Corneliu Drăgan Târgoviște – maestrul acuarelei românești

Născut la Bucuresti, pe 3 martie 1956, Corneliu Drăgan absolvă cursurile superioare la București, în cadrul Facultății de Instalații. A facut studii de pictură cu maestrul Horea Cucerzan si desen cu sculptorul Iorgos Iliopolos.1981 - 1991 a publicat grafica satirică și publicitară în ziarele și revistele vremii: "Urzica", "Albina", "Flacara Rebus", banda desenată pentru copii în "Revista Cutezatorii". Anul 1990 reprezintă definitiva ruptură cu meseria de inginer, dedicându-se exclusiv picturii. În perioada 1991 - 2002 a avut o strânsă colaborare cu galerii de artă din Franța și Germania. În anul 2012 a fost singurul român care a expus în cadrul seriei de expoziții internaționale din cadrul Bienalei de Acuarelă de la Shanghai Zhujiajiao (China). Are lucrări în colecții particulare și de stat din România, Israel, Franța, Germania, Turcia, Spania, Federația Rusă, Statele Unite ale Americii, Elveția, Cehia, Belgia, Olanda, Brazilia, Mexic, Marea Britanie.

Corneliu Drăgan, ce reprezintă atelierul pentru dumneavoastră?

A doua casă, câteodată chiar prima casă. Adică locul în care mă simt bine, locul în care vin cu mult drag și cred că este locul în care simt că mă împlinesc.

Cum ați caracteriza atmosfera atelierului, spațiului creativ al dumneavoastră?

Are o anumită doză de intimitate, care mă face să mă simt bine.

În momentele pregătitoare creației aveți tabieturi?

Cred că toți avem tabieturi, prin care încercăm să intrăm într-un fel de transă. Lucrul acesta necesită o anume perioadă. Cu cât te obișnuiești și vii mai des la atelier, această perioadă se scurtează. Nu pot să vin direct de pe drum și să mă apuc de lucru. Trebuie să am un moment în care să mă adun, să vorbesc cu mine și după aceea să mă hotărăsc ce fac și cum fac.

Care sunt temele inspiratoare?

Peisajul urban m-a atras din totdeauna, iar subiectele mele predilecte sunt din zonele pe care le-am vizitat. Foarte rar mi se întâmplă, aproape deloc, să fac ceva unde nu am fost. Trebuie să știu eu cum bate soarele, să știu exact atmosfera care există acolo. Nu folosesc culorile care sunt în realitate, dar folosesc culoarea dominantă a unui oraș. Ceva specific unei zone. Și atunci lucrarea simt că e de acolo.

Atracția dumneavoastră legată de peisajul citadin vine și din formația dumneavoastră de inginer?

Cred că da, pentru că știu perspectivă. Mulți artiști plastici nu prea agreau acestă zona tehnică, în Facultatea de Arte Plastice. Eu, făcând o facultate tehnică, m-am izbit și chiar am lucrat destul de mult în domeniul ăsta înainte de a mă apuca de acuarelă, de pictură.

Grea trecerea de la zona tehnică la zona artistică?

N-aș putea să spun că a fost greu. Cred că la mine a fost trecerea de la zona artistică la zona tehnică. Ca drept dovadă, n-am activat în zona tehnică decât câțiva ani, după Revoluție. Am abandonat și am trecut definitiv pe partea artistică.

Din punct de vedere tehnic, ați putea explica procesul realizării unei acuarele?

Există ceva specific acuarelei și care nu se potrivește în pictura în ulei sau în acril.

Viteza?

Nu neapărat viteza, ci modul în care prinzi o lucrare. M-am dat seama de lucrul acesta și mai ales de ce artiștii plastici care lucrează în ulei sau acril, nu fac acuarele. Pentru că ea trebuie prinsă nițel invers. Aici lucrăm cu albul hârtiei. Și atunci noi trebuie să ne lăsăm spațiile de la bun început. În timp ce la ulei vii și adaugi luminile la sfârșit, aici trebuie să ți le lași de la bun început. Dacă le-ai acoperit, ai ratat lucrarea.

În acuarela trebuie să gândești înainte. Când lucrezi, de fapt copiezi din memorie. Pe urmă, acuarela are niște legi proprii, în sensul că apa virează după legile ei. Noi învățăm să le speculăm, dar ea face lucrul ăsta natural. În timp ce la ulei sau la acril ai pus o pată și aia rămâne, aici pui o pată și ea poate să difuzeze, în funcție de momentul în care ai pus-o. Mai mult, mai puțin sau chiar deloc, dacă îți dorești. Eu zic de multe ori că acuarela este instinctuală și gestuală, pentru că timpul pe care îl ai la dispoziție atunci când lucrezi este un timp scurt. Atât timp cât vopseaua difuzează în mediul apos. După aceea devine un desen colorat. Nu mai e acuarelă.

Ce v-a atras spre artele vizuale?

Nu pot să spun când anume s-a declanșat, pentru că de când eram mic m-am trezit cu hârtiile în mână, îmi făcea tata niște desene, eu le copiam de o sută de ori, le decupam. Știu că mama mă dădea afară să joc fotbal cu ceilalți copii, iar eu băgam blocul de desen sub maieu și intram prin niște boscheți și lucram. Deci, n-aș putea să spun că a existat un anume moment. E adevărat că pe urmă au fost niște oameni care m-au format de-a lungul timpului.

Mai aveți impulsuri de rigoare inginerească?

Dacă priviți în jurul meu o să vedeți o masă care se reglează, care are o grămadă de poziții și e adaptată la specificul atelierului meu. Din când în când îmi place să mă mai joc inginerește.

Dar în lucrări se vede ingineria, calculul, matematica, au rămas undeva?

Nu, faptul că folosești proporțiile, că folosești punctele de forță într-o lucrare, nu cred că e o problemă de tehnică, ci e o problemă pe care orice artist ar trebui să o stăpânească, mai ales dacă este de formație clasică.

Corneliu Drăgan, care au fost bornele importante ale devenirii dumneavoastră artistice?

Eu am muncit și muncesc în continuare. Am pornit de jos, cu pași relativ mici. Alții zic că am înaintat rapid, dar eu zic că am înaintat normal.

Deși știu că revenirile nu se pretează la acuarela, se întâmplă ca o lucrare pe care o considerați finită, să o revedeți peste timp, și să apară dorința de a modifica ceva?

O lucrare e terminată, în momentul în care nu mai știi ce să-i faci. Și, de regulă, o pui undeva la vedere. A doua zi, devii critic și zici, ah, dacă acolo mai puneam un accent sau mai scoteam ceva sau mai adăugam ceva, ar fi putut să iasă mai bine. Eu ascund lucrarea, și o revăd poate peste un an de zile. Atunci o privesc fără simț critic. Nu vreau să-i mai fac ceva. Mă uit la ea așa cum mă uit la o lucrare a oricui în muzeu, nu mă mai găndesc la ce ar trebui să mai aibă sau să-I lipsească. Iau lucrarea ca atare. Nu o mai judec ca fiind lucrarea mea. O văd, îmi place sau nu îmi place.

Corneliu Drăgan, locuiți, creați în Târgoviște. Chiar ați adăugat numele orașului în numele dumneavoastră de afiș. Cum arată astăzi, din punct de vedere cultural, fosta capitală a țării românești?

N-aș putea să spun eu foarte multe pentru că pentru pictorii din Târgoviște, eu sunt un bucureștean pripășit în zonă. Mai mult mă știu cei din București că sunt din Târgoviște și că aparțin Târgoviștei. Bineînțeles că am legătura cu zona, pentru că stau aici de aproape 50 de ani. Noi încă nu avem o galerie a Uniunii Artiștilor Plastici.

Expuneți în foaierul unui cinematograf refăcut…

Da. Din când în când. Și mai există cineva care are un magazin de rame și are un spațiu generos din care a făcut și o galerie de artă la intrare. Dar factorii politici, administrativi se ocupă mai puțin de zona aceasta artistică, deși avem un primar care, în ultimii ani, chiar se vede că a făcut ceva pentru oraș.

Cum credeți că este considerată astăzi acuarela?

Eu sper că începe să fie luată în considerare, pentru că ea a lipsit o perioadă foarte, foarte lungă de timp. Noi aproape că nu am avut acuareliști. Îi numeri pe degete în 50-60 de ani. Cred că în momentul de față a prins un oarecare avânt și este luată în serios mai mult. Eu sper ca în viitor, în cadrul Uniunii Artiștilor Plastici, să existe chiar o secție de acuarelă, cum există cea de grafică, de pictură, de sculptură, pentru că acuarela nu e nici pictură, nu este nici grafică, este un gen de sine stătător. E foarte adevărat că pentru lucrul acesta ar trebui să mai avem totuși câțiva acuareliști, iar la nivelul Universității de Arte Plastice să apară niște profesori care să predea acuarela, iar oamenii să prindă drag de zona aceasta.

Ce sfat ați da unui artist acuarelist aflat la început de drum?

Să lucreze. Să lucreze cât mai mult pentru că, eu zic că la acuarelă cantitatea este un apanaj al calității. Când mănânci nu stai să te gândești cum duci furculița la gură. Cam în felul ăsta trebuie să și pictezi. Deci să fii liber atunci când pictezi să știi ce poți să faci și cum poți să faci, dar pentru asta trebuie foarte multă muncă în spate, multe ore. După ce ai reușit să simți hârtia, să simți apa, pe urmă devine mai accesibil.

Care este atmosfera dumneavoastră preferată?

Îmi desfăsor activitatea în atelier. Eu sunt un pictor care nu fac neapărat ceea ce văd, și atunci nu sunt foarte îndrăgostit de plainair. Prefer intimitatea atelierului meu. E foarte adevărat că vernisajele îmi plac, pentru că sunt momentele în care ies ca un musician, ca un actor pe scenă. După atâta muncă ieși la rampă timp de o oră, două.

Și pentru că am atins cu subiectul vernisajelor, care este următorul eveniment în care sunteți implicat?

Următorul eveniment este la Galeria Centrului Cultural Eminescu din București, spațiul din strada Calderon, undeva în luna martie a acestui an.