Maeștrii constructori ai antichității (II) Ansamblul Brihadisvara din Tajore, India
20 March 2020
Maeștrii constructori ai antichității (IIIb) Complexul Ajanta din Maharashtra, India
23 April 2020

Maeștrii constructori ai antichității (IIIa) Complexele Ellora și Ajanta din Maharashtra, India

Complexele edificiilor în stâncă Ellora (Ellora Caves) și Ajanta sunt situate în zona central-vestică a Indiei și datează, conform istoriografiei oficiale, din primele secole d.Hr. Siturile, separate de 100 Km, fac parte dintr-o categorie specială a realizărilor în piatră, anume cele excavate și modelate, nu ridicate, construite. Alte exemple indiene, toate din aceeași zonă, sunt Elephanta (pe insula omonimă), Aurangabad (în apropierea orașului care dă numele întregii provincii), Shivleni, Mahakali (în suburbiile vestice orașului Mumbai), în timp ce situl-vedetă iodanian Petra reprezintă, pentru europeni, o destinație nu doar uimitoare, ci și relativ accesibilă.

Locațiile superbelor ansambluri indiene sunt structuri masive de rocă dură care se prezintă ca variațiuni favorizante ale unui relief în general nespectaculos. Se pot descrie ca „faleze” bazaltice în care au fost excavate și sculptate grotele.

Ellora este, prin complexitate, culmea acestei categorii de monumente indiene. Templul Kailasa (considerat, formal, „grota 16”) și un foarte intreresant „geamăn” nefinalizat au fost edificate în acceași zonă, dar în porțiuni stâncoase cu pantă lină, astfel încât să se poată beneficia de adâncimea necesară pentru crearea unei „curți interioare”. Aceasta cuprinde superbe elemente ale ansamblului monolitc, de exemplu o coloană de 30 de metri înălțime și statuia incipientă a unui elefant. Sunt, de asemenea, remarcabile excavațiile în „pereții” bazaltici ai incintei, cu admirabile colonade și galerii perfecte, unele continuate cu incinte decorate cu bazoreliefuri. Nici o îmbinare de blocuri, nici o eroare de execuție în roca dură!

Remarcabil – Kailasa este singurul templu din lume decupat din rocă, de jur-împrejur, nu doar fațada și interiorul. Excavația a condus la dimensiuni la bază de 82×46 metri, cu 30 metri adâncime. În baza unei inscripții pe o placă de cupru găsită în altă locație, edificarea templului a putut fi atribuită regelui Krishna I, în secolul 8 d.Hr. Dalta și ciocanul sunt indicate de istorici drept uneltele de execuție, într-o remarcabilă paralelă (a asurdului sau imposibilității, spun unii) cu sculele primitive presupuse folosite la realizarea altor uimitoare edificii străvechi. Referințele uzuale disponibile nu indică mijloacele sau uneltele de lucru de la Ellora.

Compoziția incintei este uimitoare, considerând caracterul monolitic, complexitatea și dimensiunile elementelor. De exemplu, o superbă coloană ornamentală de circa 30 de metri înălțime, prismatică, amintește obeliscurile egiptene, dar păstrează stilul local, cu decorațiuni bogate și de un desăvârșit bun-gust.

În aceeași cheie de observare, Vimanele indiene sunt echivalentele piramidelor; coloanele templelor sunt necesare elemente structurale și decorative, spectaculoase; fie și numai catalogarea capitelurilor și încercarea înțelegerii tehnicilor de execuție ar fi o provocare pentru cercetătorul onest și realist.

Cum s-a observat adesea, diferențele majore stilistice nu atenuează unitatea structurală formală, principială a monumentelor antichității. De asemenea, secretele prelucrării și gestionării pietrei rămân intacte: încercările de replicare (zise demonstrative) ating, cel mult, componente minore ale întregului.

Revenind la templul Kailasa din ansmblul Ellora și coloana de 30 de metri adusă în discuție – este remarcabil caracterul monolitic al acesteia  cu roca de bază, întocmai precum  restul clădirilor sau elementelor incintelor. Aceasta arată incredibila capacitate de proiectare a oamenilor trăitori în urmă cu (spun istoricii)  1500 de ani: a înlătura (cum și cu ce unelte?), succesiv, straturi de rocă granitică, astfel încât să rezulte un superb, detaliat și complex ansamblu monolitic, fără cea mai mică eroare de aliniere sau execuție… frizează inexplicabilul. 

Pe de altă parte, cantitatea de rocă eliminată la realizarea ansamblului Ellora este uimitoare: cel puțin 200.000 tone (!). Cuvântul „eliminată” este folosit în sens propriu: pur și simplu, întreaga rocă excavată… nu a fost identificată! A  dispărut!

Observația de mai sus, a inexistenței „resturilor” excavate este comună și altor construcții ale străvechimii. Celebrele desene, în fapt canale de la Nazca – Peru sunt realizate prin înlăturarea stratului  superior de rocă, astfel încât să rămână vizibil calcarul, deschis la culoare, aflat dedesubt. Totuși, nu s-a descoperit nici o urmă a „resturilor” decopertării… ca și cum acestea nu ar fi existat!

La Ellora, roca presupusă a fi fost dislocată și prelucrată până la detaliu și finisaj ar fi trebuit să se regăsească nu numai cantitativ, dar și pe „sortimente”, purtând urmele, brute sau fine, ale prelucrării. Nimic din toate acestea, ca și cum s-ar fi aspirat perfect resturile, brute și fine și ar fi fost duse. Unde și cu ce mijloace primitive… peste 200.000 de tone de rocă?

Este de menționat că zonele învecinate nu au scăpat cercetării; chiar acoperite de vegetație, eventualele „depozite de resturi” ar fi fost descoperite, întocmai cum, în alte locații sau continente, s-au identificat carierele din care proveneau rocile de construcție.  

Mai mult: la Ellora (la fel ca și în alte situri de gen), zonele evident nefinalizate sunt, de asemenea, perfect libere de resturi: nu s-a găsit nici un bloc sau măcar fragment dislocat alături de „negativul” său, în patul de rocă.

Bineînțeles că nu există, în toată exuberanța ornamentală, cu mii de ființe obișnuite sau fantastice, scene ale realizării monumentelor. În mod remarcabil -această absență este comună marilor monumente ale străvechimii, ca și cum maeștrii constructori ai antichității s-ar fi ferit să dezvăluie tehnicile folosite. Și este evident că fiecare suprafață ornată, fiecare scenă au fost atent elaborate.

La Ellora, atât incintele realizate în „faleza” de stâncă, în apropierea templului Kailasa, cât și templul „geamăn” nefinalizat sunt, de asemenea, uimitoare. Au fost catalogate peste 100 de „grote” (caves) dintre care numai 34 sunt deschise publicului. Cele închise nu sunt vizibilenici măcar online, în plină perioadă a vizitelor virtuale. Chiar considerând precauțiile sau costurile explorării, inaccesibilitatea la un număr atât de mare de componente ale unui sit din patrimoniul mondial Unesco ridică semne de întrebare privind, de exemplu, posibilul conținut „eretic” al acestora – neconform istoriei sau științei mainstream.

Incintele vizitabile uimesc prin complexitate arhitecturală și artistică și prin tehnologia prelucrării pietrei. Cititorul interesat este invitat să caute materiale video disponibile pe internet. Una dintre aceste incinte (Grota 5) se constituie într-o enormă sală dreptunghiulară, bordată lateral, în adâncime, cu câte două rânduri de coloane admirabil fasonate în secțiuni pătrate și circulare. Baza plată a sălii prezintă două „nervuri” continue, de circa 80×30 cm în secțiune, simetrice față de axă. Suprafața acestor „șine” este semnificativ mai puțin finisată decât baza sau coloanele sălii, iar rolul  lor în construcția monolitică este neclar. Examinarea fotografiilor de interior indică asemănarea cu structuri similare continue, pe care se bazează rândurile de coloane menționate. Este plauzibil că maeștrii constructori ar fi decis în timpul construcției că roca permite deschiderea pe lățime remarcabilă (de circa 9 metri) a plafonului plat, astfel încât două rânduri de coloane să poată lipsi. De ce, atunci, nu ar fi eliminat și lungile „șine-suport”, nivelând și finisând întreaga bază? În anumite zone laterale, alte suprafețe sunt, de asemena, mai puțin prelucrate, ca și cum activitatea s-ar fi oprit. Situația pare evidentă și la examinarea altor cavități, numai parțial finalizate.

Încă o paranteză: această impresie a întreruperii lucrului survine în multe șantiere străvechi. Ar fi fost de așteptat ca etapele intermediare detectate să aducă lumină asupra tehnicilor de prelucrare și construcție; totuși, indiciile găsite în rocă sporesc misterul. Este ca și cum constructorii ar fi încetat lucrul și ar fi dispărut cu orice unealtă plauzibilă în raport cu grandoarea realizărilor.

Sunt interesante două observații. Prima – dimensiunile unor elemente-cheie ale edificiilor sunt compatibile cu talia normală umană. Acestea nu exclud monumentalitatea, capacitatea de a impresiona prin măreție, acolo unde efectul a fost dorit. Puține  situri megalitice fac excepție, prin componente și practicalități asociabile, mai degrabă, unor uriași.

A doua observație se referă la acuratețea execuției și calitatea finisajelor: acestea par scalabile șiperfect accesibile tehnic. Diferențele de aspect, alterările sau perfecțiunea formelor sunt, adesea, observabile în cadrul aceluiași monument. Bineînțeles că privitorul obiectiv va încerca întotdeauna să distingă degradările naturale, zonele „neterminate”, distrugerile umane (adesea practicate asupra monumentelor ritualice), eroziunile excepționale și altele. Cu acestea considerate, impresionează și îndeamnă la meditație deciziile anticilor privind calitatea execuției corelată cu prezumtivul rol sau importanță a unui obiect sau element. Există, astfel, într-una din grotele de la Ellora, un „altar” circular cu un scurt cilindru bazaltic impecabil geometric și lustruit, de circa 30 cm diametru. În fine, ca ultimă obsevație în acest cadru, capitelurile sau elementele repetitive nu sunt perfect identice; acestea pot, de exemplu, conține, într-un loc bine definit, câte un alt personaj, sau decorațiune a frizei, restul compoziției rămânând același. În contextul exuberanței decorative indiene, aceste „serii” monolitice, bazaltice, repetitive și totodată diferite, implică un nivel de proiectare și capacitate de execuție imposibil de explicat prin ceea ce se știe despre perioada construcției.

Distrugerile nu au ocolit situl și, mai ales, templul Kailasa. De altfel, numeroase monumente arhaice ale cultelor majore indiene au fost fie parțial distruse, fie „hibridate”  de cotropitori islamici. Subiectul este interesant și poate face obiectul unui episod separat, cu considerarea unui context mai larg al asimilării de către noii veniți a copleșitoarelor construcții ale străvechimii.

În fine – nu trebuie trecut cu vederea menționatul „templu-geamăn” al edificiului Kailasa, aflat tot la Ellora. Este o lucrare întreruptă, părând a avea același proiect. Oferă indicii-cheie precum realizarea prin excavarea rocii în straturi succesive și decorarea completă, pe măsura avansării în adâncime. Bineînțeles că întrebările privind proiectul și uneltele folosite rămân la locul lor. Se poate specula că abandonarea construcției ar fi survenit ca urmare a descoperirii unui viciu în structura bazaltică naturală; dacă ar fi așa, s-ar putea ca tehnologia folosită să fi exclus reparațiile unor neuniformități în rocă; sau – ca perfecțiunea structurală („dintr-o bucată”) să fi fost și o cerință ritualică.  Extinderea discuției, cu considerarea altor tehnici străvechi de edificare în piatră, nu este lipsită de interes.

Situl Ajanta, menționat la începutul articolului, va fi evocat, în cheia Ereziilor moderne, în episodul următor.

redactor Florin Vasiliu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *