Cătălin Pavel – Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal
30 September 2019
O bijuterie a Bucureştiului
4 October 2019

JOKER by Todd Phillips – psiho-thriller dramatic în care Joaquin Phoenix strălucește stelar, de Michaela Platon

Sincer, nu ştiu ce cusur i-aş putea găsi acestui Joker, măiastru adjudecat de Joaquin Phoenix într-o partitură şi ea aproape de perfecţiune, co-scrisă şi regizată de Todd Phillips care, iată, după ce a făcut Hangover în trei exemplare ne năuceşte cu acest psiho-thriller ce preia un personaj din universul DC, după un senariu co-scris cu Scott Silver (nominalizat la Oscar pt scriptul la The Fighter)

Filmul este special prin felul în care pune problema în ceea ce-i priveşte pe semenii care ies din normă: rejectându-i, opunându-le ura, intoleranța, violența sau dezinteresul, societatea îi împinge către crimă şi agresivitate – când tot ceea ce şi-ar dori aceştia ar fi atenţia şi iubirea celor din jur. Deîndată ce paradigma bine-rau este inversată şi crima devine ori legitimă apărare ori aplicare a legii talionului, Joker emoţionează pe o scală ce baleiază de la milă la compasiune, filmul devenind cumva un fel de ilustrare a preceptului biblic „cu ce măsură măsuri, măsura-ți-se-va”, mai pe-nțeles- primești exact ceea ce dai!

Gros planurile excepţionale cu grimase şi luciri de ochi năucitoare dau măsura unui talent excepţional ce mai confirmă încă o dată în acest rol unic care poate, sper, să îl facă din aproape eternul „nominalizat” (de 127 de ori!) – de data asta „câştigător”.

 Căci Joaquin este minunat, carismatic, uimitor – emoţionând şi luându-ne cu asalt limitele înţelegerii şi acceptării cu acest Joker ce preia (după părearea mea) conducerea galeriei versiunilor de până acum.  Și cum ar putea să fie altfel acest scorpion magnific şi rebel care ne-a făcut să-l iubim de la începuturi în 8MM, Gladiator, Signs, Hotel Rwanda, Walk the Line sau în mai recentele, Inherent Vice sau Her, poate unul dintre cele mai romantice și mai inovative filme de dragoste, un SF delicat dar acut ce pune problema însingurării – sau în Irrational Man al lui Woody Aleen şi The Sisters Brothers semnat de Jaques Audiard.

Descărnat, cu priviri ce trec de la candoare infantilă la uimire şi de la spaimă la furie şi nebunie, cu mişcări când fluide când sacadate în dansuri ce par fără sens, dar care urmează o anume arhitectură a gândurilor interioare, Joaquin pare să fi ajuns într-un apex al exprimării artistice cu o creaţie în registrul înalt al compoziției- care ne dăruieşte un personaj ce ar putea deveni de referinţă.

Manageriând amănuntul până la frame şi cinematografiand la perfecţie, Todd Phillips îşi valorifică aici deopotrivă talentul de regizor şi experienţa de producător, dar mai ales un simţ aparte al proporţiei, tensiunii şi evoluţiei scriptului- în aşa fel încât nici nu îţi dai seama când trec cele mai mult de 2 ore, într-atât este de bine structurat totul!

Şi nu credeam vreodată că o să spun că De Niro ar face un personaj secundar (şi la propriu şi la figurat!) cedând unui Cezar mult mai tânăr laurii- dar Joker asta face, aureolându-l pe Joaquin Phoenix drept starul incontestabil al filmului.

Răsplătitor din toate punctele de vedere (vizual, ca story şi performanțe actoricești) această creație repoziționează lucrurile şi din punctul de vedere al coloanei sonore- aici personaj sui generis – ce îi aparţine compozitoarei islandezei Hildur Guðnadóttir, cea care ne-a regalat cu muzica din The Revenant, Arrival, multipremiata serie Chernobyl (pt care a luat un Emmy) , Mary Magdalene sau Siccario. De această dată ea ne conduce sonor prin universul interior distorsionat al protagonistului, care devine aşa abia atunci când începe să rezoneze cu oraşul, un Gotham în care personajul colectiv este violent, absurd şi intolerant- haosul interior urmându-l de data asta pe cel exterior. Alături de piesele originale, coloana sonoră ne prilejuieşte întâlniri neaşteptate cu Frank Sinatra, Fred Astaire, Garry Glitter şi Cream- punctând decisiv dacă filmul este vizionat într-o sală dotată cu sistem Dolbi Atmos. Unde mai pui că secvenţa în care Joker dansează pe piesa “Rock and Roll Part 2” pare născută antologică şi e într-atât de dementă încât transcende realitatea.

Dimensiunea psihanalitică a personajului este copleşitoare , ca şi gradualitatea cu care evoluează nebunia lui- aproape totul datorându-se felului în care mediul, societatea, reprezentanţii ei îl tratează pe Arthur. Imaginarul se contopeşte cu o existență obiectivă ce nu acordă şanse, iar Arthur cedează conducerea unui Joker ce răspunde la agresiunea celor din jur (mamă, colegi de serviciu, şef, staruri tv, vecini, călători din metrou, trecători) cu alta- extremă (crimă) – dar care în context devine aproape un reflex de auto apărare.

Intens, şocant şi dureros, JOKER este unul dintre acele filme care ne dau de gândit şi ale cărui imagini ajung să ne obsedeaze recurent- semn că sufletul sesizează direcţia din care vine răul şi felul în care acesta poate schimonosi suflete şi dinamita destine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *