O carte pe zi - Eseu despre vârstă, nobleţe şi frumuseţe

 O carte pe zi, realizator Valentin Protopopescu

Miercuri, 15.03.2017, în emisiunea Intro

Eseu despre vârstă, nobleţe şi frumuseţe

Senectutea e doar a omului? Întrebarea nu e deloc gratuită. Uneori, oamenii, vinurile şi materialele de construcţie au în comun calitatea de a îmbătrâni frumos. Dacă privim fruntea brăzdată a Regelui Mihai ori chipul ridat al marelui actor Sean Connery vom înţelege fără zăbavă ce anume înseamnă să îmbătrâneşti aristocratic.

Ceva din echilibrul lăuntric, o boare din cosmosul sufletesc, ca repere trainice ale unei vieţii trăite în armonie, ajunge să se reflecte decisiv şi în înfăţişarea exterioară a unui trup ori a unei feţe omeneşti. Un ticălos, o lepră, un mârşav au sau ar trebui să aibă, măcar în principiu, mai puţine şanse de a îmbătrâni frumos decît un om onest, curat şi nobil. Aşişderea şi cu vinurile. Poşirca ori zeama de borhot durează atât cât se cuvine spre a înşela simţurile şi aşteptarea însetatului ignorant; vinul contrafăcut nu îmbătrâneşte, ci măsluiala lui se transformă în oţet. Chiar licorile mai autentic nobile au adeseori o durată de viaţă limitată: după o sumă de sezoane, ele se esterifică, buchetul şi savoarea se înăspresc, culoarea se închide, premise sigure ale unei dezamăgiri adânci.

Numai unele vinuri, bine trase într-o sticlă specială, cu gâtul astupat etanş şi zdravăn cerificat, aşezate cu grijă în stivă şi păstrate la o anumită temperatură şi umiditate, nemişcate spre a nu se tulbura, izbutesc să atingă frumoasa bătrâneţe a licorii îmbătătoare şi tari, demnă nu de jalnicul prânz al proletarului, ci de fabuloasa masă a regilor.

Tot aşa, mutatis mutandis, par să stea lucrurile şi cu materialele de construcţie.
Să ne gândim, de pildă, la metal. Aţi păşit vreodată la Paris pe Pont des Arts et des Métiers, traversînd Sena spre Collège de France? Sau aţi privit podul cu pricina dinspre insula de dinainte de majestuoasa lui arcuire? Metal şi lemn, o simplitate naturală ce aminteşte mai degrabă de frumoasa dezinvoltură lirică a boemei decât de Parisul neoclasic, atît de previzibil şi de imperisabil cu piatra lui alb-gălbuie spălată de ploaie şi Sena. De câte ori aţi zăbovit cu privirea asupra Turnului Eiffel, această monstruozitate a epocii, pe care unii au urât-o, afirmând că sluţeşte metropola, iar alţii au iubit-o frenetic, spunând că exprimă mai fidel esenţa nemuritoare a Oraşului-Lumină… Fireşte, istoria, în şugubeaţa ei responsabilitate, a dat dreptate celor din urmă. Fapt este că astăzi copilul de suflet al inginerului Gustave Eiffel străjuieşte cu o graţie arhetipală oraşul de pe Sena, devenind marca sa recognoscibilă. Şi tot la Paris, de astă dată din metal, piatră şi sticlă, fosta gară devenită Musée d’Orsay continuă seria de suprize cu care edilii oraşului şi-au propus să ne impresioneze. Beţie de lumină, fantast dozată între naturalitate şi electricitate, armonie de arcade metalice şi stâlpi svelţi, muzeul cu impresionişti şi cu artă Sécession ţine de altă vârstă culturală, deasupra căreia adie acea lentoare molatică despre care cehul Kundera, devenit parizian prin adopţiune, scrie cu atâta voluptate în romanul omonim.

Or, la noi, cam în acelaşi registru, peste Dunăre, pe drumul către mare, îşi reliefează supleţea, sfidând anii şi vânturile, podul lui Anghel Saligny. Măiastră construcţie de metal, piatră şi lemn, acesta pare că e altceva decât materia perisabilă a munţilor cu vârfuri tocite ai Dobrogei. De unde oare asemenea resurse de fiabilitate la nişte structuri inocente artistic, gândite geometric şi a căror rezistenţă materială a fost calculată inginereşte de nişte extraordinari constructori ai veacului XIX?

Imagini ilustrînd universul senectuţii, oenologiei şi arhitecturii, link you tube spre un scurt film de amator realizat pe Pont des Arts et des Métiers: https://www.youtube.com/watch?v=umlGhgpyOes.

http://media.3netmedia.ro/media/RRCultural/audio/122335.mp3