Poate fi Știința reprimată, cenzurată, politizată? (p2)
21 June 2020
Un autor controversat: Zecharia Sitchin (1920-2010)
12 October 2020

Poate fi Știința reprimată, cenzurată, politizată? (p3)

Sugestiile existenței, în timpuri străvechi, a unor tehnologii remarcabile sunt respinse azi de mediile mainstream. Cu toate declarațiile că teoriile științifice sunt  (prin definiție!) falsificabile – adică și-ar putea accepta negarea (desigur, justificată) – există câteva domenii sau subiecte care par să fie „bătute în cuie” în ciuda evidențelor . Istoria accceptabilă a umanității este susținută prin procedee mai mult sau mai puțin subtile de convingere. Ereticii – care au negat dogmele și, prin acelea, echilibrele de putere – au fost, mai mereu, marginalizați sau persecutați.   Atitudinea se încadrează în menținerea „straturilor protectoare ale adevărului” („the truth’s protective layers”) – expresie folosită de astronautul Neil Armstrong în 1994, la aniversarea a 25 de ani de la misiunea lunară Apollo 11.

Această mențiune semnalează, în plus, unul dintre subiectele intens disputate, în diverse chei: autenticitatea aselenizărilor. Actualizări periodice pro sau contra indică importanța și actualitatea „marketingului de idei”, în lipsa închiderii discuțiilor prin argumente cu adevărat convingătoare.

S-au petrecut, însă, în lumea științifică, multe episoade controversate ca urmare a apariției unor descoperiri și ipoteze „neautorizate”. Puținele domenii în care s-a întâmplat sunt, însă, cruciale pentru paradigmele „acceptabile” ale umanității.

Bineînțeles, nu numai contemporaneitatea este „rea” cu unii pionieri.

La sfârșitul anilor 1900, eruditul lingvist, teolog, educator, politician Nathaniel Schmidt (1832-1939) a pierdut funcția de profesor  la Colgate University (SUA).

De origine suedeză, Schmidt a dobândit pregătire științifică și lingvistică la Universitatea din Stockholm, apoi emigând (din 1884) – teologică, la Seminarul  Hamilton al Universității Colgate. A studiat apoi civilizațiile arabă și etiopiană, îndrumat de reputați profesori la Universitatea din Berlin. În 1931, a obținut doctoratul Institutului de Studii Iudaice.

La rându-i, a predat cursuri de ebraică, aramaică, coptică, siriacă, fiind unul din cei mai respectabili specialiști americani în domeniu, al timpului. O personalitate prodigioasă, cu biografie pe care cititorul este invitat să o descopere. În plus – un creștin devotat, pastor baptist, totuși a fost judecat pentru „erezie” și concediat. 

Acesta era omul demis de Universitatea Colgate (care includea seminarul teologic, unde susținea cursuri). Motivul…? s-a considerat că teoriile sale atacau temeliile a două religii dominante: creștinismul și iudaismul. În urma studiilor scrierilor cuneiforme, profesorul Schmidt a observat că textele sumeriene, babiloniene, siriene conțineau numeroase referiri cu înțelesuri identice. Erau paralele de neignorat cu personaje, împrejurări și evenimente veterotestamentare. Schmidt susținea că relatările sumeriene din urmă cu șase milenii se aflau la originea filiației legendare, mitice și religioase  conducătoare la părți (esențiale) din Tora și Vechiul Testament.

Observațiile profesorului Schmidt, comune azi, erau inacceptabile la sfârșitul secolului al XIX-lea, când teologii erau preocupați de adaptarea doctrinară și identitară în raport cu explozia cunoașterii științifice. Observația că o parte a cărții de căpătâi a creștinătății este presărată cu istorii esențiale multimilenare era, pe atunci, inacceptabilă: o adevărată erezie!

În particular – sensibilitatea identificării, mai ales funcționale, a divinităților sumeriene sau babiloniene cu cele vechi-creștine sau iudaice impune și azi prudență, chiar și pentru un nespecialist.

Concedierea profesorului Schmidt de la Universitatea Colgate nu a avut repercursiuni: el a urmat o lungă, prodigioasă carieră academică la o și mai reputabilă universitate: Cornell, cu prezențe extinse în lumea orientală. Iar ideile atât de tulburătoare pentru dogme, au prevalat. Reușita descifrării scrierii cuneiforme, în secolul al XIX-lea, implicase studiul filiației istorice biblice: nu se mai putea susține, în mod absurd, că rândurile de glife străvechi reprezentau decorațiuni.  Dar, contextul traversat în anii 1890 de profesorul Nathaniel Schmidt a fost elocvent pentru reacția comunităților mainstream în prezervarea status-quo-ului asigurator al influenței în societate.

Înțelesul exemplului prezentat ar fi, deci, că, din perspectiva curentelor dominante, trecutul îndepărtat nu trebuie pus în discuție, nicicum contestat, ca linie a timpului, evenimente, apariție și filiație a civilizațiilor.

Nu toate ipotezele eretice vizează „răsturnarea istoriei”; unele au, însă, acest potențial, chiar dacă se ocupă de subiecte aparent „insulare”. Interesant și remarcabil – „detectoarele mainstream” funcționează prompt întru contrarea oricăror idei periculoase.

Un astfel de exemplu este avatarul omului de știință (și de afaceri) francez Joseph Davidovits (n. 1935). Considerat întemeietor al științei geopolimerilor, el a susținut, la mijlocul anilor ’80, ipoteza că o parte din blocurile piramidelor egiptene ar fi turnate dintr-o compoziție solidificabilă, pe bază de calcar, disponibilă din abundență lângă unele situri, inclusiv pe platoul Gizeh.

Procedeul de obținere a materialului a fost acceptat de egiptologi ca fezabil folosind cunoștințele, resursele și mijloacele cu care egiptenii vremii erau creditați. În termeni comuni actuali, ar fi fost un ”beton ecologic”, imposibil de distins de roca naturală în absența mijloacelor de analiză (și, desigur, cunoștințelor) moderne.

Prof. Joseph Davidovits a numit aceste materiale ”geopolimeri”, le-a dezvoltat și promovat în construcții actuale.

Revenind la ipoteza ”pietrei aglomerate” ca material folosit la piramida lui Keops (și nu numai), este de menționat că a fost respinsă de majoritatea arheologilor egiptologi, îndeosebi de cei egipteni. Prelevarea de eșantioane reprezentative în scopul analizelor de compoziție cu mijloace ultramoderne a fost refuzată după emiterea ipotezei pietrei aglomerate, situație care continuă și azi.

În susținerea ideii, profesorul Davidovitz aducea analizele petrografice ale câtorva eșantioane prelevate anterior, cu permisiunea autorităților egiptene. Între altele, era esențială observația caracterului nedirecțional, amorf, al fragmentelor fosile – caracteristică specifică preparării, turnării și solidificării în timp scurt. În cazul rocilor naturale, respectivele fragmente au orientări în general directive, „polarizate”, datorită timpului lung de „așezare în poziție” sub influențe geomagnetice. Este – trebuie spus – unanim acceptat că zonele și rocile, materialele în discuție au fost, inițial, imerse; curenți acvatici puternici, abrazivi, au fost, de asemenea, plauzibili.

Sunteți invitați să parcurgeți, pentru mai multe informații, cele două episoade postate în datele de 7 și 20 februarie 2017. Un fragment din interviul acordat de prof. Davidovits Ereziilor moderne este ilustrativ pentru subiectul acestui episod:

Prof. Joseph DavidovitsÎn anul 2008, deci în urmă cu 7 ani, o echipă condusă de profesorul Hobbs, de la Massachussets Institute of Technology – una dintre cele mai reputate universități din lume – a decis să realizeze blocuri ca ale piramidelor; au construit o mică piramidă, după metoda mea.

Pentru că experimentul a mers foarte bine, au decis să informeze ziarul local, de altfel foarte cunoscut – Boston Globe – unde apărut un articol preluat apoi de agenții de presă din lume. Apoi, New York Times a reluat știrea și a decis să ceară poziția guvernului egiptean, în particular a dr. Zahi Hawass – responabilul pentru sectorul de antichități, în particular al sitului de la Giseh. Răspunsul lui a fost următorul: acești oameni de știință sunt idioți, repet – cei de la MIT, ca și alți oameni de știință care lucrează alături de Davidovits sunt niște imbecili, deoarece există atâta piatră în jurul piramidelor, încât nu este necesară folosirea metodei turnării. Punct. Iată, în rezumat, stadiul disputei. Mai mulți oameni de știință, din alte tări, care sunt alături de mine, erau, elegant spus, desconsiderați, cel puțin până în 2011 – anul revoluției în Egipt.

În 2011, aveam în plan să ținem mai multe conferințe în Egipt, cu deosebire un congres al egiptologilor la Cairo; toate acestea au fost suprimate. Ultimul congres al egiptologilor a avut loc în 2015 la Florența. Acolo, atmosfera generală nu a fost de natură să permită discutarea ideilor neconforme și, în consecință, am prezentat doar anumite descoperiri privind fabricația obiectelor din ceramică, faianță și a mulajelor egiptene; aceasta, pentru a nu acutiza polemica. Iată stadiul actual al dezbaterii: reprezentanții unei tări califică drept idioțenii cercetarea întreprinsă de oamenii de știință.

Red: informațiile despre eșantioanele prelevate din piramide sugerează o adevărată dificultate în obținerea acestor eșantioane, care totuși, sunt indispensabile pentru analizele științifice. Aceeași reticență din parte autorităților pare să împiedice investigațiile – să le numim îndrăznețe – asupra siturilor străvechi. Ați avut impresia, pe parcursul cercetărilor dumneavoastră, că o astfel de atitudine ar fi justificată doar de grija autorităților de a nu deteriora siturile?

J.D.: Nu, bineînțeles. Există alte motive pentru aceasta. Pentru a vă răspunde, mă voi întoarce în 1994; eram profesor la o universitate din Statele Unite și înființasem Institutul pentru Stiință Aplicată în Arheologie. Am adresat o scrisoare oficială Departamentului pentru Antichități din Cairo, cerând autorizația de a preleva eșantioane. Un set complet, realizat prin mijloace științifice corecte, din care sunt suficiente câteva grame bine selectate pentru analize. Primesc răspunsul: ”Nu, nu vă autorizăm, deoarece ideea pe care o aveți este una personală și nici un egiptolog nu vă susține”. De atunci, din 1994, nu am reușit să primim autorizația. Alte echipe științifice au spus ”noi suntem alții decât Davidovits; noi includem arheologi egipteni, cerem autorizație pentru ceva diferit, mai puțin dur privind zonele de acces. Ei bine, nici acestor echipe, formate din oameni de știință egipteni, geologi de la Universitatea din Cairo, nu li s-a acordat autorizatie pentru cercetări conform cerințelor. Li s-au permis cercetări exterioare, bazale, mereu cu un soldat înarmat alături, care le interzicea prelevarea sau luarea de eșantioane.

Motivul acestei atitudini este foarte simplu: turismul aduce în Egipt sume enorme; le este frică să nu le piardă și vor să păstreze scena celor 100.000 de sclavi care târăsc pietrele în sus pe plane înclinate în imaginația turiștilor. Este ceea ce turiștii trebuie să ”vadă”.

Red: Eu mă gândeam mai curând la temerea privind bulversarea întregii istorii tehnice a antichității, chiar umanității, dacă tehnologii precum cele propuse de dumneavoastră s-ar dovedi fezabile…

J.D.: Asta e deja altceva. Dar, trebuie mai întâi eliminate reținerile care împiedică asemena abordări. Există și o altă consecință a acestei atitudini a guvernului egiptean: toate echipele de egiptologi care doreau să cerceteze și care susțineau ideile mele nu au mai primit autorizații de lucru în Egipt.

——————————————————————————————————–

Respingerea furibundă a ipotezei profesorului Davidovits s-a produs prin obișnuitul melanj de interdicții a verificărilor și accesului la evenimente, atacuri la persoană, rezoluții indignate, apariții  de eșantioane false. Acestea, în condițiile în care, oricum, un contingent masiv de „roci procesate” rămânea inexplicabil tehnologic – lucru recunoscut, de altfel, de autor.  De ce să fi fost „betonul antic” atât de „coroziv” pentru egiptologii mainstream? De unde fanatismul susținerilor că minuni arhitecturale și inginerești antice, imposibil de reconstituit, ar fi produse „cu dalta și ciocanul”?  Mai mult – cum se poate explica identitatea ideatică și comportamentală, profund conservatoare, a autorităților de pretutindeni, față de ipotezele nealiniate?

Acest al treilea episod al seriei a cuprins doar două exemple, din religie și istorie-arheologie, ilustrative pentru „frânarea” ideilor noi, susținute argumentat de oameni de știință respectabili.

Reamintim că episodul precedent a ilustrat fie dificultățile, fie chiar avatarul personal al unor personalități precum Jacques Boucher de Perthes, Hans Reck, Michael Cremo, Virginia Steen-McIntyre, care susțineau idei neconforme cel puțin dogmei antropogenetice. Inutil de menționat – respingerile (rebuttals) au fost marcate de indignare, pervertire a metodei științifice, deraieri de la obiect.

Recapitularea se încheie cu accentele primului episod – ilustrarea unor controverse (extra)științifice  de actualitate, generate de opiniile atipice privind epidemia Covid-19 sau încălzirea globală. Nu în ultimul rând –  din deceniile ’60-’70 – prevalența filozofiei proiectării software rapide, cu erori, față de abordarea (și educarea) mult mai pretențioasă, apropiată perfecțiunii.  În situațiile descrise, considerente politice sau economice au intervenit în balanța argumentelor pur științifice.

Cum se poate distinge o ipoteză revoluționară de o non-valoare, poate chiar de o fraudă bine „ambalată”? Sunt căile științei trasate și protejate de considerente „superioare”? Este, la limită, suficient un singur caz contrar, pentru distrugerea unei paradigme „inatacabile”? Dv. ce credeți?

redactor Florin Vasiliu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *