GLASS- provocare vizuală și reflexivă la final de serie- de Michaela Platon

Ultima
producţie pe care o semnează M. Night Shyamalan din seria deschisă
în 2000 cu Unbreakable e tot un psiho-thriller, diferit însă de
acea mică gemă a suspansului, cu încrengături psihanalitice
spectaculoase şi cu o problematică morală şi deontologică aflată
la vedere –care era Split , rămânând însă în spaţiul şi
stilul consacrat de nonconformistul regizor, al cărui trademark este
tarantinesc de-a dreptul: un mic rol pe care şi-l rezervă.

Ultima
parte a unei trilogii care s-a dorit la început o serie, GLASS
părăseşte structura anterioară ce clădea scenariul
stratificandu-l, dându-ne indicii şi rezolvări cu ţârâita,
într- un soi de construcţie ce îl definește de-acum pe regizorul
uimitoareleor The Sixth Sense (1999), Signes (2002), Umbreakable sau
mai noul The Visit, horrorul de tip found-footage din 2015- el
obişnuind să creeze atmosfera şi să o aducă aproape într-o
zonă paroxistică, în care tot ce îşi doreşte spectatorul este
să se devoaleze puzzle-ul. Căci deşi îţi este arătată fiecare
piesă şi “vezi” cum este aşezată, nu ai până aproape de
final imaginea de ansamblu a ceea ce se construieşte. Aşa că
fiecare film al indianului este o provocare vizuală, dar şi una
reflexivă, căci dincolo de o povestea inspirată pe care o scrie,
el îşi doreşte să implice neapărat privitorul, făcându-i loc
în peliculă şi dându-i “de lucru” într-un mod unic, special,
captivant. Cert e că nici un film semnat Shyamalan nu trece pur şi
simplu prin vieţile noastre de cinefili neantizându-se apoi, ci
rămâne –uneori prin detalii infinitezimale - şi ne oferă astfel
o dimensiune “filmică” la care fără el nu am fi avut acces.

Mult
mai light ca tensiune şi substanţa, GLASS vine cu o rezoluţie
privitoare la supereroi, autorul alegând să încheie parcursul
deopotrivă pozitivilor şi negativilor, acestora din urmă
(Kevin&comp, Glass) adăugându-le un fel de aură care îi
lipseşte lui David Dunn/ Bruce Willis. Şi neîndoielnic personajul
de interes este al lui McAvoy, jocul lui păstrându-şi acurateţea
demnă de marii actori, succesiunea, întrepătrunderea
personalităţilor multiple ale lui Kevin prilejuindu-i confruntarea
propriilor limite artistice cu acelea ale personajului cu o minte
distorsionată.

Interesantă
şi surprinzătoare este şi distribuirea în rolul Joseph Dunn a lui
Spencer Treat Clarck, cel care în 2000 îl juca pe fiul singurului
supravieţuitor al atentatului pus la cale de diabolicul Glass, după
cum ne bcuram să o revedem pe Ania Taylor- Joy, adolescenta târâtă
de abuzurile din copilărie, care însă îşi apără viaţa matur
şi curajos în Split- aici cea care poate să anihileze raul cu cea
mai puternică forţă din Univers, iubirea.

Dar
nici jocul linear de personaj robotizat al Sarei Paulson în rolul dr
Ellie Staple, nici apariţia lui Samuel L. Jackson- întotdeauna
impecabil în orice partitura- nici introducerea în scenariu a unei
organizaţii de tip masonic care lupta pentru demitizarea,
discreditarea şi anihilarea supereroilor, nu reuşesc să ridice
acest final de trilogie la nivelul celor două filme anterioare.

Cu
personaje atipice, cu un subiect de sorginte parapsihologică ce
accesează metode din psihanaliză şi psihiatrie, Split era
fantastic şi întunecat, Unbreakable – înspăimântător, şocant
şi imprevizibil, în timp de Glass e numai un produs Shyamalan, care
deşi este mai puţin elaborat şi spectaculos, are totuşi
autenticitatea lui, ceea ce e de bine, căci consider deviaţiile de
la stilul lui consacrat doar nişte experimente, aşa că aştept în
continuare – căci M. Night Shyamalan are şi stil şi îndeajuns
de multe resurse ca să ne mai uimească. Filmul poate fi vazut acum
e HBO, așa că vă urez vizionări miraculoase!