Poate fi Știința reprimată, cenzurată, politizată? (p1)
18 May 2020

Poate fi Știința reprimată, cenzurată, politizată? (p2)

            Cronologia speciei umane, fenomenele inexplicabile sau civilizațiile străvechi sunt exemple ale unor domenii esențiale pentru umanitate, în care cunoașterea științifică pare dogmatică.

            Stimulii copleșitori ai prezentului retrag importanța a „marilor întrebări” în ariegarda atenției publice. Domenii precum cele menționate sunt închise în normalitate și siguranță, iar punerea lor în discuție pare imposibilă în cercurile științifice. Câteva exemple sunt ilustrative.

            Dezbaterea asupra originii și evoluției omului este imobilizată în apărarea unei istorii liniare, pentru unii neconvingătoare în a explica fie geneza, fie apariția lui Homo Sapiens Sapiens – specie stabilă, rațională, dominatoare a globului.

Topicul are potențial exploziv prin descoperirile arheo-antropologice care ar contrazice linia timpului agreabilă mainstream. Extensia maxim acceptabilă azi a fosilelor Homo (nu Sapiens!) duce în urmă cu circa 200.000 de ani. Controversele sunt generate de: a) interpretările contestabile ale unor resturi fosile – acestea ar fi forțate să se încadreze liniei academice și b) descoperirile (altor resturi fosile) care-l „aruncă” pe Homo înaintea strămoșilor săi (!).

            Un sumar al reacțiilor lumii științifice față de ideile alternative este expus de Michael Cremo – probabil cel mai consistent contestatar al dogmelor de profil, în lucrările sale Arheologia Interzisă – Istoria ascunsă a rasei umane (1993, circa 900 de pagini, coautor Richard Thomson), furibund contestată de conformiști și Involuția umană (2003) – răspunsurile adresate criticilor. Ambele cărți au fost mari succese publicistice, inclusiv în limba română.

Cremo declara în interviul pentru Erezii moderne,acordat în anul 2017:

Există trei tipuri de reacții ale comunității științifice față de munca mea, corespunzătoare, în opinia mea, la trei categorii de oameni de știință. Aș numi un grup „fundamentaliștii materialiști”; ei sunt foarte hotărâți către teoriile curente, mai mult din motive ideologice, decât pur științifice;  au convingeri materialiste și, uneori, ateiste. Deci, ei nu agrează munca mea, nu vor să audă de ea și nu vor ca alții să o ia in considerare.  Uneori, când am programată o expunere la o universitate, încearcă să obțină anularea acesteia.

           Un alt grup este al oamenilor de știință care sunt susținători ai teoriilor acreditate, dar o fac din motive mai mult sau mai puțin științifice. Au minți deschise și doresc să asculte ideile alternative; acesta este un prim pas important, deoarece, pentru schimbarea ideilor, este nevoie ca oamenii de știință să fie receptivi la ideile noi. Astfel de oameni de știință mi-au acceptat propunerile de prezentare a unor referate despre munca mea, în cadrul conferințelor științifice. Astfel, am susținut numeroase prezentări la reuniuni ale Congresului Arheologic Mondial  (World Archaeological Congress),   Asociației Europene a Arheologilor, (European Association of Archaeologists) și ale altor grupuri științifice. Am fost invitat să fac prezentari la instituții de prestigiu cum ar fi Academia de Științe a Rusiei, Academia de Științe a Bulgariei și altele, incluzând Institutul Regal din Londra – cel mai înalt for științific britanic. Oameni de știință din această categorie m-au invitat să vorbesc la universități pretutindeni în lume și, în unele cazuri, au inclus comunicările mele în publicații, însoțite de cronici ale colegilor de breaslă – așa-numitele „peer reviews”. Nu susțin că ei sunt de acord cu mine, ci consideră că spun ceva ce merită să fie auzit și luat în considerare de membri ai comunității științifice.

          Al treilea tip de reacție aparține oamenilor de știință care sunt de acord cu mine după ce mă ascultă; ei nu sunt mulți, dar este de așteptat.

            Este elocvent că, deși Michael Cremo nu este om de știință cu diplomă, contestările pe această „pedală” au fost relativ puține, tocmai datorită argumentației, dominant științifice, prezentă în volume.  

            Între specialiștii prin profesie și merite, se cuvin menționați doi arheo-antropologi care „și-au jucat diferit cărțile”:

            Profesorul  Manuel  Dominguez Rodrigo, om de știință spaniol, este doctor în paleo-antropologie cu asocieri, în timp, la mari universități; o personalitate a arheologiei contemporane, cercetător al originilor umane în Etiopia, Kenya, Tanzania și Africa de Sud.

            În anul 2015, echipa de arheologi condusă de dr. Dominguez Rodrigo a găsit un os de la deget la Olduvai Gorge, în Tanzania. După examinarea atentă au concluzionat că este întocmai ca un os al omului modern. L-au găsit într-un strat cu vehimea de 1 845 000 de ani, dar în raportul pe care l-au publicat în „Nature Communications”, o publicație științifică de prestigiu, au declarat că nu pot numi acest deget ca fiind uman datorită tocmai vechimii acestuia. Nu l-au putut atribui lui Homo Sapiens, pentru că avea 1 840 000 de ani!  Dilema corelării vechimii fragmentului, numit Olduvai Hominin (OH)86,cu apariția, acceptabilă mainstream, a omului, în urmă cu cel mult 200.000 de ani, a fost rezolvată prin ipoteza că hominidul de la care provine avea, probabil, întreaga palmă asemănătoare omului (!). Chiar și pentru un nespecialist, sunt evidente acrobațiile semantice sau logice, pentru explicarea acceptabilă a unei situații inacceptabile.

De menționat și că zona a fost explorată, între alții, și de omul de știință german Hans Reck (1886-1937). În anul 1913, acesta a descoperit la Olduvai un schelet uman anatomic modern, aproape complet, într-un strat geologic datat la cel puțin 1,1 milioane de ani! Cu mult mai vechi decât cea mai „optimistă” datare a apariției lui Homo Sapiens – circa 150.000 de ani! Dezbaterile au mers până la o fraudă a testării specimenului, în 1970, și nu s-au încheiat prin consens, până azi. Este interesant episodul scandalos menționat, care a implicat un alt om de știință german – profesorul (!) Reiner Protsch (von Zieten), n. 1939, concediat ulterior de universitatea unde lucra, pe motivul falsificării a numeroase datări.  Aceasta ilustrează și posibilitatea sau chiar intenția falsificării unor probe supuse testării de laborator, atunci când situația nu permite alte categorii de contestări. Mai este nevoie „doar” de cineva să-și asume riscul util… Interesantă, saga profesorului Protsch la https://www.theguardian.com/science/2005/feb/19/science. sciencenews.

            Virginia Steen-McIntyre (n. 1936) era un geolog promițător, dar a devenit eretică în urma cercetării, îndeosebi datării sitului Hueyatlaco (Mexic), în cadrul unui proiect geologic major. Excavațiile au început în 1962 și s-au desfășurat cu profesionalism, artefactele fiind, de exemplu, fotografiate în straturile în care au fost găsite. Între altele, au fost descoperite vârfuri de săgeți, alte unelte sau arme din piatră și s-a pus, desigur, problema datării. Patru metode distincte, sofisticate și aplicate ireproșabil au indicat 250.000 de ani în urmă.

            Față de certitudinea geologilor reprezentați de McIntyre, arheo-antropologii au refuzat acceptarea rezultatului, pe baza dogmeică ființe umane capabile să-și producă unelte și arme primitive nu existau, pe atunci, nicăieri în lume. Nu evoluaseră încă, în linia oficială a timpului, nemaivorbind de locație – continentul nord-american – unde cea mai veche prezență umană este acceptată cu cel mult 20.000 de ani în urmă.

            Perspectiva contrazicerii majore a datelor „oficiale” ale apariției omului a condus la abținerea definitivă de la publicarea raportului asupra excavațiilor sitului. Un asemenea deznodământ – fără raport final – pentru un proiect arheologic major, rulat timp de 5 ani în asociere cu agenția americană US Geological Survey, nu e ceva comun.  Aparent, conducătoarea proiectului – Cynthia Irwin-Williams – situată în mainstream, nu s-a putut decide asupra  publicării datării produse de grupul de geologi condus de Virginia Steen-McIntyre.  Este doar de imaginat presiunea la care trebuie să fi fost supuși cercetătorii, pentru a renunța la evidența descoperirii senzaționale.

            Dar, geologii au decis publicarea independentă a rezultatelor datării (Steen-McIntyre, Fryxell, Malde, 1981, Geologic evidence for age of deposits at Hueyatlaco archaelological site, Valsequillo, Mexico). Reacția adversă a colegilor și majorității lumii științifice de specialitate a fost – previzibil – virulentă. Încercările de defăimare au mers până acolo, încât un specialist local a acuzat „plantarea” unor false dovezi în situl arheologic. Din fericire, oameni de știință proeminenți au apărat acuratețea metodelor folosite în explorare. D-na Steen McIntyre scria, tot în 1981, editorului  jurnalului științific care îi publicase rezultatele: „Nefiind antropolog, nu am realizat… cât de adânc înrădăcinată în gândire  a devenit teoria (curentă a – n.red.) evoluției umane. Munca noastră la Hueyatlaco a fost negată de majoritatea arheologilor, deoarece contrazice acea teorie, punct.”

Virginiei Steen-McIntyre nu i s-a permis elaborarea tezei de licență pe subiectul major la care a lucrat în explorare și a fost nevoită să aleagă alt subiect. Încercările de publicare a rezultatelor revoluționare au fost blocate de jurnalele sau reuniunile de specialitate, nu numai prin lipsa așa-numitor peer reviews, ci și prin omiterea de la simpla menționare în proceeedings – rubrica de enumerare a contribuțiilor într-o publicație. Pentru orice judecată rezonabilă, este evident embargoul tematic privind vechimea speciei umane instituit asupra remarcabilei femei-geolog. Raportul Virginiei Steen-McIntyre asupra explorărilor din Mexic poate fi citit la adresa https://www.mail-archive.com/ctrl@listserv.aol.com/ msg40306.html. Cariera ei, inițial promițătoare, a regresat rapid, până la la incredibilul job de grădinar la o creșă.

            Ar fi interesant de urmărit în timp: 1) intensitatea respingerii descoperirilor „neconforme” și 2) motivele invocate. De văzut, adică, dacă oamenii științei dominante din urmă cu 100 de ani erau mai deschiși spre idei noi, respectiv dacă argumentele respingerii acestor idei erau solide și dezbătute până la epuizare.

            Un exemplu elocvent în acest sens (dar, desigur, nepopularizat) este activitatea arheologului francez Jacques Boucher de Perthes (1788-1868) care a descoperit, în 1863, la Moulin-Quignon, în nord-estul Franței, un maxilar uman într-un strat geologic vechi de 400.000 de ani. Reacția de respingere din partea arheologiei oficiale a fost aceeași precum azi, însemnând că, în secolul al XIX-lea,  cronologia acceptabilă a lui Homo era, deja, formată.

            Nici „argumentul” (dacă se poate numi astfel, al) respingerii concluziilor lui Boucher de Perthes nu a diferit de una din aserțiunile contemporane: inserție recentă în strat vechi geologic. Eroare de explorare sau interpretare. Ca și cum arheologul francez, considerat, de altfel, între fondatorii domeniului și ofițer al Legiunii de Onoare, nu ar fi sesizat o asemenea anomalie, în timpul excavațiilor. Mai mult, a fost avansată și posibilitatea unei fraude: inserția itenționată a maxilarului, de către un săpător la sit, pentru obținerea recompensei promise cui ar găsi fragmente umane.

            În imposibilitatea altor atacuri la integritate și competență, descoperirea a fost acoperită (scuzat fie jocul de cuvinte) prin tăcere.  Ceea ce nu se menționează, de exemplu, este că, după alegațiile sus-menționate, de Perthes a continuat excavațiile cu maximă acuratețe, după toate regulile aplicabile și azi. Conform unor relatări, ar fi rezultat peste 100 de fragmente fosile umane, în același strat geologic; cu precauțiile luate, ipoteza erorii ar fi fost (din nou) exclusă. În ultimii câțiva ani ai vieții, Boucher de Perthes și-a apărat descoperirile, luându-și totodată în derâdere criticii (în particular britanici), cu susținerea că omul său preistoric întorsese nu numai Anglia „politică” împotriva lui ci, mai mult, întreaga lume clericală. De notat că, lui Boucher de Perthes i se datorează expresia „epoca de piatră a omului antediluvian”. O adevărată  erezie !

            Reacții depășind cu mult nivelul obișnuit al controversei au fost generate de producția TV The Mysterious Origins of Man, difuzată de NBC, în anul 1996. Prezentat de Charlton Heston, documentarul a avut un uriaș succes de public, fiind și azi cuprins în site-uri sau vândut ca DVD.

            Respectiva producție a reușit performanțade a declanșa critici furibunde atât din partea comunității științifice mainstream, cât și a comunităților clericale. I se întâmplase și lui de Perthes, cu un secol înainte! Fenomenul este interesant și invită la o analiză atentă, care depășește cadrul acestui episod.  Calificative în cascadă precum înșelătorie, fraudă, încercări (eșuate) de împiedicare a rețelei NBC de la redifuzarea The Mysterious Origins of Man au culminat cu cererea de interdicție depusă la Comisia Federală pentru Comunicații  – for suprem în profil, al guvernului american. Este relevant un pasaj din scrisoarea adresată FCC de Dr. Allison Palmer, Președinte al Institute for Cambrian Studies: „La mimin-minimorum, (rețelei) NBC ar trebui să i se ceară să prezinte, la ore de vârf, telespectatorilor, scuze substanțiale, pentru o perioadă suficientă încât aceștia să recepționeze mesajul că au fost înșelați. În plus, NBC ar trebui probabil să fie amendată în măsură suficientă încât să se poată întemeia un fond major de educație științifică a publicului.”

            Susținători ai producției NBC au acuzat ceea ce au numit, de exemplu, „nu numai încălcare a dreptului la liberă exprimare și încercare flagrantă de contracarare comercială, ci și un efort fără precedent de cenzurare a discursului intelectual.”

            De ce s-ar ultragia simultan reprezentanți ai religiei și științei, fată de ideile unor terți ?  În sens mai larg, care sunt subiectele producătoare ale unui asemenea deranj ? Oare există și alte exemple fosile care ar bulversa complet și definitiv istoria aceeptabilă a lui Homo Sapiens Sapiens?

            La ultima întrebare, răspunsul este da. Descoperiri arheo-antropologice bulversante s-au mai produs, fără a fi  intens mediatizate, în multe părți ale lumii. Este plauzibil ca unele să fie cunoscute doar în cercuri științifice atent selecționate.  „Problema – pentru a cita un descoperitor „refuzat” – depășește cu mult Hueyatlaco. Este implicată manipularea gândirii științifice prin suprimarea „datelor enigmatice” care pun la îndoială modul dominant de gândire”. „Trebuie, cumva, să inversăm tendința alarmantă apărută în comunitatea de cercetare științifică… acolo unde faptele nu mai contează dacă pun în discuție viziunea politic corectă a lumii.”

            Un alt demers, mai puțin cunoscut, relativ la zorii umanității actuale, este etnocentrismul. Acesta înseamnă refuzul admiterii prezenței unor rase și culturi anterioare celor tradiționale și  radical diferite de acestea.  În consecință, orice descoperiri de gen tind să fie negate sau suprimate, într-un veritabil consens politico-științific. Motivele țin, desigur, de salvgardarea istoriei antropogenetice a unor populații față de nedorite, eventuale „intruziuni” precursoare…

            Două exemple: 1) Teoriile prezențelor „albe”, pre-Maori, în Noua Zeelandă, într-un trecut foarte îndepărtat: subiectul este amplu, recent revitalizat, considerat – inutil de menționat – teorie a conspirației, știință speculativă… Totuși, relatarea privind interzicerea accesului publicului prin act guvernamental, într-o zonă de mare interes arheologic, naște întrebări.

            Pădurea Waipoua a devenit un sit controversat în Noua Zeelandă, când săpături arheologice ar fi scos la lumină rămășițe ale unei culturi non-polineziene, precedente celei Maori – cea acceptată istoric și tradițional.

            Povestea este utilă, în tema episodului de față, dar l-ar prelungi excesiv. Cititorii interesați se pot documenta folosind și cele câteva referințe cuprinse aici. Problema dificilă ar fi indiciile de natură indo-europeană, precum resturi de păr ondulat maro-roșcat, găsit într-un adăpost din piatră la Watakere, dispărut din expunerea Auckland War Memorial Museum sau scheletul uriaș descoperit lângă Mitimati. Argumentele existenței unor populații ancestrale europoide sau chiar dintre grecii ori egiptenii antici sunt combătute de mainstream. Acuzațiile de pseudoistorie abundă, iar controversele au antrenat inclusiv oameni politici neozeelandezi de prim rang. Nu e numai apologetică științifică; conotațiile rasiale  sunt inevitabile. Este un caz complex, în care academicii și guvernanții își apără teoriile care i-au consacrat și status-ul, cercetători independenți caută răspunsuri convingătoare și posibile alte adevăruri, iar cercuri politice sunt interesate de „rădăcini” alternative paradigmei dominante.

            Măsura în care etnocentrismul ar fi un factor sau demers pentru ascunderea adevăratei istorii a umanității… este o discuție care poate fi lăsată pentru un viitor episod.

            Iar exemplul al doilea este dat de misterioasa Chină. Cazul mumiilor din deșertul Taklamakan (în vestul Chinei), componente ale unei culturi caucaziene descoperite în anii 1970-80. Surpriza a fost descoperirea unor exemplare admirabil conservate, cu păr lung, ondulat, blond-roșcat, se pare și ochi albaștri, cu trăsături reconstituite asememănătoare europenilor.  Fotografiile disponibile pe net sunt uimitoare. Arheologii consideră ipoteza existenței unei civilizații străvechi, între China și Europa. Analizele ADN par să confirme aceasta, referitor și la alte populații din Asia Centrală.

Conotațiile politice sunt simple și țin de identitatea etnică atribuită de statele din prezent, respectiv asumată de respectivele populații. Sunt, de exemplu, cunoscute dificultățile asimilării, chiar în China de vest, a uigurilor, care se declară ancorați în propria etnicitate și propriul trecut, diferite de cele extrem-orientale.

            Cu titlu anecdotic, este menționată relatarea din 1996 a lui Thomas B. Allen, scriitor pentru National Geographic. El observase, între fragmentele descoperite în bazinul Tarim, pe unul care avea imprimată o amprentă, posibil a olarului antic. Când Allen a cerut permisiunea să ia fragmentul pentru testarea complexă a amprentei, ar fi fost întrebat dacă s-ar putea deduce eventuala rasă (albă) a cui aparținea urma. Omul NatGeo ar fi răspuns că nu e sigur, la care interlocutorul chinez ar fi luat, fără alte comentarii, fragmentul amprentat.

            În sens imediat, ca și în cazul descoperirilor similare din Noua Zeelandă,  pare că problema cercetătorilor preocupați de restabilirea a ceea ce ei consideră adevărata istorie a umanității… este dificilă. Scopurile naționaliștilor sau grupurilor etnice interesate să revendice primatul într-un areal diverg față de obiectivele „evoluționiștilor culturali”.

            Dar, într-un sens mai larg, prezența, în străvechime, a oamenilor înalți și blonzi, în zone surprinzătoare azi, la distanțe continentale, este foarte interesantă. Descoperirilor arheologice li se adaugă relatările din legende, precum cele referitoare la popularea eschimosă a Groenlandei, prin transportul și debarcarea din mari păsări metalice conduse – surpriză? – de oameni înalți și blonzi…

            Deși proiectat să acopere mai mult, acest episod a fost limitat la câteva exemple ale avatarului istoriei oficial imposibile a omului. Alte răspunsuri la întrebarea Poate fi Știința reprimată, cenzurată, politizată? – în episodul viitor. Va fi vorba despre ipoteze și demersuri refuzate, referitoare la superbele civilizații străvechi.

redactor Florin Vasiliu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *