Greii muzicii ușoare româneşti – HENRY MĂLINEANU

Istoria muzicii ușoare românești, exegeza muzicologică îl consideră pe Ion Vasilescu întemeietor de școală; pe drept cuvânt, ținând seama și de activitatea sa caracterizată de expresia workaholic, altfel spus, persoana pentru care meseria este o devastatoare pasiune.  A compus mult Ion Vasilescu, fiind într-adevăr deschizător de drumuri, stilistic, în ethos (național), exemplu de urmat. Ceea ce s-a și petrecut, chiar și în maniera organizatorică,  a vieții muzicale de gen, la pupitrul dirijoral, turnee. Am avut însă curiozitatea să evaluez (și) numeric, înregistrările din fonoteca Radioului național, semnate de HENRY MĂLINEANU: peste 52 de versiuni originale (deci fără dubluri interpretative), dintre care, 47, ȘLAGĂRE!! Le voi enumera selectiv la final, dar, fiecare dintre ele, ascultate trezesc amintiri, recunoașteri, acel déjà vu, de fapt, reacția la reîntâlnirea agreabilă cu o cunoștință veche. Poate fi definiția, aceasta, a hitului. Mălineanu a fost și rămâne un performer al creației perene, la rândul său făuritor de istorie (a semnat sute de melodii); dar și de istorii înscrise în viața noastră muzicală. În egală măsură, mai ales pentru cei care l-au cunoscut, și într-o veritabilă enciclopedie a umorului românesc, Henry Mălineanu fiind un corifeu al acestui domeniu. Le va dovedi pe toate tipărirea – mult așteptată, a memoriilor sale, promisă de fiul său, Mălin Mălineanu, cu detalii savuroase despre întreaga creație a tatălui său desfășurată și în muzica de film, operetă, musical, romanță, în media scrisă și audio vizuală ș.a.

S-a născut la 25 martie 1920, a plecat dintre noi pe 12 noiembrie 2000. Bucureștean prin existență și vocație. Este atras din copilărie de ambianța divertismentului; la 10 ani apare în emisiuni de Radio – acest ferment fără de care muzica ușoară românească, întreaga breaslă de gen nu ar fi devenit o componentă, o constantă a istoriei naționale. În 1932 își formează o orchestră, trei ani mai mai târziu îi găsim numele în formația Tango. Dar urmează studii academice dintre cele importante la Academia de Muzică (1931-1937), cu Ion Nonna Ottescu – armonie și contrapunct, Theodor Rogalski – orchestrație. Din 1942, timp de doi ani dirijează la Teatrul Barașeum, apoi, 4 ani la Teatrul Gioconda, pentru ca din 1950 să devină director muzical și dirijor la Teatrul Constantin Tănase (până în 1958). A semnat muzica la peste 40 de spectacole de revistă, fiind colaborator și la Boema, Savoy, de asemenea la Nottara, Bulandra, dar mai ales la Fantasio din Constanța.

Din 1940 face parte din breasla compozitorilor; în 1950 era apreciat drept membru activ. Așa a și fost: în 1950 dirija la Ateneul Român un concert cu lucrările confraților; sub preșidenția lui Ion Dumitrescu este ales în biroul secției de muzică ușoară. George Sbârcea îl considera un intelectual rasat. Așa și era…

În 1950, întreaga națiune fredona șlagărul său satiric Marinică pentru care a primit și Premiul de Stat (alături de Sigismund Toduță, Marțian Negrea, Zeno Vancea). Ion Popescu Gopo l-a imortalizat în pelicula de desen animat Șurubul lui Marinică. Același premiu și pentru serialul de concerte desfășurat sub conducerea sa la sala Dalles în 1953, iar pentru întreaga activitate creatoare deține titlul de Artist Emerit (1962).

Prețuit de confrați, a fost ales în conducerea Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și secretar al biroului secției de muzică ușoară (1968). A reprezentat Uniunea în delegații oficiale peste hotare.

Melodia Garofița, inspirată din populara Ciuleandra (scrie Edmond Deda), a fost imprimată discografic în Germania, Cehoslovacia, Franța, Statele Unite, Japonia, Italia ș.a. Mălineanu a creat și un dixie-land românesc – piesa Cele mai frumoase fete, condusă către celebritate și de vocea lui Gică Petrescu. În casa acestuia l-am ascultat pe maestrul Mălineanu, interpretând pianistic, cu o tehnică impecabilă, frazare, finețe și sensibilitate pe măsura caracterului său unicat, potpuriuri de neuitat. Și Mica serenadă, preluată în repertoriu și de Vico Torrinani, figura printre refrenele preferate, interpretate emoționant pe claviatură.

Pentru musical-ul Bună seara Domnule Wilde primește Premiul Uniunii Compozitorilor în 1971.

A fost solicitat, a participat în jurii de festival la Moscova, Praga, Polonia (Sopot), Atena, Havana, Geneva, Budapesta, desigur, la Mamaia.

A șoca nu înseamnă și a cuceri – scria maestrul. Și nu chiar oricine poate spera să fie înțeles abia peste 100 de ani… Iar dacă e așa, cu atât mai bine pentru MUZICĂ. Pentru că, viața e scurtă, dar…MUZICA are timp…

Maestrul Mălineanu a fost o voce care a știut să cucerească și portativele și marile glasuri ale timpului  și publicul și vremurile, până astăzi.

Miercuri 18 mai 2016, în Aula Palatului Cantacuzino a  fost lansată fundaţia dedicată lui Henry Mălineanu. Prioritară fiind inițiativa celor doi fii ai renumitului muzician, Mălin și Codruț Mălineanu de a sprijini tinerele talente muzicale ale mapamondului.

Creație (în fonoteca radio-ului național, selectiv):

Ce să fac dacă-mi placi., Primul nostru tango, Adevărata mea dragoste, Gama, Te iubesc până la moarte, O fată mai găsești, Mie-mi place să trăiesc, Dacă n-oi iubi acum, Toată tinerețea mea ești tu, Alunița, Îmi placi din ce în ce mai mult, Iubito, O mie de viori, Hop și-așa, Dacă nici tu nu mă-nțelegi, Cine n-a iubit măcar o dată, Din zi în zi, Ai și venit la mine, toamnă, Tu nu mă mai iubești ca altădată, Frumoasă-i viața la București, Barcarola, O melodie dintr-o mie, Cine umblă prin vecini, Marinică, Nu trăim de două ori, Mica serenadă, Ce bine ne-nțelegem noi doi, Valsul nostru, Dac-ajung la inima ta, Femeia, Noua garofiță, Nici o dragoste nu e ca a noastră, Cum am ajuns să te iubesc, Ce cauți tu în viața mea, Cele mai frumoase fete, Am nevoie de tine, Nimeni, Visez sau e-adevărat, Cine umblă prin vecini, Mi-e dor astă seară de-un chef, Zi una mai săltăreață, Că doar n-o să trăiesc cât lumea ș.a.

La revedere,

A Dvs. Daniela Caraman Fotea

împreună cu producătoarea seriei, SORINA GOIA