O carte pe zi - Rod Laver şi Larry Writer, Autobiografie (II)

 O carte pe zi, realizator Valentin Protopopescu

Vineri, 20.10.2017, în emisiunea Intro

Rod Laver şi Larry Writer, Autobiografie, traducere de Cosmin Maricari, EdituraVictoria Books, Bucureşti

Vă propun, prieteni amatori de lectură, să zăbovim asupra Autobiografiei celebrului campion de tenis australian Rod Laver, volum scris la patru mîini, căci coautor este jurnalistul şi scriitorul australian Larry Writer. Varianta românească, apărută la casa Victoria Books din Bucureşti, o datorăm lui Cosmin Maricari.

Ei bine, spuneam ieri că în acest climat de stoicism şi pasiune pentru tenis de după al Doilea Război mondial se formează Rod Laver, cel care fusese descoperit de Charlie Hollis şi apoi preluat de Harry Hopman. Progresînd şi cîştigînd primele lui turnee de Mare Şlem, Laver ajunge curînd primul tenismen al planetei.

În 1962, an cînd realizează primul său Mare Şlem (călcînd astfel pe urmele lui Donald Budge), Rod e deja convins să facă marele pas ‒ trecerea la profesionism. La profesionişti venea aureolat de mitica onoare a campionului tuturor celor patru GS cîştigate într-un acelaşi sezon. Bunii lui amici Hoad şi Rosewall, deja veterani în circuitul pro, îl aduc însă rapid cu picioarele pe pămînt, administrîndu-i înfrîngeri seci şi ajutîndu-l să înţeleagă că nu e nici o legătură între tenisul amator şi cel profesionist.

Autobiografia australianului este exemplară şi din acest punct de vedere. Iubitorii tenisului de azi nu-şi pot reprezenta ce însemna tenisul amator din anii 1960 şi nici cum arăta profesionismul în sportul alb din acea perioadă. Adevăraţi nomazi, profesioniştii călătoreau din oraş în oraş, jucînd în săli, pe stradă, pe terenuri, pe patinoare, oriunde se putea amenaja decent o suprafaţă. Duceau cu ei o prelată din pînză groasă, un fel de mochetă la purtător. Uneori şofau întreaga noapte, cîte 300-400 de kilometri, urmînd să joace la prînz sau seara în ziua următoare. Cîştigau exclusiv din ce produceau, iar banii proveneau din biletele vîndute. Din acest motiv, publicul trebuia respectat 100%, aşa că indiferent de accidentări sau stări de boală, Laver, Gonzales, Olmedo, Segura, Hoad, Sedgman, Rosewall şi Gimeno luau startul fără să se plîngă. Nu se consemnau abandonuri (apropo, astăzi niponul Nishikori are 24, fiind recordmen!). Contrar clişeului, nu existau meciuri aranjate (la modul azi cîştigi tu, mîine eu), iar intensitatea partidelor era una incredibil de înaltă, de negăsit la amatori. Banii erau puţini şi se împărţeau riguros. Uneori se juca pe gratis, din pricina unor promotori ticăloşi sau a unei organizări defectuoase. Cine intra la profesionişti şi reuşea să reziste unui ritm greu de imaginat pînă şi astăzi, chiar era un tip dur, care găsea soluţie pentru orice fel de împrejurare. Prin comparaţie, tenisul amator era o banală poezie de liceeni.

Marcat de dor în raport cu frumuseţea şi prestigiul turneelor de Mare Şlem, la care profesioniştii nu aveau acces, Laver a fost unul dintre militanţii sistemului open, devenit realitate abia în 1968. Rod revine atunci cu victorie la Wimbledon, după ce pierduse finala la Roland Garros. Peste un an, legenda lui este gata, căci „Racheta” realizează din nou Marele Şlem, cu victorii finale la Gimeno, Emerson, Newcombe şi Roche. Greu de crezut că recordul său va fi vreodată egalat sau bătut. Nici Connors, nici Wilander, nici Federer, nici Nadal şi nici Djokovici, cu toţii campioni în trei din GS-urile unor sezoane pe care le-au dominat, n-au fost capabili să meargă mai departe, atît de departe cît a reuşit Laver de două ori.

Din toate aceste motive, numele său a devenit sinonim cu tenisul, iar faptul că inegalabilul Federer îl respectă atît de mult confirmă ideea, în fond simplă, că fără pasiune, muncă, fair-play şi geniu nici o performanţă nu este posibilă.

Foto Rod Laver,  coperte, imagini ilustrând universul tenisistic al lui Laver, link you tube spre secvenţe din partide din 1975 de la Caesars Palace din Las Vegas dintre Connors şi Laver:

https://www.youtube.com/watch?v=SptdffCeVmM.