CHINA: LHASA – CAPITALA REGIUNII AUTONOME TIBET
10 February 2019
135 de ani de la ianugurarea şi consacrarea Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti
15 February 2019

Mănăstirea Bârsana – icoana sufletului creştin ortodox maramureşean

La 22 de kilometri sud-est de municipiul Sighetul Marmaţiei, la kilometrul 17 al Drumului Judeţean 186, la ieşirea din Bârsana spre podul Slătioarei, unde spaţiile dumbrăvilor largi ale Izei se îngustează, spre localitatea Strâmtura, cel mai îngust vad al Izei, se află Mănăstirea „Soborul Sfinţilor 12 Apostoli” din Bârsana, aparţinând de Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului.

Se spune că Valea Izei, ţinutul de legendă al sufletului românesc, are o geografie a sentimentelor, fiindcă la temelia colinelor şi pădurilor stau credinţa, iubirea şi nădejdea, care dau împăcarea oamenilor cu ei înşişi şi cu minunăţiile naturii ce-i înconjoară.

Mănăstirea de astăzi este începutul retemeluirii a ceea ce a fost cândva o vatră autentică de ortodoxie, în care este definit cel mai bine locul neamului românesc, între credinţa în Dumnezeu şi spaţiul natural absolut splendid.

Cercetările arheologice au arătat că la Bârsana au existat aşezări omeneşti încă din epoca hallstattiană – prima perioadă a epocii fierului – cuprinsă între anii 1200 – 500 î.Hr.

Cele mai vechi izvoare scrise atestă existenţa localităţii Bârsana, în 26 septembrie 1326, în diploma emisă de regele Carol Robert prin care sunt întărite drepturile de posesiune asupra moşiei moştenite Bârsana, a cneazului Stanislau Bârsan.

La 30 aprilie şi respectiv 21 iulie 1390, diplomele emise de regele Sigismund de Luxemburg, arată că proprietarii moşiei Bârsana erau Voievozii Balcu şi fratele său Drag.

În acea vreme, la Bârsana au existat două vetre monahale, una în partea sud-estică a hotarului, în locul numit Valea Slatinei, iar alta, la circa 8 kilometri distanţă de prima, în sud-vestul hotarului, pe dealul Humâna, la izvoarele văii, în locul denumit Valea Hotarului, sau, cum o atestă documentele secolului al XIV – lea, Valea Mănăstirii.

Vatra monahală de pe dealul Humâna, atestată documentar de o diplomă din 21 iulie 1390, a dispărut în secolul al XVIII-lea, când, prin acţiunile uniaţiei – formulă folosită de biserica romano-catolică, după marea schismă din 1054, pentru reunirea altor biserici cu ea pe baza anumitor concesii dogmatice și a unei autonomii față de Vatican – , au fost suprimate mai multe mănăstiri de pe teritoriul Transilvaniei.

În schimb, mănăstirea de pe Valea Slatinei a avut o existenţă ceva mai fericită: conform mărturiilor vremii – tradiţia arătând că mănăstirea a fost „mai veche, mai mare şi mai importantă decât cea din Humâna” – , încă din secolul al XIII-lea aici exista o sihăstrie, în locul izolat numit „La Părul Călugărului”.

Pe parcursul anilor, în jurul sihăstriei s-au adunat călugări, care şi-au ridicat chilii şi o biserică din lemn, în timp modesta sihăstrie transformându-se în mănăstire.

Însă din cauză că mănăstirea era situată adânc în pădure, pe un deal situat la mare depărtare de localitate, iar accesul aici era îngreunat de parcusrul râului Iza, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Balcu Vodă – care a condus Ţara Maramureşului timp de treizeci de ani, fiind ultimul mare voievod al Maramureşului -, mută mănăstirea într-un loc din dreapta Izei, la „Podurile Strâmtorii”, redenumit ulterior în „Podurile Mănăstirii”.

Trebuie spus că voievozii Balcu şi Drag erau ctitori de aşezăminte sfinte şi buni creştini ortodocşi, ei fiind cei care au ridicat mănăstirea Peri la rangul de stavropighie patriarhală, au ridicat biserica de piatră de la mănăstirea Peri, iar în anul 1364 au ctitorit biserica din Deal de la Ieud, care mai poartă denumirea de Biserica Balcului.

Aşadar, cei doi vievozi, alături de boierii din sat, au înzestrat mănăstirea de la Bârsana cu terenuri arabile, fâneţe, păduri şi alte bunuri, făcând din acest sfânt lăcaş unul plin de bogăţii şi o adevărată vatră de spiritualitate românească.

Mănăstirea Bârsana a devenit loc de învăţătură pentru preoţi, cantori, sau zugravi, iar prin legăturile cu marile centre ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova, erau aduse cărţi de slujbă şi învăţătură, inclusiv pentru parohiile învecinate.

În jurul anului 1700 au demarat acţiunile uniaţiei, iar Maramureşul a devenit o zonă inexpugnabilă a Ortodoxiei, Mănăstirea Bârsana căpătând în acei ani un rol important în apărarea ortodoxiei din Transilvania, în condiţiile unor presiuni enorme ce propovăduiau unirea religioasă a românilor cu Biserica Romei.

În anul 1717, năvălirea tătarilor s-a soldat cu devastarea și incendierea satului, fiind arse şi Mănăstirea Bârsana, bisericile din Cuhea, Dragomirești, Moisei și multe case din satele maramureșene.

Biserica de lemn a vechii mănăstiri din Bârsana face parte din grupul bisericilor de tip maramureșan, de mici dimensiuni, cu acoperiș dublu, construită (refăcută) în anul 1720.

Mai mult, în perioada 1735 – 1740, adică de la asasinarea episcopului Maramureşului, Dosoftei Teodorovici, cu reşedinţa la Mănăstirea Uglea, şi până în vremea în care episcop al Maramureşului era Gavril Ştefanca de Bârsana, Mănăstirea Bârsana a fost reşedinţa Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului, iar după aceşti cinci ani episcopia a fost desfiinţată oficial.

La 12 iulie 1791, şi mănăstirea a fost desfiinţată, apoi devastată, chiliile şi clădirile anexe au fost distruse, averea mănăstirii a fost confiscată, iar călugării de aici au fost alungaţi, găsindu-şi refugiu în Moldova şi, mai ales, la Mănăstirea Neamţ.

Pe locul vetrei mănăstirii n-au supravieţuit decât biserica şi stăreţia, iar pentru a fi ferite de profanare, în anul 1806, au fost mutate chiar în vatra satului, în locul numit Podurile Jbârului, unde se găseşte şi în zilele noastre, stăreţia servind pentru un timp, în vremea renumitului dascăl Fabian, ca adăpost pentru şcoala confesională românească. După ce a fost inițial biserică mănăstirească, după mutare, ea a fost transformată în biserică parohială.

Vechea biserică este construită pe tipicul caracteristic lăcaşelor de cult din Maramureș, planul bisericii incluzând pridvorul, pronaosul și naosul, totul formând un corp rectangular la care se adaugă absida altarului decroșat. Biserica apare în formă de sală, dar în interior este împărțită prin pereți separatori, pronaosul este strâmt, cu un plafon jos, cu plăci peste grinzi, fiind separat de naos printr-o ușă centrală cu deschidere boltită flancată de două deschideri rectangulare boltite în partea exterioară, fără ferestre. Intrarea din pridvor în pronaos se face printr-o ușă cu ancadrament rectangular, original ornat cu motive în dorsade sculptate în relief înalt.

Naosul este separat de altar prin iconostas care formează un perete plin cu trei uși, ușile împărătești și cele două uși laterale numite uși diaconești, fiind iluminat prin două mici ferestre decupate în pereții laterali. Acoperișul bisericii are două niveluri, o streașină joasă și largă care înconjoară edificiul pe părțile de sud, vest și nord și care se continuă prin acoperișul prin cinci pante abrupte ale altarului și cu acoperișul central al bisericii, care are pante înclinate către nord și sud și două pante aproape verticale către vest și est.

În vârfurile acoperișului se ridică trei cruci de fier forjat, din care două pe acoperișul principal și una pe acoperișul altarului.

Revenind la Mănastirea „Soborul Sfinţilor 12 Apostoli”, să spunem că locul din care s-a strămutat aceasta a fost gospodarit de către parohia din Bârsana, aici constituindu-se o livadă cu pomi fructiferi, fâneţe şi arături.

Înaintea Marii Uniri din 1 decembrie 1918, Maramureşul, ca şi întreaga Transilvanie, se afla sub stăpânirea Imperiului habsburgic, iar ostilitatea acestuia la adresa ortodoxiei româneşti era de notorietate.

După Primul Război Mondial, mai multe parohii au revenit la ortodoxie, iar în anul 1937 a fost reînfiinţată Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului, în anii ce au urmat discutându-se despre readucerea bisericii şi stăreţiei pe locul în care s-au aflat cândva.

În urma celui de-Al Doilea Război Mondial, regimul comunist ateu a confiscat întreaga proprietate, zona de lângă drum a fost cedată mai multor familii, pentru construcţia de locuinţe, iar restul terenului a rămas liber, parcă special pentru ca aici să se reîntemeieze, conform memoriei şi dorinţei credincioşilor de aici, un nou lăcaş dedicat slujirii lui Dumnezeu.

După Revoluţia din anul 1989, s-au reluat discuţiile pentru reînfiinţarea unei mănăstiri pe acel loc, moştenitorii bârsăneştilor alături de părintele paroh Gheorghe Urda, hotărând să ridice o nouă mănăstire, urmând ca cea veche să rămână în amplasamentul ei din anul 1806.

În anul 1991 s-a început colactarea de fonduri şi strângerea materialului lemnos necesar construcţiilor, iar în anul 1992, întâistătătorul Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Prea Sfinţitul Justinian, alături de un grup de preoţi şi diaconi, a vizitat locul în care a fost Mănăstirea Intrarea Maicii Domnului în Biserică, a îngenunchiat cu adâncă evlavie, rugându-se pentru ridicarea, pe acel loc, a unei noi mănăstiri.

Un an mai târziu, Prea Sfinţitul Justinian a sfinţit piatra de temelie a noii biserici a mănăstirii, stabilindu-se că lăcaşul va fi gazdă pentru o comunitate de maici şi hramul – Soborul Sfinţilor 12 Apostoli, prăznuit pentru prima dată la 30 iunie 1993.

La 30 iunie 1994, a fost sărbătorit din nou hramul mănăstirii, tot atunci monahia Filofteia Oltean, de la Mănăstirea Râmeţ, fiind prezentată ca viitoare stareţă, iar diaconul Ioan Stoica a fost hirotonit preot slujitor al mănăstirii.

Noua Mănăstire Bârsana este o punte între trecut şi viitor, toate clădirile din incintă fiind realizate din lemn de stejar şi pietre de râu, în tradiţie locală, de către meşteri din localitate, artşti în cioplirea şi îmbinarea lemnului.

Întreg proectul ansamblului mănăstirii, realizat de arhitectul Dorel Cordoş, a fost conceput ca un ansamblu arhitectural original, fiind permisiv cu alte idei de extindere, în funcţie de nevoile şi disponibilităţile financiare ale obştii monahale.

Ansamblul cuprinde Biserica în stil maramureşean, Altarul de vară, Aghiasmatarul, Stăreţia, Casa Voievodală, Casa maicilor, Casa artistului, Casa duhovnicului, Arhondaricul, Praznicarul cu trapeză, Muzeul de icoane şi carte veche „Gavril de Bârsana”, Turnul – clopotniţă, Poarta maramureşeană, un monumentul funerar, un lac şi un pod peste acesta.

Inaugurarea oficială a Muzeului de icoane şi carte veche a avut loc în 29 iunie 2005, în prezenţa Prea Sfinţitului Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, fiind amplasat în partea de sud-est a mănăstirii, lângă turnul – clopotniţă.

Muzeul – o veritabilă casă ţărănească maramureşeană, cu mobilier şi tâmplărie de inspiraţie locală -, este realizat pe trei nivele, demisolul şi parterul fiind construite pe o structură de pereţi din cărămidă şi beton armat, iar etajul fiind realizat din lemn. Aici sunt expuse icoane şi cărţi vechi, la parter, ateliere în care maicile ţes sau pictează icoane (în special pe lemn sau sticlă), la demisol – urmând tradiţia de veacuri a monahismului ortodox -, iar la etaj sunt prezentate exponate cu caracter etnografic.

În muzeul mănăstirii sunt găzduite manuscrise şi cărţi sfinte de patrimoniu din secolele XVI – XIX, icoane vechi şi o bogată colecţie de obiecte de artă populară maramureşeană.

Să adăugăm că Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, vechea biserică a mănăstirii, este înscrisă alături de alte opt biserici, opere ale arhitecturii de lemn din Maramureș, pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, toate acestea fiind exemple remarcabile ale unei game de soluții arhitecturale din diferite perioade și zone, care arată varietatea de modele și măiestrie folosite la ridicarea acestor construcții, înguste, înalte de lemn, acoperite cu șindrilă, toate fiind o expresie a peisajului cultural al acestei zone muntoase din nordul României.

Mănastirea Bârsana este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu nu numai pentru dreptcredincioşii locuitori ai Maramureşului, cu biserici străvechi şi sfinţi ierarhi care au luptat pentru păstrarea unităţii poporului şi a credinţei sale apostolice, dar şi mărturie a aplecării lui Dumnezeu către întreg neamul românesc şi pentru ortodoxia sa martiră.

Mărturisesc că am întâlnit la Bârsana o tihnă specială dată de duhul primitor al locului, un loc în care frumuseţea şi liniştea ni s-au lipit, strâns, de suflete, pentru totdeauna…

de Răzvan Moceanu – RADOR

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *