Mesajul pentru Ziua Mondială a Teatrului 2020 de Shahid NADEEM

Versiunea română de Ozana Oancea

Shahid NADEEM, Pakistan

Autor dramatic

Teatrul ca sanctuar

Este pentru mine o mare onoare, aceea de a scrie mesajul
pentru Ziua Mondială a Teatrului, 2020. Este un sentiment de mare umilitate,
dar și un gând pasionant, acela că teatrul pakistanez și însuși Pakistan-ul au
primit recunoașterea ITI-ului, organismul teatral cel mai influent și cel mai
reprezentativ al epocii noastre.

Această onoare este, în egală măsură, un omagiu adus Madeehei Gauha[1], figură iconică a teatrului și
fondatoare a teatrului Ajoka[2], tovarășa mea de viață, care s-a stins
în urmă cu doi ani.

Echipa Ajoka a
parcurs un drum lung și dificil, literalmente din stradă până în teatru. Sunt
sigur că e povestea foarte multor trupe de teatru. Nu e niciodată ușor, nu e
niciodată ferit de dureri. Întotdeauna o luptă.

Provin dintr-o țară predominant musulmană, care a trecut
prin mai multe dictaturi militare, a cunoscut teribilul asalt al extremiștilor
religioși și trei războaie cu India vecină, de care ne leagă mii de ani de
istorie, de moștenire culturală. Astăzi, trăim cu frica unui război total, cu
vecinul și fratele nostru geamăn ­– a se citi: un război nuclear – deoarece
ambele țări dețin de acum arme nucleare.

Spunem uneori, în glumă: „momentele proaste sunt bune
pentru teatru”. Nu lipsesc provocările cărora să le faci față, nici
contradicțiile pe care să le prezinți, nici status quo- urile pe care să le
răstorni. Trupa mea de teatru, Ajoka,
și eu însumi, mergem pe sârmă întinsă de 36 de ani, pe o sârmă foarte întinsă:
ținem un echilibru între divertisment și educație, între cercetare, între deprinderea
trecutului și pregătirea viitorului, între libera expresie de creație și
aventuroasele confruntări cu autoritatea, între teatrul de critică socială și
teatrul viabil din punct de vedere financiar, între a atinge masele și a fi în
avangardă. Putem spune că un creator de teatru trebuie să fie un
prestidigitator, un magician.

În Pakistan, se face o distincție clară între sacru și
profan. Profanul nu lasă loc chestiunilor religioase, iar sacrul nu permite
dezbaterea deschisă sau ideile novatoare.

Într-adevăr, establishmentul conservator consideră că,
pentru „jocurile lor sacre”, arta și cultura se află în afara granițelor.
Astfel, terenul de joc al artiștilor a fost asemenea unei curse cu obstacole. A
fost nevoie mai întâi ca ei să demonstreze că sunt buni musulmani, cetățeni cu
respect față de lege, să încerce să instaleze ideea că dansul, muzica, teatrul
sunt „autorizate” în interiorul Islamului. În fine, am descoperit o sub-cultură
care avea, potențial, capacitatea de a aduce sacrul și profanul împreună, pe
aceeași scenă.

În timpul regimului militar din Pakistan, în anii 1980,
un grup de tineri artiști, care au sfidat dictatura prin teatru de disidență,
social, curajos politic, au înființat Ajoka. Ei au descoperit că sentimentele și frica
lor, au fost uimitor de bine surprinse de un bard sufit[3],
care a trăit în urmă cu aproximativ 300 de ani.
Era vorba despre marele poet Bulleh
Shah[4].

Ajoka a descoperit că, prin intermediul poeziei lui, el putea
face declarații politice explozive, care sfidau autoritatea politică, coruptă,
și establishmentul religios sectar. Autoritățile ne-ar fi putut interzice sau
surghiuni pe noi, dar nu și pe un poet sufit venerat și popular, ca Bulleh Shah. Am descoperit că viața lui
a fost la fel de dramatică și de radicală ca poezia lui, care i-a adus fatwa-uri și surghiunirea pe viață. Am
scris atunci ”Bulha”, o piesă de
teatru despre viața și lupta lui Bulleh
Shah. Bulha, cum îl numesc,
afectuos, oamenii din Asia de Sud, provine dintr-o tradiție de poeți sufi din
Penjab, care, prin poezia și prin practica lor, sfidau, neînfricați,
autoritatea împăraților și a clericilor demagogi.

Scriau în limba populară, conform cu aspirațiile maselor.
În muzică și în dans, au găsit mijloacele de a realiza o asociere directă între
om și divinitate, ocolind disprețuitor intermediarii religioși care îi
exploatau. Au sfidat diviziunile între sexe și clase și au privit planeta cu
uluire, ca pe o manifestare a Atotputernicului. Arts Council-ul din Lahore a
respins scenariul, pe motiv că nu era vorba despre o piesă de teatru, ci de o
simplă biografie. Între timp, datorită faptului că piesa se juca într-un alt
loc, la Goethe-Institut, publicul a văzut, a înțeles și a apreciat simbolismul
vieții și poeziei poetului poporului.

S-au identificat total cu viața lui, și cu epoca lui, și
au deslușit paralele cu propria lor viață și cu timpul vieții lor.

În ziua aceea, în 2001, s-a născut un nou tip de teatru.
Muzica devoțională

Qawwali[5],
dansul sufi Dhamal[6]și
chiar și recitarea poeziei inspiraționale, cântecul meditativ Zikir[7],
au devenit elemente ale spectacolului. Un grup de shikși[8],,
care se aflau în oraș pentru a asista la o conferință Punjabi, au fost să vadă
spectacolul, iar la final au năvălit pe scenă, plângând și îmbrățișându-i pe
actori. Pentru prima oară de la împărțirea Indiei, în 1947[9],
care a antrenat și divizarea Punjabului prin liniile comune, se aflau pe scenă,
împreună cu locuitori musulmani din Punjab. Pe Bulleh Shah îl îndrăgeau și ei, la fel de mult ca musulmanii din
Punjab, căci sufiștii transcend separațiile religioase sau comunitare.

Această premieră memorabilă a fost urmată de odiseea
indiană a lui Bulleh Shah. După un
turneu inedit în partea indiană a Punjabului, „Bulha” s-a jucat peste tot în India. Chiar și în momentele de tensiune
cele mai grave dintre cele două țări și chiar și în locuri unde oamenii nu
știau niciun cuvânt în limba punjabi, publicul aprecia fiecare moment al
piesei. Pe măsură ce porțile dialogului politic și ale diplomației se
închideau, ușile sălilor de teatru și inima publicului indian rămâneau larg
deschise. În timpul turneului trupei Ajoka
în Pendjabul indian, în 2004, după o reprezentație foarte călduros primită de
un public rural de câteva mii de persoane, un bătrân a venit, împreună cu un
băiețel, să-l vadă pe actorul care jucase rolul marelui sufit. „Nepotul meu e
foarte bolnav, ați putea, vă rog, să îl binecuvântați”. Actorul, surprins, a
spus: „Babaji[10],
eu nu sunt Bulleh Shah, sunt doar un
actor care joacă acest rol.” Bătrânul a început să plângă și a spus: „Vă rog,
binecuvântați-l pe nepoțelul meu, sunt sigur că se va însănătoși dacă o veți
face”. I-am propus actorului să îndeplinească dorința bătrânului. Actorul l-a
binecuvântat pe băiat, iar bătrânul a fost mulțumit. Înainte de a pleca, a spus
: „Fiule, tu nu ești un actor, ești Bulleh
Shah, reîncarnat, avatarul lui[11].”
Brusc, ni s-a revelat un nou concept de joc teatral, acela în care actorul
devine reîncarnarea personajului pe care îl întruchipează.

De-a lungul celor 18 ani de turnee cu „Bulha”, am constatat o reacție similară
din partea unei părți a publicului, aparent neinițiată, pentru care spectacolul
nu este doar o experiență distractivă sau o stimulare intelectuală, ci o
întâlnire spirituală emoționantă. Și într-adevăr, actorul care-l juca pe
maestrul sufit Bulleh Shah a fost
într-atât de profund influențat de experiență, încât a devenit el însuși poet
sufit și a publicat, de atunci și până acum, două volume de poeme.

Actorii care au participat la producție s-au împărtășit
și ei, de la bun început; spiritul lui Bulleh
Shah este printre ei, scena pare să fi fost ridicată la un nivel superior.

Un erudit indian, și-a denumit o scriere despre spectacol
astfel : „Când teatrul devine sanctuar”.

Eu sunt laic, iar interesul meu pentru sufism este, în
primul rând, cultural.

Mă interesează, mai ales, aspectele performative și
artistice ale poeților sufiți din Pendjab, dar publicul meu, care nu este în
mod obligatoriu extremist sau bigot, se poate întâmpla să aibă credințe
religioase sincere. Explorarea unor povești ca aceea a lui Bulleh Shah – și sunt atâtea, în toate culturile – poate deveni o
punte între noi, creatori de teatru și public anonim, dar entuziast. Împreună,
putem descoperi dimensiunile spirituale ale teatrului și putem construi punți de
legătură între trecut și prezent, înspre un viitor care reprezintă destinația
tuturor comunităților; credincioși și necredincioși, actori și bătrănei și
nepoții lor.

Motivul pentru care vă împărtășesc povestea lui Bulleh Shah și explorarea noastră a unui
tip de teatru sufit este că, atunci când ne producem pe scenă, ne lăsăm purtați
de o filosofie a teatrului, de rolul de precursori ai schimbării sociale și că,
făcând aceasta, lăsăm o mare parte a maselor în urmă. Atunci când ne angajăm
contra provocărilor prezentului, ne privăm de posibilitatea unei experiențe
spirituale profund emoționante pe care ar putea-o oferi teatrul. În lumea de
azi, în care sectarismul, ura și violența escaladează din nou, națiile par a se
opune unele altora, credincioșii se războiesc cu alți credincioși, comunitățile
revarsă ură asupra altor comunități…și în acest timp, copiii mor de
malnutriție, mamele mor la naștere din lipsa îngrijirilor medicale prompte, iar
ideologiile dușmăniei înfloresc. Planeta noastră e cufundată din ce în ce mai
adânc într-o catastrofă climatică și răsună galopul celor patru călăreți ai
Apocalipsei [12].

Trebuie să ne reconstruim forța spirituală, trebuie să
combatem apatia, letargia, pesimismul, cupiditatea, disprețul față de lumea în
care trăim, față de planeta pe care trăim. Teatrul are un rol, un rol nobil, în
a dinamiza și a mobiliza umanitatea să se înalțe din coborârea spre abis.
Teatrul poate ridica scena, spațiul reprezentației, făcându-l să devină sacru.

În Asia de Sud, artiștii ating printr-o plecăciune suprafața scenei, înainte de a pune piciorul pe ea; o tradiție străveche în care se împletesc spiritualul și culturalul. E timpul să regăsim această relație simbiotică între artist și public, între trecut și viitor. Creația teatrală poate fi un act sacru, actorii pot deveni cu adevărat avataruri ale rolurilor pe care le joacă. Teatrul ridică arta jocului la un nivel spiritual superior. Teatrul are potențialul de a deveni un sancutar, iar sanctuarul un spațiu al reprezentației.

https://www.uniter.ro/teatrul-ca-sanctuar-mesajul-pentru-ziua-mondiala-a-teatrului-2020-de-shahid-nadeem/

[1] Madeeha Gauhar (1956-2018): directoare de teatru,
actriță, feministă și fondatoare a teatrului Ajoka. Cu un master în teatru de
la Royal Holloway College, Londrea, a primit Medalia de distincție a guvernului
pakistanez și Premiul Prințului Claus al Tărilor de Jos.

[2] Teatrul Ajoka : Creat în 1984, cuvântul Ajoka însemnă „contemporan” în
punjabi. Repertoriul să cuprinde piese pe teme precum toleranța religioasă,
pacea, violența sexistă, drepturile omului.

[3] Sufism: tradiție mistică islamică prin care se încearcă găsirea adevărului
iubirii divine prin experiența personală directă a lui Dumnezeu, devenită
populară datorită faptului că predică înfrățirea universală și a opoziției pe
care o manifestă față de aplicarea doctrinară rigidă a învățăturilor
religioase. Poezia sufită, redată în principal cu ajutorul muzicii, exprimă, cu
ajutorul metaforelor iubirii profane, uniunea în planul mistic.

[4] Bulleh Shah (1680-1757): Poet sufit influent din Pendjab, care a scris
despre subiecte filosofice complexe într-un limbaj accesibil. A criticat cu
severitate ortodoxia religioasă a elitelor conducătoare. A fost expulzat din
orașul Kasur, acuzat de erezie și i s-a refuzat înmormântarea într-un cimitir
al orașului. A fost iubit de cântăreții de muzică devoțională și de rapsozii
populari și admirat dincolo de orice clivaje religioase.

[5]Qawwali:
La origine, poezia sufită devoțională, prezentată de grupuri de cântăreți
(Qawwali), a fost interpretată în sanctuarele sufite, conducând auditorii la o
stare de extaz.

[6] Dhammal : Dans extatic în sanctuarele sufite, în general pe ritmuri de
tobe.

[7] Zikir: Cântec ritmic devoțional, recitare de rugăciuni, realizarea
iluminării spirituale.

[8] Sikhși: Adepți ai credinței șikh, fondată de Guru Nanak
în Punjab, în secolul al XV-lea.

[9] Statul musulman al Pakistanului a fost smuls Indiei în 1947, pe fundalul
unui carnagiu comunitar fără precedent și a unei migrații masive a
populației.

[10] Babaji : Expresie de respect în fața unui vârstnic.

[11] Avatar : În cultura hindusă, reîncarnarea sau manifestarea pe pământ a
unui învățător divin.

[12] Cei patru călăreți ai Apocalipsei sunt descriși în ultima carte a Noului
Testament, Revelația lui Iisus Hristos, după Ioan de Patmis. În majoritatea
povestirilor, cei patru călăreți sunt considerați a simboliza victoria, războiul,
foametea și moartea.