AG Weinberger – Blues-ul – un clișeu care nu mă mai reprezintă

Astăzi vă invităm într-un atelier mai special, al unui muzician, compozitor, chitarist de blues, jazz, rock, dar și vice-președinte al Institutului Cultural Roman.

Cum arată atelierul, spațiu de creație al muzicianului AG Weinberger?

Este un abstract, intangibil, totuși este foarte familiar mie. Eu nu am pereții, eu sunt clădirea și astfel oriunde mă aflu fizic găsesc timp și unelte ca să scriu, să gândesc sau să comunic. Eu nu sunt un om static, cu toate că acum am un birou care îmi dirijează timpul, dar în rest, spațiul meu, atelierul meu este în cap și în inimă.

Ce îl inspiră pe compozitorul AG Weinberger?

Propria neputință și dorința de a înțelege neputința, ca să nu mai fie neputință. Și atunci căutările, căutarea propriei voci, care e foarte greu pentru mine, cel puțin, să intru atât de adânc în mine, să mă descopăr. Această îndeletnicire, prin aceste obiecte sonore, care de fapt ar trebui să fie codul rutier spre adâncul meu, mă provocă, mă excită și mă incită.

V-aș propune să ne întoarcem la primele apropieri de arta sunetelor. Cum ați descoperit că vreți să fiți chitarist?

Foarte pragmatic. Am avut meningită la vârstă de 10 ani. Am stat în comă 4 zile și mama îmi relata într-un târziu că prima mea întrebare a fost „De ce m-ați adus înapoi?” și al doilea enunț a fost: „Eu vreau să devin chitarist de rock'n'roll”. Și atunci mama, cu copil în convalescență, mi-a cumpărat o chitară, crezând că trece. Ei n-a trecut. Și de atunci îmi reglez viața în fiecare zi ca să devin chitarist și mai nou un muzician, în cel mai larg sens al cuvântului.

În ce context ați simțit că trebuie să vă exprimați și în calitate de compozitor?

Suprasaturația maturității. Eu sunt un student întârziat. Eu m-am înscris la 46 de ani la școală, la Universitatea Națională de Muzică București, ca să completez cercul și să iau niște confirmări că tot ceea ce credeam că știu, chiar așa este, sau să învăț lucruri noi. Și așa s-a și întâmplat. Am intrat într-o lume fascinantă de posibilități și de bogăție de exprimare, care mă ajută să sper că într-o bună zi o să-mi găsesc propria voce.

Până la 46 de ani n-ați fost tentat să vă apropiați de compoziție? Ca bluesman, ca jazzman?

Blues-ul nu se poate compune. E diferență să fii un songwriter, un cantautor care are o anvergură de două, trei, patru minute. Eu nu cred că un cantautor este compozitor.

Poate fi un creator de stare? Un creator de stare care folosește obiecte sonore, sigur că da, dar un compozitor trebuie să aibă o anumită anvergură. Un compozitor trebuie să ne explice cosmosul, rostul. Un cantautor ia niște segmente din viața de zi cu zi și le expune publicului într-un mod subiectiv. Cred că diferența este de anvergură, de gândire și de argumentabilitate.

Un cantautor nu trebuie să-și argumenteze cântecele, poezia. Și un cantautor, de fapt, este un songwriter, adică un scriitor de text. Pentru că „the song”, de fapt, e textul de la tradiția shakespeareană a sonetelor. Partea muzicală este doar o „haină”, un accesoriu la text. La compozitor, în schimb, nu este neapărat textul, filonul de guvernare a ideii.

Și până la 46 de ani ați încercat măcar să vă apropiați de acea „haină”?

Sigur, sigur, aveam aroganța asta ca să scriu fel de fel de lucruri, dar nu aveau sens. Am scris muzică de teatru, dar tot așa cu mentalitatea de cantautor și ca un țesător de stofă sonoră. Pentru că sound design-ul m-a pasionat de foarte multă vreme, încă din anii ‘70, când am avut acces la primul sintetizator al unui coleg care avea un Yamaha DX7, celebrul sintetizator care a și definit o mare parte a muzicii rock a acelei epocii. Acolo am descoperit oscilatoarele, filtrele, care pot să altereze caracterele sunetului muzical.

Care este procesul de creație? Cum se ajunge la o piesă finită?

Nu cred că este o rețetă. Poate să fie o muză, poate să fie o inspirație, poate să fie o idee, poate să fie un segment pe care l-am auzit undeva și îmi declanșează ceva. Starea de grație vine destul de des. Dar starea de grație poate să fie o măsură, sau o frază de trei măsuri, sau poate un interval, sau un ritm, iar restul e meștreșug. Și asta învățăm la școală.

Dar un anumit interval, o anumită măsură, o anumită frază, îl face pe compozitorul AG Weinberger să știe unde să se oprească?

Una este să te oprești la un lead și alta este să te oprești la un poem simfonic sau la o simfonie de o oră. Nu de la bun început. Există situații când știu că asta am de făcut, pentru că îmi impun un scop și atunci am o arhitectură a lucrurilor, fac o mică schiță. Alte dati, nu știu, poate mă gândesc să fac un cvartet de coarde. Și ceva, ceva, mă animă să mai adaug un instrument sau un grup de instrumente și atunci nu mai este un cvartet de coarde. Poate mai adaug, percuții la cel mic ansamblu și atunci nu mai este un mic ansamblu. Eu mă joc foarte, foarte mult, mai ales când n-am un scop bine conturat cu o schiță determinată dinainte. Am scris niște poeme simfonice, care au fost comisionate și atunci știam că asta trebuie să fac. Mi-am impus o durată de 18-20 de minute, pentru că eu ca public la 18-20 de minute nu mă simt obosit. Și atunci pe mine mă guvernează Matei 7.12.: „Nu fă altuia ce nu vei aprecia ție să ți se facă.” Și atunci de ce să creez disconfort publicului? Încerc să mă limitez la 18-20 de minute.

Ce a însemnat blues-ul, jazz-ul pentru A.G. Weinberger?

Păi, blues-ul a fost copilăria.

Era o formă de libertate?

Era o formă de dizidență, cred. În acei ani încercam să scăpăm de realitatea imediată, tangibilă, prin cărți, prin discuri, prin vise, prin blugi, care veneau prin talciocuri și prin alte căi. Prin contrabandă cu un disc. Ne-am creat o lume. O colecție de filme. Toată lumea avea colecție de filme, videocasete, discuri, cărți. Și asta a fost o formă de dizidență. Eu atunci credeam că blues-ul este muzica libertății. Ei, astăzi sunt convins că nu mai este așa, ci este doar un clișeu care nu mă reprezintă. De fapt, eu niciodată nu m-am considerat un bluesman. Blues-ul este, de fapt, poate cea mai plictisitoare formă muzicală existentă. Acolo textul este important. Dar pentru asta cineva ar trebui să stăpânească acel dialect „ebony”, care este un dialect al limbii engleze. Ca să înțeleagă micile inflexiuni, nuanțe. Blues-ul, de fapt, este o conjugare a tradiției truverilor. Pentru că ei umblau din plantație în plantație, cu un instrument și spuneau câte o poveste, despre ceea ce s-a întâmplat în satul vecin.

Și transformau.

Și transformau. Ajungeau un fel de telefonul fără fir. Și erau un fel de Baron Münchausen, și tot adăugau. Dar muzical nu era interesant. Astăzi blues-ul nu mai are niciun rost. Spiritul și mesajul social a blues-ului, mai degrabă în hip-hop s-a dezvoltat. Blues-ul a murit în 1941, când au băgat chitarele în stații de amplificare și au împrumutat de la formație de swing secția ritmică, adică contrabasul și setul de tobe. Și atunci a devenit rhythm and blues. Asta se poate urmări și în filmul „Cadillac Records”, dacă cineva mai are vreo curiozitate.

Care au fost modelele muzicale ale lui AG Weinberger? Și care sunt acum?

Bartok. Mama mea avea o colecție de discuri. Primul șlagăr care mi-a rămas în minte a fost „Allegro Barbaro”. Pentru un puștăi era fascinantă acea agresivitate. Nu puteam să găsesc pulsul, că e asimetric. M-a incitat. După care foarte important a fost primul meu disc. În anii ’70 exista un sistem de contrabandă de discuri, de bunuri de larg consum. Eu am fost într-o astfel de rețea, la Oradea. Ca să fac niște bani de buzunar, am fost mâna a doua. Deci eu m-am dus la client și am luat lista pe care am dus-o cuiva care era prima mână. Acesta aducea de peste graniță acele titluri. Primul disc a rămas la mine. N-am putut să îl vând. Aveam 13 - 14 ani. Era un disc dublu care s-a numit „Spectrum” de Billy Cobham. N-am putut să-l vând. A rămas la mine. L-am pus pe pick-up-ul mamei mele și am rămas cucerit pe loc. Era ceva nou. M-a surprins acea franchețe de exprimare sonoră. Și atunci am început să citesc cine cântă. Acel chitaris m-a impresionat. Se numea Tommy Bolin. Piesa „Red Baron”, care este pe acel disc, este punctul de plecare a lui AG Weinberger în calitate de chitarist.

Cât de importantă este tehnologia în muzica de astăzi?

Generația mea este ultima generație care își mai poate permite să spere să trăiască din artă. Este cumva un competitor. Progresul nu mai este prietenul omului. Din ce în ce mai mult o să domine metodologia de a genera sunete coerente. Eu nu văd un viitor foarte strălucit pentru noi. Poate, dreptul de autor, de acum încolo, vor fi acele cuvinte cheie prin care se face acea mică poveste pe bază căruia IA-ul să genereze muzică. Eu nu văd bine această „evoluție”.

Ați anticipat întrebarea cât de malefică și cât de benefică poate fi inteligența artificială pentru muzicieni?

Din păcate, a dispărut de mult acea perioadă de inițiere în acest meșteșug al artei generatoare de sunete. Asta a fost un meșteșug inițiatic. Acest lucru a dispărut. Este la îndemâna oricui să descarce o aplicație și generează ceva plăcut. Nici măcar nu mai e nevoie de acel travaliu componistic pentru care alții învață 10, 12, 14 ani și stau lângă maeștrii celebri și învață, se inițiază. Nu mai e cazul.

Dar produsele nu sunt la același nivel.

Nu sunt, dar poate nici nevoia publicului nu mai este la același nivel. Pentru că se mulțumește cu accesoriul sonor într-un ambient plăcut. Cam la fel e și arta vizuală. Agăți pe perete, pui ceva sau iei un anumit tip de mobilier, în funcție de spațiul în care trăiești. Așa va fi și cu muzică. E un accesoriu.

Lumea pierde din profunzime?

Păi, lumea, încă de la Adam și Eva a pierdut din profunzime. Acolo a pierdut profunzimea lumea.

Cât de importantă a fost experiența americană pentru AG Weinberger?

O, a fost fantastică!

Știu toate poveștile, inclusiv că de la ora 2 la 6 dimineața, în casino, uneori ați cântat pentru nimeni, sau doar pentru barman, care erau un fel de „securist” american.

Exact, pentru că acolo trebuie să ai norma de o oră muncită.

E greu să ajungi star?

A fi star e o conjunctură. Niciodată n-am vrut să fiu star. Dar în mare, în America, am găsit acele răspunsuri care m-au frământat existențial, despre mine însumi. Sunt oare ceea ce cred eu despre mine? Atunci, în 2007, în America, încă era altă lume, fără aceste noi tendințe neo, așa cum e acum. Am primit răspunsurile. Am reușit să supravețuiesc pe cea mai puternică piață muzicală din lume. Acolo este „pe viață și pe moarte”.

V-ați apropiat foarte mult de zona teatrului. Cât de ofertantă este relaționarea teatru-muzică pentru AG Weinberger?

Muzica dă o dimensiune în plus oricărui spectacol de teatru.

Devine un personaj?

Câteodată da, câteodată nu. Depinde și de intenția regizorală. Eu, când lucrez cu teatrul se întâmplă cumva că devin un personaj care dă un plus valoare și poate să îmbogățească narațiunea întâmplării din teatru.

Mulți regizori se apropie de compozitori…

Mă bucur foarte mult că UNITER-ul a înțeles asta și a instituit un premiu pentru cea mai bună muzică de teatru, coloană sonoră sau sound design. Deci, atrage atenția importanței acestei arte. Alți regizori, în schimb, încă mai doresc să-și facă ei coloanele sonore din piese recunoscute. Probabil are și asta o explicație artistică sau are o noimă, dar eu i-aș încuraja pe toți ca să apeleze la compozitori, ca să aibă acea originalitate care se creează doar pentru acel spectacol.

Cât de bine este reprezentată muzica românească în exterior?

Eu cred că este din ce în ce mai bine și mai audibilă.

În toate genurile?

Nu vorbim acum de muzica savantă sau muzica clasică. Acum fiind aici (nr. Institutul Cultural Român) știu care este traficul, care este mișcarea pe glob a muzicii românești și a muzicienilor care sunt școliți în România, care e o școală senzațional de puternică. Și jazz-ul din România deja este din ce în ce mai prezent la fel de fel de evenimente, circuite de management și de booking și de festivaluri în lume. Mă bucur foarte mult că muzica tradițională, nu neapărat folclorică, că eu nu cred în folclorizare, ci tradițională, își regăsește vocea contemporană potrivită secolului XXI. Muzica pop, în schimb, asta este un gen consumat. Azi e, mâine nu e. E o producție foarte bogată în muzica pop în România. Unii ajung afară dacă și cântă în limbi internaționale. Foarte bine, se mișcă și generează conținut, generează portofoliu, generează patrimoniu.

Ce a semnat pentru ICR ca un muzician să ajungă la conducerea instituției?

Mă bucur foarte mult că am această oportunitate să fiu părtaș când muzica devine din ce în ce mai mult un vector cultural. Colegii din comitetul director înțeleg asta, colegii din diversele direcții și departamente înțeleg și împărtășesc asta. Mă bucur că avem din ce în ce mai multe evenimente care se conjugă în jurul muzicii. Muzica începe să-și capete acel rol de vector cultural și de ambasador autentic, cum e și literatura, cum e și filmul și arta vizuală și sportul.

Vă propun câteva întrebări la care aștept răspunsuri foarte scurte. Care este muzicianul pe care îl apreciați cel mai mult?

Wes Montgomery.

Film sau teatru?

Aici m-ați prins…și, și.

Un titlu de film și un titlu de spectacol care v-au rămas aproape de suflet?

Film. „Gangs of New York” - Martin Scorsese și spectacolul de la „Patul lui Procust”, regia Cătălina Buzoianu, la Teatrul „Bulandra”, 1995.

Un scritor preferat?

Walt Whitman.

Un hobby?

Lectura, istoria și sintetizatoare modulare care fac sound design-uri care sunt foarte costisitoare, iar nevastă-mea nu mai vrea cabluri prin casă.

Care este piese lui AG Weinberger pe care ați recomanda-o?

„One More Minute” care este o piesă despre vulnerabilitatea sufletului bărbătesc. Pentru că și noi simțim, și noi gândim, și noi putem să ne punem hashtag-uri.