Noi muzee își vor deschide porțile anul acesta
5 februarie 2019
Bilet de îmbarcare spre… Râşnov iar apoi către China…
9 februarie 2019

Mănăstirea Snagov – excepţional centru de spiritualitate şi cultură ortodoxă

– „Orânduiala slujbei Sfinţilor Constantin şi Elena” – întâia carte cu litere latine a epocii limbii române moderne tipărită aici –

În nordul Bucureştiului, la circa 45 de kilometri, pe o insulă a lacului Snagov se află Ansamblul Mănăstirii Snagov, vechi lăcaş de cult ortodox, important centru duhovnicesc şi cultural al Ţării Românesti din epoca feudală, poziţionat pe temeliile unei vechi aşezări dacice, un loc cu o istorie remarcabilă, încărcat de numeroase legende. Mănăstirea a devenit faimoasă după înmormântarea, aici, a lui Vlad Ţepeş, domn al ţării româneşti în anii 1448, 1456-1462 şi 1476 dar şi pentru „Orânduiala slujbei Sfinţilor Constantin şi Elena”, prima carte cu litere latine a epocii limbii române moderne tipărită aici, la 6 februarie 1696. De-a lungul vremii, Mănăstirea Snagov a adăpostit valori materiale şi culturale deosebite, funcţionând simultan ca muzeu şi bancă, a adăpostit pentru perioade îndelungate unul din centrele de batere a monedei din Valahia, fiind denumită popular şi „bănie” şi, poate deloc surprinzător, unii domnitori au folosit poziţia sa strategică nu numai ca loc de refugiu, dar şi ca loc de temniţă şi supliciu.

Conform cercetărilor arheologice desfăşurate aici în secolul trecut, se pare că în secolul al XI-lea exista aici o aşezare monahală construită din lemn, care a fost mistuită de flăcări.

Din anul 1408 datează cea mai veche atestare documentară a mănăstirii, într-un hrisov al domnitorului Mircea cel Bătrân (1386-1418), iar în anul 1453, Vladislav al II-lea zideşte un paraclis cu hramul „Buna Vestire”, care avea să se scufunde în jurul anului 1600, însă uşile împărăteşti de atunci se păstrează la Muzeul Naţional de Artă, după ce au fost descoperite plutind pe apă de maicile de la Schitul Turbaţi.

În anul 1456, Vlad Ţepeş (domn al ţării româneşti în anii 1448, 1456-1462 şi 1476), dispune construirea unui zid de apărare, a unui pod, a unei închisori pentru trădători şi tâlhari (care a funcţionat până în anul 1856) şi a unui tunel de refugiu pe sub apă, care, se spune, ar exista şi în zilele noastre. Locul ales pentru temniţă era strategic, dat fiind faptul că insula era înconjurată de ape, ziduri puternice şi păduri dese şi întunecoase, vegheate de un turn care servea drept clopotniţă, ceea ce făcea ca evadările să devină extrem de dificile.

Vlad Ţepeş a fost recunoscut ca prinţ al Valahiei pentru a treia oară, în anul 1475, însă s-a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie, fiind asasinat la sfârşitul lunii decembrie 1476, în pădurea din preajma Băltenilor, iar corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l-a aşezat într-o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Ţepeş.

Conform legendei, corpul său ar fi fost recuperat de către călugării mănăstirii, care l-ar fi ascuns şi apoi, ulterior, l-ar fi îngropat în secret la Mănăstirea Snagov, din cauza noului domnitor instalat de turci, însă există anumite teorii care arată că este posbil ca locul în care îşi doarme somnul de veci să se afle pe locul Mănăstirii Comana, ctitoria voievodului. Ipoteza a fost desigur cercetată, dar adevărul nu poate fi încă stabilit cu precizie, cert fiind că mormântul găsit în pranaosul uneia dintre biserici, care avea piatra funerară de acoperire îndepărtată, conţinea în sicriul său putrezit osemintele unui bărbat îmbrăcat în straie scumpe.

În orice caz, în naosul Mănăstirii Snagov, în faţa uşilor împărăteşti, se păstrează lespedea funerară a voievodului Vlad Ţepes. Aşadar, biserica a fost folosită ca necropolă domnească, alături de piatra funerară a lui Ţepeş păstrându-se pietrele de mormânt ale unor dregători decapitaţi pentru trădare sau călugariţi cu forţa, fiind de menţionat aici numele lui Pârvu Vornicul, Dragomir Postelnicul, Stoica Logofătul, sau Serafim Mitropolitul.

Biserica de la Snagov, care se păstrează până astăzi, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“, a fost construită din cărămidă, în stil bizantin, athonit, de către Sfântul Voievod Neagoe Basarab, între anii 1517-1521 şi a fost pictată în anul 1563, în timpul domniei lui Petru Şchiopul, de către Dobromir, moment în care biserica avea patru turle poligonale acoperite cu ţiglă, ca şi restul suprafeţei bisericii.

Tot atunci, pridvorul a fost transformat în pronaos, prin zidirea spaţiilor dintre coloane, acesta fiind locul în care pictura originală se păstrează până în zilele noastre.

Mănăstirea se afirmă ca un puternic centru panortodox cu sprijinul domnului Matei Basarab, care a instalat aici, în anul 1643, o tipografie, iar în decembrie 1662, tot la Snagov îşi găseşte sfârşitul şi bătrânul postelnic Constantin Cantacuzino, căzut victimă a intrigilor boierilor în lupta pentru domnie.

Perioada de apogeu cultural a mănăstirii este însă atinsă în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, şi mai ales în vremea în care stareţ al mănăstirii este Antim Ivireanul (1694-1705), ulterior devenit mitropolit al Ţării Româneşti.

Brâncoveanu a înfiinţat aici una din tipografiile sale de cea mai bună calitate, cărturarul Antim Ivireanul tipărind, pentru prima dată cu litere mobile, primele cărţi în limba română cu caractere latine.

La 6 februarie 1696 era tipărită prima carte cu litere latine a epocii limbii române moderne, „Orânduiala slujbei Sfinţilor Constantin şi Elena”.

Era perioada de avânt al tipăririi cărţilor bisericesti în limbile română, greacă, arabă, slavonă şi gruzină, ducând faima meşterilor tipografi de la Snagov până în Grecia, dar şi Egipt şi în Asia Mică.

Aici a fost schit de călugăriţe până în anul 1810, atunci când Mitropolitul Filitis l-a desfiinţat, mutând obştea la Ţigăneşti, iar în anul 1814 un puternic cutremur produce importante stricăciuni bisericii.

Documentele mănăstirii consemneză că, la începutul secolului al XIX-lea, a fost planificat ca, în vatra monahală de la Snagov, să se înfiinţeze un seminar.

În anul 1815, pictura din naos şi altar este refăcută de către Gheorghe Zugravul, iar în aprilie 1817, mănăstirea era descrisă ca fiind închisă cu ziduri înalte de jur împrejur, în partea de est erau casele domneşti învelite cu şindrilă, iar în rând cu acestea exista şi un paraclis cu turlă, precum şi câteva dependinţe folositoare obştii, o bucătărie, trei odăiţe învelite cu şindrilă şi un „şopron pentru adăpostul hambarelor“.

În anul 1821, podul construit din bârne de stejar, care lega insula de ţărmul lacului, a fost incendiat în timpul Revoluţiei, nemaifiind refăcut, până de curând, răstimp în care accesul la aşezământ se reliza doar cu barca. Se spune că atunci podul a ars timp de o zi şi o noapte, aşternând un drum de flăcări peste luciul apei Snagovului.

În anul 1835, în mănastirea de pe insula Snagov s-a înfiinţat o şcoală de reeducare pentru tineret.

În anul 1840, Mănăstirea Snagov a fost trecută, potrivit Regulamentului Organic, în rândul mănăstirilor în incinta cărora s-au înfiinţat închisori, iar vechile chilii au fost dărâmate şi înlocuite cu clădiri noi, destinate administrării şi pazei închisorii.

Mănăstirea Snagov deţinea o poziţie strategică remarcabilă, dată fiind aşezarea pe o insulă a unui lac aflat în mijlocul Codrilor întinşi ai Vlăsiei, astfel că ea a devenit loc de refugiu şi surghiun, unul din exemple fiind înăbuşirea Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, şi refugierea aici a capilor revoluţiei în frunte cu Nicolae Bălcescu.

În 1858, după ce stareţul Ghermano a cerut să fie mutat de la Snagov, arhiereul Calist Stratonichias a făcut din nou demersuri pentru consolidări. Arhitectul Schalater, văzând ruina, a dat ca soluţie construirea unei noi biserici, dar şi această încercare şi toate eforturile succesorilor, Irinarh Gredianu şi Agatanghel Gănescu, au rămas fără nici un rezultat.

În anul 1864, după secularizarea averilor mănăstireşti, călugării de la Mănăstirea Snagov au părăsit insula, chiliile fiind demolate, iar ansamblul abandonat în paragină.

Locuitorii satelor din jurul insulei, Fundul şi Coadele, care mergeau şi se rugau în fiecare duminică la biserica mănăstirii, au rugat ca monahii să fie lăsaţi în continuare să slujească în biserică, iar în martie 1873, ei cer să se repare pe socoteala lor biserica. Pentru că nu au reuşit să refacă biserica, locuitorii din preajmă s-au adresat din nou ministerului pentru a-i ajuta, dar pentru că nu primesc nici un ajutor, au reparat-o singuri, în anul 1874. La scurt timp, ansamblul mănăstirii suferă din nou multe stricăciuni, în urma unei ploi torenţiale.

Abia în anul 1904, biserica cea mare şi clopotniţa au fost restaurate, iar în anul 1940 construcţia este grav afectată de cutremur, însă un an mai târziu aici avea loc lucrări de restaurare, un amplu porces de reconstrucţie desfăşurându-se în vremea patriarhului Justinian, în anii 1966-1967.

În anii 1977 şi 1986, cumtremurele de pământ afectează puternic structura bisericii, însă până în anul 1995 şi în perioada 1998 – 2000, aici au loc ample lucrări de consolidare.

Biserica cea mare a mănăstirii are în prezent trei hramuri, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (hramul iniţial, marcat la 21 noiembrie), Sfântul Voievod Neagoe Basarab (ctitorul actualei biserici, 26 septembrie) şi Sfântul Antim Ivireanu (stareţ al mănăstirii, 27 septembrie).

Biserica este construită în stil bizantin având elemente decorative în stil românesc, fiind compusă din balcon – susţinut de 16 stâlpi de diverse forme geometrice, ornate cu cărămidă aparentă – , navă şi altar, exteriorul este construit în cărămidă aparentă, dând măsura măiestriei artistice a realizării acestui monument, remarcabil fiind şi turnul-clopotniţă, o construcţie impunătoare din piatră de râu şi cărămidă aparentă.

În interiorul bisericii se pot distinge, pe lângă frescele din secolul al XV-lea, şi portretele unor personalităţi de seamă ale vremii – Sfântul Neagoe Basarab cu fiul său, Teodosie, sau Mircea Ciobanul, cu familia. Frescele din Mănăstirea Snagov au suferit numeroase transformări şi restaurări de-a lungul timpului, însă ele reprezintă încă cel mai important ansamblu mural care se păstrează într-o biserică din ţara noastră.

De istoria Mănăstirii Snagov se leagă numeroasele obiecte de cult şi de artă feudală, păstrate cu multa grijă, din care menţionăm uşa paraclisului, care datează de la jumătatea secolului al XV-lea, un panaghiar de argint aurit, din acelaşi secol, o anaforniţă dăruită de Radu cel Mare sau un chivot dăruit de Sfântul Varlaam, alte tezaure liturgice, bisericeşti şi culturale care se păstrează în Muzeul Naţional de Artă al României.

În anul 2010, insula a fost legată de ţărm cu un pod metalic, inaugurat în luna noiembrie.

La 1 octombrie 2016, Preafericitul Părinte Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei și al întregului Orient, a aşezat piatra de temelie pentru viitorul Centrul de protejare și conservare a patrimoniului cultural al Mănăstirii Snagov din judeţul Ilfov, momentul fiind marcat printr-o slujbă la care au participat ierarhi, preoți și numeroși credincioși.

În cuvântul rostit atunci, Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, a mulțumit Preafericirii Sale pentru prezența la Mănăstirea Snagov:

„În numele Patriarhului României, vă mulţumim Preafericirea Voastră pentru prezenţa şi slujba pe care aţi săvârşit-o aici la această aşezare a pietrei de temelie. Nădăjduim ca în scurt timp aici să fie un centru care să pună în lumină istoria acestui loc, dar şi un Paraclis închinat Sfântului Martir Antim Ivireanul şi Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu. În acelaşi timp, adresăm cuvinte de mulţumire delegaţiei Bisericii Georgiei care se bucură văzând că fiul acestei Biserici şi al pământurilor georgiene este cinstit şi în Mănăstirea unde a fost egumen. De asemenea, mulţumim şi ierarhilor care însoţesc pe Preafericirea Voastră şi pe Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan de Rustavi, conducătorul delegaţiei Bisericii Georgiei, a spus ierarhul”.

* * * * *

Literatura patristică ortodoxă, adică doctrina teologică-filosofică elaborată de Părinții Bisericii, prin care s-au pus bazele dogmaticii și cultului creștin, reliefează o literatură românească de nivel european, într-o perioadă în care ea era puternic contestată.

Au fost, la începuturi, Ioan Cassian, născut în anul 340, în Dobrogea, Scrierile Sfântului Niceta Remesianul, „Antologia de texte patristice”, sau ale Sfântului Dionisie Exiguul, iar mai târziu, Neagoe Basarab a dorit să pună bazele unei culturi naţionale în spirit renascentist – prin cartea sa, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, redactată în limba slavonă, care cuprinde sfaturi cu caracter politic, militar dar este şi un mod de a educa în spiritul moralei creştine.

Au fost, apoi, primele traduceri de texte religioase în limba română – „Condicele Voroneţean”, „Psaltirea Şcheiană”, „Psaltirea Voroneţeană”, „Psaltirea Hurmuzachi”, apoi primele tipărituri în limba română sunt realizate de călugărul Macarie, la Târgovişte: „Liturighierul” (1508), „Octoich” (1510), „Evangheliar” (1512).

Primul document laic în limba română a fost „Scrisoarea boierului Neacşu către Hans Benkner judele Braşovului” (1521), urmat de cărţile tipărite de Diaconul Coresi, la Braşov, care au pus bazele limbii române literare vechi – „Catehismul” (1559), „Tetraevangheliarul” (1561), „Cazanie şi Molitvelnic” (1564), „Psaltire” (1570), „Liturghier” (1570), „Psaltirea slavo-română” (1577), ori „Pravila” (1570-1580).

Apariţia, la 6 februarie 1696, la tipografia domnească de la Mănăstirea Snagov, a lucrării „Orânduiala slujbei Sfinţilor Constantin şi Elena”, realizată de Mihai Iştvanovici, format la şcoala lui Antim Ivireanul, editor şi prefaţator rob Mihai, cu un text în slavonă şi indicaţii în limba română, prima carte cu litere latine a epocii limbii române moderne tipărită aici, trebuie încadrată în evoluţia activităţii tipografice din Ţara Românească, reluată spre sfârşitul secolului al XVII-lea, şi mai ales în dezvoltarea însemnată a literaturii religioase, în centre precum Bucureşti, Snagov şi Buzău, graţie activităţii lui Mitrofan şi Antim Ivireanul, care au contribuit la desăvârşirea procesului de introducere a limbii române în cult.

„Orânduiala slujbei Sfinţilor Constantin şi Elena”, în limba slavonă şi română, sub formă de broşură, cuprinde rânduiala Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii din ziua de 21 mai, precum şi Paraclisul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi un canon de rugăciune către aceştia. Rugăciunile sunt în limba slavonă iar prefaţa, tipicul, Paremiile, Apostolul, Evanghelia şi Sinaxarul sunt în română. Această carte, tipărită de Mihai Istvanovici, reprezintă un binemeritat omagiu adus domnitorului Vodă Brâncoveanu, purtătorul numelui Sfântului Constantin, dar avea ca scop şi întărirea în popor a cinstirii sfinţilor, în care unii, datorită influenţei calviniste, nu credeau.

În ceea ce priveşte Tipografia domnească din Bucureşti – materialul tipografic atât de necesar imprimării primei traduceri a Bibliei de la 1688 fiind furnizat de către domnitorul Şerban Cantacuzino – şi-a început activitatea în anul 1687, la Mitropolie, unde Mitrofan, fost episcop de Huşi refugiat în Ţara Românească, în vreme ce mitropolitul Dosoftei – al cărui discipol fusese – luase drumul pribegiei în Polonia, a tipărit primele cărţi în limba română alternativ cu cele în limba greacă.

La 10 iunie 1691, Mitrofan este ales ca episcop al Buzăului, unde a păstorit până la moarte, iar ieromonahul Antim Ivireanul a preluat conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti şi a continuat munca lui Mitrofan, iar după anul 1694, tipografia din Bucureşti s-a mutat la Snagov, unde Antim a devenit stareţ între anii 1696-1704.

La 6 februarie 1696, la tipografia domnească de la Mănăstirea Snagov, este tipărită prima lucrare – „Orânduiala slujbei Sfinţilor Constantin şi Elena”, iar ultima, al 27-lea titlu, în anul 1701, a fost „Liturghierul grecesc şi arăbesc”, acela fiind şi anul în care activitatea tipografică s-a mutat din nou de la Snagov la Bucureşti, unde s-a tipărit până la 1705, când tipografia domnească a încetat să mai imprime, o dată cu numirea lui Antim Ivireanul ca episcop de Râmnic.

Pe de altă parte, se consideră, şi e pe deplin justificat, că perioada domniei lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1688 – 1714) reprezintă „culmea cea mai înaltă a culturii vechi româneşti în Muntenia“. Brâncoveanu, voievod împodobit cu învăţătură şi gust pentru tot ceea ce este frumos, poate cel mai mare ocrotitor al culturii româneşti din istorie, a ajuns la conducerea ţării şi a continuat „mişcarea culturală“ începută sub domnia unchiului său Şerban Cantacuzino, iar prin mijloacele materiale de care dispunea, a reuşit să o ridice la o strălucire de excepţie, pe lângă mare ctitor de mănăstiri şi biserici, el fiind şi cel care s-a preocupat de înzestrarea acestora cu toate cărţile de cult necesare.

În literatura vremii apar o serie de scrieri dedicate sfinţilor bazilei, iar în panegirice şi prefeţele cărţilor apărute la Buzău, Snagov şi Bucureşti, imaginea Sfântului Voievod era ridicată la rangul de efigie prin suprapunerea, până la identificare, cu imaginea Sfântului Împărat Constantin.

Alături de Mitropolitul Antim Ivireanul, din rândul oamenilor de cultură strânşi de Brâncoveanu în jurul lui pentru a-l ajuta la îndeplinirea planului său cultural, mai putem aminti pe învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino şi pe fraţii Greceanu, Şerban şi Radu, iar printre meşterii tipografi care au lucrat în tiparniţele vremii brâncoveneşti, trebuie socotiţi mai întâi cei care activau deja la tipografia din Bucureşti în 1688 şi pe care voievodul i-a ţinut în slujba sa. Între aceştia, pe lângă Mitrofan, episcop de Huşi (1683-1686), a cărui contribuţie la imprimarea Bibliei din 1688 a fost deja subliniată, se remarcă Damaschin, episcop de Buzău şi Râmnic, care a „tălmăcit“ în româneşte aproape toate cărţile de slujbă, dar la tipar a dat doar una singură, „Apostolul”, la Buzău în anul 1704 dar şi Mihail Iştvanovici, un alt ucenic al lui Antim Ivireanul, lângă care îl întâlnim lucrând la Snagov şi Râmnic, fiind trimis de Vodă Brâncoveanu în Georgia, unde a înfiinţat o tipografie din care au apărut mai multe cărţi, amintind prin stema Ţării Româneşti epoca de glorie culturală a lui Brâncoveanu.

Dintre cărţile liturgice tipărite în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, pe teritoriul Ţării Româneşti, remarcăm aparţia, în anul 1692, la Bucureşti, în limba greacă, a Slujbelor Sfintei Parascheva celei Nouă şi a Sfântului Grigorie Decapolitul, carte destinată stranei, în 1693, tot la Bucureşti, apare o Evanghelie greco-română, cu text imprimat pe două coloane, în stânga cel grecesc, în dreapta cel românesc, în două culori, roşu şi negru, în 1694, în limba română, apare o Psaltire, în 1697, la Snagov, apare un Antologhion, tipărit de Antim în limba greacă, o carte foarte voluminoasă, de circa 2100 pagini, sau în 1702, la Buzău, episcopul Mitrofan dă la tipar Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, cu tipic în română.

Între cărţile liturgice traduse şi tipărite pentru alte popoare, menţionăm Trei Sfinte Liturghii, în limba arabă, tipărite în anul 1701, la Snagov, un Ceaslov „tipărit pentru întâia oară în greceşte şi arăbeşte după cererea şi cu îngrijirea Preasfinţitului Părinte Athanasie“, Psaltirea în limba arabă (când s-a desfiinţat tipografia de la Snagov, partea arabă a fost dată de Brâncoveanu Patriarhului Atanasie al Antiohiei, care a instalat-o la Alep), sau Liturghier georgian „tipărit la Tiflis (Tbilisi) de mâna tipografului Michail Stefaneşvili (Stefanovici), ungro-vlah, în anul de la Hristos 1710.

Dragostea pentru carte a domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost mare, de aceea el nu s-a îngrijit numai să tipărească, ci şi să adune cărţi în biblioteci. Edificator în acest sens este faptul că la intrarea în biblioteca sa de la Hurezi a pus să se scrie următoarele cuvinte: „Biblioteca aceasta este casă cu hrană sufletească ce oferă iubitorilor, masa înţeleaptă a cărţilor”.

În fapt, cinstirea acordată „celor întocmai cu apostolii” de către Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a manifestat prin împlinirea, într-o varietate de forme de exprimare a cultului celor doi mari apărători ai credinţei, a unei ample lucrări culturale şi misionare încununată prin ctitoria bisericii „Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena” a Mănăstirii Hurezi. La Hurezi apar pentru prima dată în istoria artei iconografice munteneşti scene din viaţa Sfântului Constantin, cu reluarea într-o formă asemănătoare tablourilor votive a icoanei celor doi „aflători ai crucii”, în naosul bisericii.

Modul în care se manifesta veneraţia Sfântului Voievod pentru Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena este exprimată, deplin chiar, în icoana de pe catapeteasma Paraclisului „Naşterea Maicii Domnului”, în care ctitorii sunt reprezentaţi îngenunchiaţi, împreună cu primii trei băieţi, la baza crucii susţinută de sfinţii ocrotitori.

Asemenea împăraţilor bizantini, lucrarea Sfântului Voievod Martir nu s-a rezumat doar la un anume spaţiu teritorial, ci a ajutat prin bogate danii şi tipărirea de cărţi folositoare şi comunităţile ortodoxe din străinătate. A finanţat tipărirea unor cărţi în tipografiile din Blaj şi Veneţia, a dotat tipografii în Antiohia şi Georgia.

Dacă Sfântul Împărat Constantin cel Mare, cel care a primit Taina Sfântului Botez spre sfârşitul vieţii, este cinstit „întocmai ca Apostolii”, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, primind botezul sângelui, rămâne un mărturisitor al credinţei care, prin purtare creştină şi lucrarea virtuţilor, renunţă la cele pământeşti pentru a atinge treapta sfinţeniei, un Principe al culturii noastre, cunoscător al ştiinţelor şi artelor, dar şi un iubitor al păcii pe care, cu abilitate, a căutat-o şi păstrat-o spre slava lui Dumnezeu şi propăşirea Bisericii.

După martiriul lui Brâncoveanu, cărţile lui continuă să se răspândească în Transilvania, cu un rol important în viaţa religioasă a românilor. Cartea a fost pentru el o armă de luptă, fie pentru apărarea românilor ardeleni şi a Ortodoxiei în general, fie pentru pătrunderea limbii române în Biserică sau ridicarea nivelului cultural al românilor, un climat spiritual, care fiind creat, a deschis noi orizonturi spre lumea modernă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *