Ammar Alnahhas – atelierul este o bucătărie de artă

Născut în Siria, artistul a absolvit Sculptura la Facultatea de Arte din Damasc și a venit în România în urmă cu mai bine de două decenii. A văzut întreaga țară, prin tabere de creație și expoziții, a expus în marile muzee de artă de la noi. Cu pictura lui Ammar Alnahhas redescoperim copilăria și paradisul, speranța și recunoștința pentru darurile de fiecare zi. Din 9 ianuarie, sunteți așteptați la Muzeul Național al Țăranului Român la expoziția „Dobrogea” a lui Ammar Alnahhas. Lucrările vor putea fi admirate până pe 19 ianuarie. Vernisajul are loc la ora 18, în Sala Noua Galerie. Artistul ne povestește despre Dobrogea, o primă și permanentă dragoste a pictorului Ammar Alnahhas. Paleta sa izvorește din floarea-soarelui, pământul are forma dansului dervișilor, iar caii sunt metafora demnei frumuseți, mândria libertății. Jocul de planuri și simbolurile alcătuite de artist de-a lungul operei sale transformă compoziția într-un univers aparte, într-o lume a emoției universale, a unei vibrații generoase și atât de umane.

Ammar Alnahhas, ce te-a atras spre lumea artelor frumoase?

Tatăl meu, în Siria, niciodată nu s-a apropiat de artă. Dar și el și familia m-au ajutat mult să merg pe drumul asta. De când s-a mutat și el în România, am descoperit că are un mare talent în modelarea lutului. Acum, când văd ce lucrează, cred că de la el am moștenit talentul.

Care a fost primul tău contact cu artele plastice?

Eram prin clasa a II-a sau a III-a. Când ești la școală, familia îți dă niște banuți de buzunar, pentru dulciuri sau pentru un suc. Eu am strâns acei bănuți pentru că am văzut într-un magazin un set de culori. Eu desenam cu creioane, dar visam la culori. Am strâns banuții o perioadă destul de lungă și m-am dus la magazinul vecinului nostru. I-am dat banii, un pumn de mărunțiș. El a râs, dar a spus că suma nu ajunge. A vrut să-mi dea setul de culori, chiar dacă suma nu acoperea întregul preț. Am refuzat, i-am spus ca mai strâng și revin. Așa fusesem învățat din familie. În aceeași seară, când tata a revenit acasă, toți ne-am repezit să-l salutăm și să vedem ce ne-a adus. În mâna lui am văzut setul visat. Și de atunci am început să folosesc culori. Asta m-a dus spre artă. Apoi arta a intrat în mine și prin istorie, pentru că orășelul meu e plasat în spațiul vechi al Mesopotamiei. Al-Hasakah, orașul meu e pe malul râului Khabur (Tigru), iar orașul bunicii pe malul râului Eufrat. Acolo, în fiecare zi ești înconjurat de istorie și de tradiție.

Cum a avut loc devenirea ta artistică?

După ce am luat examenul de bacalaureat am vrut să rămân în mediul artistic. Prietenul tatălui meu, Hasan Handani, m-a învățat se desenez, apoi să folosesc culorile, mi-a dat primele noțiuni și a insuflat în mine dragostea pentru artă și pentru cultură, pentru sculptură, pictură, arhitectură. Am vizitat zona Damascului și mi-a placut foarte mult arhitectura.

Care era atmosfera artistică în Damasc?

Erau mulți artiști foarte buni. Artiști care au învățat în Franța, în Germania, în Italia. Ei au adus la noi cultura occidentală. La facultate sistemul era foarte interesant. În primul an nu exista specializare. Învățam să facem de toate: arhitectură, sculptură, pictură, design, gravură, modelaj, tot. Apoi din anul al doilea am ales să mă specializez în sculptură. Am început cu piatră, lemn. Mi-a placut mult și sudura. Am turnat și mult bronz. Apoi am început să le îmbin, să amestec tehnicile, să fac combinații între lemn și sudura, între lemn și bronz.

Ce te-a determinat să vii în România? Și care a fost prima senzație pe care ai avut-o când ai ajuns aici?

Ca să pleci din Siria îți trebuia viză. Pentru noi România, care are influențe orientale, este o țară mai apropiată. Ne atrage prin oamenii calzi, cu suflet mare. Oamenii sunt deschiși. Asta este foarte, foarte interesant pentru noi. Fac o paranteză. Eu aici am dat cursuri de sculptură unor doamne. Una era turcoaică, iar cealaltă din Estonia. Aceasta din urmă îmi spunea că și ea a simțit în România căldura oamenilor. „La noi în zona Estonia, unde e foarte rece, dacă spui dimineața unui necunoscut: „Bună ziua!”, el te întreabă de ce l-ai salutat”.

Când am venit în România am primit viză de muncă pentru un restaurant, la niște prieteni arabi. Primul an a fost greu cu limba. După un an, când am început să învăț și limba mai bine, am început să caut viața artistică de aici din România. La artă nu am renunțat niciodată. Mă întorceam de la restaurant la 10 – 11 noaptea, făcem un duș și începeam să pictez, să fac o schiță, un desen, macar una- două ore. A doua zi, iar munceam la restaurant. A trebuit să lucrez în restaurant cinci ani, în fiecare an primeam accept de permis de muncă. Dacă plecam din restaurant, trebuia să mă întorc în Siria și să încerc să revin cu o altă viză. Era imposibil. Era prin anul 2006. Am avut răbdare. Am vrut să plec după primele trei luni, dar căldura oamenilor de aici m-a facut să resist. Am reușit după trei ani și jumate să fac prima expozitie. Venea la noi o doamnă doctor, care făcea control. Și era foarte curioasă. Doamna doctor Gabriela m-a întrebat cu ce m-am ocupat în viață. I-am spus că am terminat facultate de arte. Mi-a spus să-i arăt lucrări. A rămas suprinsă. A vorbit cu un mare critic de artă și mi-a facilitat întâlnirea cu Virgil Mocanu. După trei ani și jumate, timp în care am lucrat fiecare zi, la 16 octombrie 2010, am deschis prima expoziție în România.

Prima expozitie a fost influențată de sculptură?

A fost influențată de spiritul al meu oriental, de stilul meu aparte, de sculptură, de tot ceea ce însemnam eu venit din altă lume, cu alt bagaj cultural-istoric. Când am ajuns în România, am locuit în apartament și spațiul m-a obligat să mă îndrept mai mult spre pictură.

Mi-ai arătat o lucrare de pictură, despre care mi-ai povestit că cineva te-a simțit că ești sculptor.

După prima expoziție, care a fost la București, am fost invitat în alta, la Sinaia. Era în 2012. Curator și critic era Marius Tița, expuneam cu doamna Carmen Văideanu, cu acuarelistul Corneliu Drăgan Târgoviște. Expoziția a rămas deschisă o lună. La scurt timp m-a sunat doamna care lucra în spațiul expozițional spunându-mi că cineva a cumpărat două lucrări. Când am ajuns la Sinaia, dansa era foarte supărată. Nici nu a răspuns la salut, mi-a spus direct: „Ești pictor sau sculptor?”. Ea mă prezentase ca pictor sirian, iar cumpărătorul a contrazis-o spunându-i că el crede că sunt sculptor. Am rămas blocat. I-am zis: „Doamnă, eu am terminat sculptura. E adevărat ce a zis domnul”.

Ce reprezintă pentru tine atelierul?

Eu, când merg în tabere de artă sau călătorii, nu am timp să pun pe pânză tot ceea ce văd. Îmi fac schițe, apoi filtrez amintirile. Sunt scene care mă impresionează văzute în diferite situații, în condiții atmosferice diferite, în zile diferite și care mă duc cu gândul la situații trăite sau peisaje văzute în Siria. Acum am expoziție la Muzeul Țăranului Rpmân, intitulată „Dobrogea”. E acestă regiune văzută, simțită de mine din 2015 până în prezent. Atelierul e un fel de laborator. E o bucătărie de artă. Locul căutărilor mele. În atelier sunt eu. Acolo încep să caut, să vorbesc cu tabloul, acolo accept sau repar o greșeală. Este locul în care trecutul meu, gandurile mele, sufletul meu se îmbină.

Cum te-ai caracteriza ca artist?

Îmi place foarte mult ceea ce fac. Am stilul meu, care este influențat de trecutul de sculptor, dar este influențat și de moștenirea culturală. În arta mea e foarte multă căutare.

Ce înseamnă succesul pentru tine?

Sunt foarte fericit când îi place cuiva linia mea. Succes înceamnă ca arta mea să placă oamenilor.

Ammar, care este atmosfera ta preferată? Liniștea atelierului, interacțiunea din tabere sau vacarmul de la vernisaj?

Nu aș fi devenit eu, artistul de astăzi dacă nu îmi plăceau totate cele trei situații. Atelierul înseamnă liniște și cercetare, loc de meditație și de studio. Dar am nevoie să întâlnesc și oameni. În tabăre am întâlnit și oamenii din satele, mi-au spus poveștile locului. În tabere, dar și la vernisaje mă întâlnesc cu artiști, văd stiluri, tehnici, viziuni. E foarte interesant când te afli în tabără cu mai mulți artiști și același subiect, peisaj este tratat diferit de fiecare. Sunt artiști care pictează direct ceea ce văd, alții picteză cu sufletul ceea ce văd.

Ce îți place cel mai mult în România?

Repet, când am venit prima data aici, am vrut să ma întorc după trei luni. M-a ținut aici sufletul cald al românilor. Ei mi-au dat mie tot: cetățenie, iubire, artă, tot. Și mă bucur că eu sunt cu voi și că am găsit ușile deschise.

Ce-ți lipsește din Siria natală?

Mă doare ce s-a întâmplat în Siria. Am familie mare, am multi prieteni, am amintiri. Doamneajută să fie bine, să fie pace. Să fie pace peste toată lumea, Să fie oamenii liniștiti, indiferent dacă e alb, negru și indiferent de ce religie are. Să trăiască toți bine.

În afară de pictură mai ai și alte plăceri?

Da, eu fac mâncare. Îmi place să fac mâncare orientală, să caut mirodenii, tipuri de orez, de carne.

Care ar fi atmosfera sonoră pe care îți place să o simți în atelierul tău?

Mie îmi place muzica în general. Îmi place și muzica populară a Românei. Ascult și jazz, dar cel mai mult îmi place muzica Nineveh. Primă muzică din lume. Un cercetător german a venit în Mesopotamia, în zona Iark-ului, și a găsit în pământ opt bucăți mari de piatra pe care era scris ceva. După ce le-a studiat a descoperit că acelea erau primele note, primele „partituri” din lume, iar acele sonorități reprezintă muzica Nineveh. Nu poți să spui că e o muzică tristă, nu poți să spui că e vorba despre iubire sau fericire. E o muzică specială, pe care simți că o știi de dinainte de a o cunoaște.

Concurs

Lucrarea „Cal arab” semnată de Ammar Alnahhas va fi câștigată prin tragerea la sorți de unul dintre cei care vor răspunde corect la întrebarea: Care este spațiul istoric unde a fost descoperită muzica preferată a invitatului nostru?

Asteptăm răspunsurile dumneavoastră, până pe 15 ianuarie, pe adresa de email: atelier.radio.romania.cultural@gmail.com