, aș putea să spun că e funcțională. Sunt oameni care nu știu de ce, nu se simt bine în pielea lor și vin la noi. Am și o școală de olărit și vara îmi calcă pragul sute de oameni. Lucrăm cu serii de câte 20 și ceva, stau o săptămână la noi, îi cazez în aceste căsuțe vechi, case de pe la 1800-1900 și ei învață să olărească. Ceea ce fac eu cu ei este un exercițiu de a redeveni copii. Nu am pretenții că sunt marele maestru care te învăță într-o săptămână, dar cu siguranță o să-ți facă bine să-ți bagi mâinile în lut, să făurești cu mâna ta un blid, să faci o cană, să o duci acasă și să mănânci sau să bei din ce ai făcut. Acești oameni învie pentru că noi avem o necesitate spirituală să mai facem lucru cu mâinile. Am uitat să facem lucru cu mâinile. Sunt oameni care vin din corporații destul de mari. Oameni mari care mi-au călcat pragul și după două-trei zile devin copii. Se joacă, stăm seara la foc și povestim, facem împreună pâine în cuptor, dorm pe așternuturi țesute manual, văd acele covoare țesute la război pe care noi ne-am scrijelit istoria.

Daniel Leș, faceți cursuri de olărit, faceți turism tradițional, cât de atrași sunt oamenii de întoarcerea la tradiții?

Unii dintre ei au dorința asta și nu mai știu că o au. Sunt asaltați de vârtejul ăsta al lumii. Roata olarului este mânată de piciorul olarului, iar viteza este în funcție de cât rezistă vasul. Roata vieții nu se mai învârte în funcție de cât rezistăm noi, se învârte foarte tare. Acum lucrăm la un sătuc, unde o să avem 20 de case, unde oamenii o să vină timp de o săptămână și o să-și lase telefonul la poartă, o să gătim împreună, și o să trăim cum s-a trăit acum 100 de ani. Acest proiect l-am prezentat la Târgul Mondial de la Paris și a fost foarte bine cotat și premiat. Eu fac aceste locuri de liniștire sufletească și oamenii vin să se redescopere. Să redescopere că ei pot să trăiască frumos, să mănânce sănătos. Vreau ca oamenii, timp de o săptămână, să vadă cât de bine este să trăiești cu adevărat.

Daniel Leș, care sunt modelele spirituale care vă ghidează?

O bună parte a vieții mele, până la 20 și ceva de ani, am fost aproape un ateu convins, dar bunul Dumnezeu s-a îndurat de mine și mi-a întins o mână prin doamna care îmi stă alături de 30 de ani. Câteodată chiar exagerez și spun că mă suportă de 30 de ani. Această sfântă - soția mea mi-a întins o mână când aveam cea mai mare nevoie. În perioada în care eu nu credeam în Dumnezeu și am avut un trecut destul de zbuciumat, un trecut în care am vrut să fug din țară, am vrut să încerc marea cu degetuldar am avut parte de niște sfaturi bune, pe care în copilăria mea bunicul meu le-a scrijelit în inima mea prin acele pricesne cântate când mergeam cu carul cu bivol la fân. El mergea în fața bivolului cântând. Imaginați-vă, să te duci după fân pe câmp, eram sus în carul cu fân, ținea ulciorul în brațe să nu cadă și bunicul meu mergea înaintea bivolului și cânta dumnezeiește. Eu eram suspendat între rai și pământ. Sunt un mărturisitor, sunt un creștin ortodox, încerc să văd în fiecare făptură chipul lui Hristos și sunt călăuzit de acest gând în fiecare zi: „Doamne Iisuse Hristose miluiește-mă pe mine păcătosul și arată-mi fiecare lucru frumos din ziua de astăzi ca nu cumva să trec pe lângă el și să nu-l bag în seamă”. Și atunci Dumnezeu îți deschide o altă lume frumoasă în care tu poți să te bucuri de lucrurile simple. Caut să descopăr bucurie în simplitate.

Ce v-a determinat să părăsiți România după Revoluție și de ce v-ați întors?

Chiar am forțat frontiera. Ne-au prins, ne-au bătut, ne-au luat în țară, am șapte treceri frauduroase. Am vrut să fiu liber. A fost spiritul ăsta în mine de a fi liber cu orice preț. Numai că am înțeles greșit libertatea, pentru că libertatea, până la urmă, e în sufletul nostru. Imediat după Revoluție am trecut, m-au prins și m-au închis în lagăr. Am stat trei luni închis în Austria. După aia am trecut în Germania. Apoi am trecut în Italia. Am forțat frontierele Mi-am dat seama că nu este locul meu acolo și ceva mă chema acasă. Acel ceva era satul meu, cu ulițele mele, locurile copilăriei, e acel creuzet în care eu m-am format și a trebuit să mă întorc acasă.

Ce v-a determinat să luptați pentru păstrarea tradițiilor la Baia Sprie?

Am făcut ucenicia după rânduiala veche. La noi e o mare responsabilitate să duci mai departe ce te-a învățat tatăl tău. După ce dai acel examen de ucenic, la final trebuie să faci tu un cuptor de vase și să arzi acel cuptor, să duci o carafă creată de tine, plină cu vin, înaintea maestrului și dacă maestrul bea din carafa ta, ai trecut de la stadiul de ucenic, la cel de calfă. Asta mie mi s-a întâmplat undeva pe la 16 – 17 ani. Și când ai posibilitatea să-ți faci atelier, să fi pe picioarele tale, atunci ești meșter. Eu nu pot să mă numesc acum maestru, pentru că încă maestrul – tatăl meu este în viață. Așa e rânduiala între olari. Dacă vorbim despre Baia Sprie, aici este leagănul pictorilor băimăreni. Foarte multe picturi care sunt în mari muzee ale lumii provin din acest oraș. Mă motivează foarte mult locul ăsta. Suntem la poalele Gutâiului, aici au fost haiducii lui Pintea Viteazul, avem lacuri, avem munte, începe Maramureșul Voievodal, avem izvoare, avem acele tăpșane cu iarbă și când ne plimbăm desculți și tragem în plămâni mirosul ăla de arbă cosită ne îndumnezeim, pentru că noi am fost creați în armonie cu natură și asta e un lucru foarte important.

Știu că odată pe an faceți un fel de exercițiu de supraviețuire, dar și de regăsire. Puteți detalia?

Este un exercițiu ca să mă mai asigur că trăiesc. Din când în când mai am nevoie să fiu și singur. Și doamna mea mă înțelege și mă lasă. Mă duce prin satele astea din împrejurimi, mă lasă fără telefon, fără nimic. Găsesc eu un telefon și o sun să vină după mine să mă recupereze. Exercițiul ăsta este foarte sănătos pentru suflet și pentru minte. Imaginați-vă că lași acasă telefonul, lași banii și ești tu cu natura și cu Dumnezeu. Acum să nu înțeleagă cineva că sunt un fel de supraviețuitor prin pădure.

Aveți o legătură cu oamenii. Căutați oamenii cumsecade din acele locuri…

Așa este, de multe ori când e cald afară dorm în sacul de dormit. Și când mi-e tare foame și nu mai pot să mănânc ce este pe câmp, mă trag lângă un sat și fac voluntariat. Nu mă duc niciodată să cer de mâncare, dar îl ajut pe om la gospodărie: sparg lemnele, culeg bostanii de pe câmp. Și omul, în mod natural, te invită la masă. Ăsta-i țăranul înduhovnicit. Și atunci, acolo, la masă, stând de vorbă cu el, se produce un fenomen atât de frumos, apare comunicarea vie. Și o să vă dau un exemplu care mie mi-a umplut viața și mi-a dat un nou sens: o bătrânică de 86 de ani, care a avut patru clase m-a invitat în casă să-mi arate opera ei de artă, pentru că ea a țesut foarte mult la vremea ei, a făcut tot felul de lucruri frumoase. Și uitându-mă la casa ei înțesată de ce a făcut ea, mi-a dat de gândit, după ce am întrebat-o: „Lele Florică, cum ți s-a văzut pe fereasta asta mică, să împungi atâta?” ”Ei, dragul mami, eu pe fereasta asta am văzut lumea 86 de ani. Și mi-a fost bugăt cât i-am văzut.” Nu tu avion, nu tu mașină, nu tu telefon mobil, nu tu televizor. Și a fost de ajuns. Dar mă întreaba ea pe mine: „Oare voi acolo la oraș, pe ce ferestre vă uitați?” Și este foarte important astăzi pe ce ferestre ne uităm. Că s-ar putea ca aceste ferestre să nu fie ferestele care ne dau lumina de afară, ci să fie ferestre care ne strică mintea și sufletul. Și îmi pare rău să vă spun, foarte mulți copii astăzi nu mai știu să se joace, pentru că se uită pe alte ferestre. Și această sfântă, mi-a deschis dulapul și mi-a artat o haină albă cusută, alb pe alb și mi-a spus că acea haină o să o îmbrace când o să-l întâlnescă pe mirele ei, Hristos. Avea gândul veșniciei în ea, aștepta să vină moartea cu bucurie. De aia noi aici, în Maramureș, avem Cimitirul Vesel, pentru că se râde de moarte. Noi știm că mergem într-o lume mai bună.

Daniel Leș, credeți că modernitatea va distruge tradițiile sau acestea vor rezista?

Eu cred că vor rezista, de aceea încă mă aflu în România, de aceea încă mai frământ lutul ăsta și fac din el oale. Chiar și acum, faptul că voi ați călcat prin casa mea înseamnă că tradiția merge mai departe. Cineva este interesat să afle ce se întâmplă în Maramureș. Nu noi o să salvăm satul românesc, ci satul românesc ne va salva pe noi. Suntem atât de săraci câteodată, că în afară de bani nu avem nimic și asta e marea dramă și marea sărăcie.

Cum este omul, Daniel Leș?

După ce o să trec din viața asta, dacă o să se spună că a fost un om, mi-ajunge. Am avut o perioadă de declin, dacă vorbim de omul Daniel Leș din perioada tinereții. Am fost și egoist, câteodată mai sunt și acum. Omul Daniel Leș este un compozit care se mai frământă. Încă este în atelier și asta este marea realizare a vieții mele, că am intrat în acel atelier. Oameniii, ca ființe spirituale, suntem ca niște bulgărași de lut duși în atelierul Marelui Creator. Acum nu știu în ce fază se află vasul vieții mele, dacă sunt pe roată, dacă sunt la frământat, dacă sunt la șlefuit, dar știu că toate aceste faze îi fac bine sufletului. Dacă ești la frământat, să știi că ies afară impuritățile și îmi doresc să iasă afară impurități cât mai mult. Pe urmă ești pus pe roată și dacă tu ești un lut maleabil va ieși din tine un vas frumos. Dar să știi că mai este o etapă, este proba focului și ca să treci prin această probă a focului trebuie să treci prin toate etapele premergătoare.

Așa că Daniel Leș este o un bugăre de lut în mâna Marelui Olar și așa vreau să fiu, și acolo vreau să fiu, pentru că este cel mai sigur loc. Daniel Leș este bunic, are trei nepoți, are o nevastă extraordinar de frumoasă care gătește extraordinar de bine, am doi feciori care îmi calcă pe urme. Cel mare a terminat artele la Timișoara, a făcut și un master de sculptură, acum vrea să facă și un doctorat. Are atelierul lui. Vin aici nepoții, îmi sunt dragi, stăm seara, ne bucurăm și le spun povești la gura sobei. Dar în continuare mă lupt cu mine în fiecare zi, dacă pot să fiu astăzi un pic mai bun decât ieri.

CONCURS

O creație a lui Daniel Leș va fi câștigat prin tragerea la sorți de unul dintre cei care vor răspunde corect la întrebarea: În ce oraș poate fi găsit atelierul lui Daniel Leș? Asteptăm răspunsurile dumneavoastră, până pe 25 martie, pe adresa de email: atelier.radio.romania.cultural@gmail.com