GREII MUZICII UȘOARE (2) – Iosif Ivanovici

În București, de aici s-au păstrat cele mai multe consemnări, se petrecea în grădinile de noapte: Cișmigiu, Breslea, Giafer sau Barbă – lată. Nu de puține ori alături de Nicolae Filimon (scriitorul, cronicarul muzical)  acompaniamentul revenind tarafurilor de lăutari. Instrumentele lor erau – de regulă – scripca (vioara), cobza, naiul și doba; mai apoi, țambalul.

LĂUTARII

În epocă de ridicaseră dinastii faimoase: Cocoratu (membrii trupei cântau la… 15 instrumente diferite!), Ochialbi, Dinicu, Pădureanu, Buică, Ciolac -numiți, pe drept cuvânt ”o memorie vie a muzicii românești”.

Lăutarii, excelenţi, aveau şi sediu: Cafeneaua muzicanţilor deschisă de fostul lăutar Panait, prin zona Potcovari – Bolintineanu -Sfinţilor, în spatele spitalului Colţea. Fiecare mahala își avea grădina, localul său: constant frecventate erau cele numite Dacia, Franzelaru, Hârdău, Pomul verde…

Se înfiripa un gen muzical nou – numit în comentariile vremii doinire orășenească. Importantă pentru coagularea lui este și montarea primelor spectacole lirice (lucrări de Mozart, Rossini), cu temele lor atât de lesne memorate. În plus, numeroase formații de café-concert (cu experiență în occident) veneau în avalanșă, se simțeau bine în peisajul dunărean unde tinerimea (și nu numai) petrecea la iarbă verde, cât e noaptea de lungă, fără grijile existenței; cu tarafurile lăutarilor după ei (formațiile își spuneau… tacâmuri!), cuceriți de noile sonorități, de textele aparte, fixate pe întâmplări cotidiene, pe sentimente trăite. Așa prinde viață cântecul orășenesc de lume.

Pe de altă parte, dansurile de salon, reprezentau o atracție fără egal. Între ele – VALSUL.

”Vienezul Josef Lanner, director al muzicii de bal la curtea imperială, a dat o amploare deosebită valsului vienez. Printre instrumentiștii săi, un tânăr, descendent al familiei Strauss, învață dansul la modă și are curajul să se avânte în competiție cu o orchestră proprie. Concertele sale sunt găzduite de localurile vieneze, devenind punctul de atracție al tuturor vizitatorilor. Johann Strauss (tatăl și fiul)  au fost, fiecare în vremea lui, „regi ai valsului vienez”.

 “Viena, cu sălile ei de bal „Clar-de-lună”, „La lumea nouă”, „Sperl”, „Apollo”, „Diana” a devenit tărâmul pe care Duhul Valsului și-a făcut cuib… ”, scria Grigore Constantinescu.

Valsurile scrise de Lanner și Strauss erau cunoscute și publicului românesc de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Venirea lui Johann Strauss-fiul la noi în 1847 (pentru a concerta) a fost bine primită, asemeni repertoriului oferit, îndrăgit și prețuit. Nicolae Filimon scrie în romanul său Ciocoii vechi și noi cum Dinu Păturică, eroul său, ”deși mai purta veșminte orientale și papuci, juca  împreună cu vătafii săi menuet, cotillion, ecoseză și valț”. Se pare că primul bine ”instalat” în petrecerile bucureștene a fost cel intitulat O, du lieber Augustin.

Printr-un vals a pătruns creativitatea națională și pe meridiane. Grație lui…

IOSIF IVANOVICI (1845-1902)

VALURILE DUNĂRII (1880) a fost primul hit românesc prezent pe meridiane. Tipărit la editura Remick din New York dar… sub numele lui Johann Strauss! Aflat în turneu pe meleagurile noastre, Strauss preluase lucrarea în repertoriul orchestrei sale. Ulterior, corectându-se greșeala, valsul lui Ivanovici a fost tipărit în peste 20 de edituri între care multe celebre (Riccordi, Shot, National Music, desigur la București și Oradea). S-a cântat enorm pe continentul european (și nu numai): în Germania (la Berlin a fost înscenat și ca balet!), Austria – la Viena în special, Paris ș.a. Ziarele germane îl numeau pe Ivanovici – un Strauss român. A evidențiat o melodicitate aparte, din care nu lipseau însă culori sonore exotice (pentru auzul occidental);  evident nu lipseau nici inflexiunile foclorice românești.

Crescut în Regimentul 7 din Timișoara (orfan fiind), Ivanovici ajunge la Galați unde studiază cu Alois Riedl și Emil Rehl. Activează ca flautist și clarinestist în diferite fanfare militare, devine șeful muzicii militare din Galați, apoi inspector al muzicilor armatei, șef de muzică militară la București. A fost și șef de orchestră la cafeneaua Edison din București (1900-1901).

Începe să scrie de la 19 ani. A semnat peste 300 de lucrări – valsuri, polci, mazurci, galopuri, marșuri (multe partituri fiind însă pierdute); introducerile la valsurile sale (ori alte lucrări) conțineau, cu evidență, elemente ale ritmurilor de horă ori sârbă…

În 1889, la Expoziția Internațională de la Paris, lucrarea lui Ivanovici – Marșul lui Alexandru primește Marele Premiu (la concurență fiind cu alte 115 piese venite din toată lumea.

VALURILE DUNĂRII s-a numit inițial Pe malurile Dunării, păstrându-și însă, peste timp, genericul cunoscut și azi. _În variantele cu text au existat mai întâi versiunea lui A. Pappini – ­Bătrân Danubiu, apriga-ți fire se agitează, apoi cea semnată de Carol Scrob –  Barca pe valuri saltă ușor. O cunoaștem și din versiunea Corinei Chiriac, dar și din semnalul postului RADIO VACANȚA, în orchestrație pop.

Despre popasuri…. romanțioase, data viitoare…

A dvs. Daniela Caraman Fotea