SEVENTH SON – un fantasy action SF excepțional, care nu a avut “soartă”- de Michaela Platon
26 June 2020

JIMMY’S HALL – sau activismul ca “modus vivendi” – de Michaela Platon

Jimmy’s Hall este poate cel mai sincer şi mai adevărat film pe care l-am văzut de ceva ani încoace, acţiunea lui urmărind destinul real al activistului irlandez Jimmy Gralton, care, întors în anii ’20 din Statele Unite, deschide în satul natal un centru cultural pentru tineri, unde aceştia să poată ieşi din rutină şi unde să înveţe să picteze, să danseze, să cânte şi să aibă păreri despre poezie, politică sau existență. Iniţiativa lui este vazută însă ca un act de anarhie culturală ce încearcă să scoată oamenii de sub influenţa şi “protectoratul” bisericii catolice atotcuprinzătoare, iar el este taxat drept comunist pentru felul în care îşi manifestă părerile despre lume.  Gralton este însă – în ciuda faptului de a fi un om simplu- unul care crede în dreptate şi nu se sfieşte să spună asta răspicat, într-un mod natural, netrucat, ce ţine de filosofia lui de viaţă.

 Şi dacă  unora, vreodată, activismul sau sindicalismul li s-or fi părut că ar putea fi  formule de a obţine putere,  adrenalină  sau  un hobby – le dau un sfat sincer: să încerce mai degrabă dresura de animale, sporturile extreme sau goblenurile!

De ce impresionează Jimmy’s Hall, când nu este o dramă? Pentru că nedreptatea, încercările de a reduce la tăcere oamenii care au ceva de spus, opresiunea, coalizarea celor obtuzi împotriva celor cu mintea deschisă – te fac să te revolţi! Personal am resimţit visceral injustiţia, personajul lui Jimmy Gralton devenind un alt simbol al libertaţii de gândire asumate. Şi nu mai e nevoie să vă spun că liderii sunt doar de doua feluri: născuţi sau făcuţi. În primul caz, orice  ai face (tu sau ceilalţi) păstrezi această responsabilitate toată viața, în vreme ce al doilea caz este doar o ipostază, poziţia  vremelnică nedându-ţi nici autoritate şi nici respectul celorlalţi, singurul fel în care poţi ajunge un conducator autentic fiind să crezi cu adevărat, până la capăt, în cauza pentru care lupţi. Ori asta nu are nici o legătură cu pregătirea, cu naţionalitatea, rasa, vârsta sau sexul – lupta pentru o idee şi a rămâne egal cu tine însuţi, raportându-te  la acest adevar, reprezentând esenţa militantismului. Această luptă cu sistemul (care doreşte  subsumarea absolută a individului ) întru adevar şi dreptate – spre binele altora nu doar al tău, această căutare căreia trebuie să îi sacrifici mult din viaţa ta – este demersul emblematic  ce transcende epocile  – şi care, până la final, poate  deveni  chiar mai preţios decât adevărul apărat.

Aşa că filmul acesta al lui Ken Loach (pe care îl găsiți pe Netflix) este pentru mine o lecţie pe care am receptat-o subiectiv, şi la care m-am raportat cu emoţia celui implicat, multe din lucrurile pe care scriptul filmului le aduce în prim plan fiind neschimbate structural până în zilele noastre. Şi dacă încercarea unei minorităţi aflate la putere de a pune pumnul în gură celor care au păreri (dar şi curaj să şi le manifeste!) pare implacabilă – vă sfătuiesc să fiţi ceva mai atenţi şi mai siguri pe voi: întotdeauna oprimaţii sunt mult mai mulţi, iar simpla coagulare a acestei forţe pe care o reprezintă,  este de ajuns pentru a anihila opresiunea. Nu lăsaţi frica să vă domine devenind manipulabili! Uitaţi-vă în jur şi veţi vedea că aveţi superioritatea numerică , şi că uniţi deveniţi intangibili (revelaţie pe care dacă popoarele ar fi avut-o, istoria omenirii ar fi fost cu totul alta, cu siguranţă mai bună).

Neîndoielnic Ken Loach este unul dintre regizorii înclinaţi către subiectele cu tentă socială. De la Hidden Agenda din 1990 , premiat de juriu la Cannes (despre 2 avocaţi care fac parte dintr-o mişcare pentru drepturile omului), la Brad & Roses din 2000 (despre 2 prieteni înrolaţi  în trupele de protecţie din Baghdad, ajunşi într-o situaţie extremă), la It’s a Free World (povestea a doua femei concediate care pornesc o afacere bazându-se pe o intuiţie extraordinară a pieţii muncii), devine clar că genul  lui Loach este realismul social.

 În 2006 cucerea Palm D’Or-ul la Cannes cu The Wind That Shakes The Barley, sub bagheta lui evoluand  de-a lungul timpului nume de primă mărime ale cinematografiei: Dustin Hoffman, Robert Duvall, Robert Carlisle sau Adrien Brody, iar în 2016 triumfa din nou pe Croisette cu impresionantul I, Daniel Blake.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *