Ostenit după un somn ca şi inexistent precedat de întâlnirea cu câţiva amici, vine în cabina de înregistrare  destul de  neîncrezător însă cât se poate de binevoitor. “Avem de făcut  două “hălci” de interviu, îi spun. “Despre Faust şi despre dumneavoastră”. Nu crede că va fi în stare; deja avusese alte două interviuri, tot pentru Festivalul Enescu.

Şi totuşi, am stat aproape un ceas şi jumătate  de vorbă. Îl ascultam uimită şi amuzată cum îşi povesteşte viaţa, din care rememora câteva întâmplări.

Despre Faust, Berlioz, viziune cinematografică şi foamea perpetuă de spectaculozitate – va fi interviul din pauza transmisiunii directe de la Sala Palatului, joi seara.

Acum şi aici, strict câteva tuşe de autoportret.

 Sorina Goia 

* * * * *

Nu mi-e frică de nimic. Când încep să mă gândesc la ceva, ştiu foarte clar că, dacă fac chestia asta,  critica o să mă distrugă… dar nu pot să mă abţin! Mie mi se impun lucrurile. Că sunt eu care îmi impun mie… nu ştiu de unde vine, dar în orice caz, nu e ceva raţional.

Observ că tot mereu sunt lucruri supradimensionate. Supradimensionez stările. Pornesc de la un duet în jurul unei cafele, pe care un altul l-ar face cât se poate de simplu şi normal; la mine, povestea asta nu poate să fie decât ceva, cum să spun, un coşmar sau un vis, un moment estetic puternic… sau ceva!  Ceva care să mă domine. Sunt atras de lumea asta. Probabil că atât de tare aş vrea să fac din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai prezent, din ce în ce mai hipnotic,  încât n-ajunge! Aş vrea să mai fie încă vreo trei acte, să mai am trei săptămâni, să se lucreze mai mult, ceea ce e greu…

Când a apărut mustaţa?

Mustaţa asta porneşte dintr-o situaţie ridicolă. În anii ’69, erau tot felul de grupuscule de muncitori şi securişti (îmi închipui) care umblau pe stradă şi puneau mâna pe hippie. Eu aveam părul lung (pe vremea aia aveam păr, superb!) până la cot şi o barbă foarte mare, aproape marxistă; era o barbă gigant, n-o răsesem niciodată. M-au atacat pe stradă în Dorobanţi şi mi-au spus că dacă nu mă tund pe loc, îm iau buletinul şi trebuie să mă prezint a doua zi cu barba rasă şi părul scurt (aveam dreptul la un deget peste urechi). Îţi dai seama ce tristeţe, ce disperare! Aveam vreo 22 de ani … M-am dus, m-am câcâit până la ultima secundă. Cu scandal cu părinţii, cu fraţii… Mi-am tuns părul şi n-am vrut să îmi tund barba total; am decupat o mustaţă. Am scos barba şi a rămas mustaţa, numai aşa, de frondă.

M-am prezentat. „Păi bine, băi..şi asta ce e ?”  Şi am spus: ”Dom’le, scuză-mă, asta e mustaţa lui Horia, Cloşca şi Crişan, eroii patriei, străbunii noştri. Aici scrie că trebuie să-mi tund barba. Mai e barbă? Nu mai am barbă!”  Ăla nu a  ştiut ce să facă, s-a dus la şeful lui şi m-a lăsat aşa. M-am întors triumfant acasă cu gândul ca a doua zi s-o tund. Dar m-am dus la Institut şi cum am  ajuns (mustaţa era mai mică decât acum): „Dom’le, dar ce bine îţi stă!”. Toţi îmi făceau aşa nişte complimente, pe care niciodaţă nu le-am avut înainte, că m-am simţit şi eu mai împăunat. Am zis c-o mai las o săptămână şi încă o săptămână şi de atunci asta e!

De atunci e mustaţa?

De atunci… e cu tradiţie mare!

Este  marca dumneavoastră! Şi pe site-ul personal, aţi adăugat-o pe fotografia de când eraţi mic!

Păi ce să fac? Am şi eu în sfârşit o calitate pe planeta asta!