Gigi Căciuleanu – Scrisoare pentru și despre Miriam Răducanu

Doamna Miriam Răducanu este câștigătoarea premiului de excelență a Galei Premiilor Radio România Cultural

Sunt convins că nu hazardul a fost acela care a făcut în așa fel încât prima imagine pe care o am în amintire despre Miriam Răducanu să fie un gest dintr-un dans pe care îl numise : “Gând”. Un gest care m-a cutremurat literalmente atât prin aparenta lui simplitate cât și prin extraordinara sa forță. Cred că numai Gelsomina din “La strada” lui Fellini mi-a procurat o senzație comparabilă și o emoție asemănătoare. Cu diferența că gestul din “gândul” lui Miriam (sau poate gândul din gest!) mă “bântuie” până în ziua de azi.

Își ducea mâna lent, ca și cum s-ar fi împotrivit unui curent gravitațional numai de ea știut, înspre arcada sprâncenei pâna ce căușul cu palma în jos, se contopea cu aceasta, devenind un arc de boltă deasupra unui ochi deschis înspre “dincolo”, un ochi de cucuvea ancestrală, o privire cu intensitatea inumană și inteligența translucidă a unei Athene din Olimp condamnată la o vesnică tinerețe.

Acea mișcare, (hai să nu-i spun gest, pentru că nu-i doar atât!) este infinit mai mult decât o simplă acțiune a mușchilor. E un dans în sine. O filozofie. Esența unei gândiri de mișcare. De o finețe poetică, dureros de imposibil de descris prin vorbe.

După aceea, pentru mine, toate dansurile lui Miriam s-au articulat în jurul acestui moment, pornind din el și, rând pe rând, revenind de fiecare dată la acea unică mișcare-concept. Un fel de Alfa și Omega contopite în Aleph-ul poetico-filozofic al lui Borges.

Așa cum unii împart istoria înainte și după anul zero, pentru dansul meu, clipa zero a fost atunci, în acel prim contact (eu în sală, Miriam Răducanu pe scenă, prinsă în boldul reflectorului) cu o artistă ieșită totalmente din comun.

Ca orice creator care are, cum spun francezii, mai multe corzi la arcul său, Miriam nu poate fi etichetată sau pusă în vreun sertar. Și în niciun caz “rezumată” în cuvinte. Dansatoare, coregrafă, maestră-pedagog, gânditoare ...

Dansatoarea. Da! o fluiditate și o precizie, ambele obținute printr-o cizelare necontenită, așa cum probabil proceda Brâncusi pentru a transforma penele păsării sale măiestre în pur zbor. Pâna în ziua de azi, Miriam își “trece” zilnic dansurile, la ea acasă în câțiva, foarte puțini, metri pătrați din care orice mobila e dată fără milă laoparte, nu numai pentru a-și repeta coregrafiile, ci ca să facă să și evolueze în execuția lor (nicio autoritate culturală, nu s-a sinchisit vreodată să-i ofere nici măcar un colț de sală de dans!). Acum, recent mi-a spus : “să știi că am mai progresat, băiatule”... Mi-au dat lacrimile, dar le-am transformat, ca de obicei, în banc și am pupat-o...

Coregrafa. Aș zice mai degrabă compozitoarea de dansuri. Când lucram la Nocturne, Miriam îmi spunea că nu există loc de repetiție mai bun decât tramvaiul. La ochii mei larg deschiși de mirare, a surâs, așa cum numai dânsa știe să o facă, și mi-a explicat că în timpul orelor petrecute în tramvai, în loc de a le irosi, își compune și repetă dansurile în minte. Poate că în tramvai s-o fi născut și acel “Gând”, dansul despre care tocmai am pomenit. Nu din întâmplare se și numea așa... “Gând” care a făcut fericiți pe toți spectatorii care se îmbulzeau la recitalurile ei, semi-ascunse, neanunțate de niciun afiș oficial, și totuși cu săli arhipline...

Nu stiu cine face pe cine: Miriam dansurile, sau acestea pe Miriam... Oricum, ore de improvizație fizică dublate de ore întregi de întors în minte, pe toate fetzele, a unei mișcări, sau mai bine zis : a unei idei de mișcare... Dansurile lui Miriam se plămădesc din coca gândului. Pentru ca apoi să treacă prin sita nemiloasă a trupului. Ca să revină la “răzătoarea” și mai nemiloasă a gândului. Și tot așa. Dalta lui Rodin...

Maestră și pedagog. Sau vice-versa. Nimic la Miriam nu e că la alții. Sau e ca la acei “alți” foarte puțini pe lumea asta. Miriam are o pedagogie care se înrudește cu cea din filmul “Cercul poetior dispăruți”. Numai că, în analogie cu personajul lui Robin Williams din acea ficțiune, în realitate, la Miriam personalitatea altruistă a profesorului este dublată de cea, nemilos-elitistă, a poetului. Nemiloasă și elitistă Miriam este în primul rând față de sine. De aceea își și concentrează toate eforturile numai pe acel elev în care îl dibuie pe artist. Făcând apoi tot posibilul ca să cultive talentul pe care știe, ca nimeni altul, să-l descopere. Din cărbune nu o interesează să facă foc ci să scoată un diamant.

Cu cei “happy few” pe care cu parcimonie, precum maeștrii caligrafiei japoneze, i-a acceptat în preajma să, lucreazà la fel cum o face cu ea însăși. Cu aceeași finetze dar și cu aceeași asiduitate de alhimist. Printr-o serie de improvizații canalizate, de cizelàri consecutive a miscàrilor “scormonite” din subconscient, ràspunzând la sarcini gândite foarte precis, pe care cu strictetze și le impune, transformà cu răbdarea unei stalactite, nimicul gol în plinătatea unor momente de dans. De artă. Care adăugate unul cu celalalt, transformă elevul în artist.

Gânditorul. Daca ar fi un cuvânt care să o caracterizeze pe creatoarea Miriam Răducanu, aș zice că ar fi cel de “modernitate”. O modernitate profundă, fără ostentație, dar cu atât mai mult de invidiat chiar de oamenii din generațiile cele mai tinere. Un spirit modern prin esentză, prin dans, prin gândire. Prin felul de a gândi mișcarea, gestul, dansul, prin însăși carnea minții și prin atomii inefabili al corpului în spiritul cel mai “ne-cartezian” al lui ... Descartes. Dansând, Miriam gândeste și gândind dansează.

Improvizațiile sale sunt un ritual dar și un instrument de lucru, un mod de a transforma sub-conștientul în hyper-conștient. Un cuvânt care revine mereu în lucrul cu Miriam (toți cei care au lucrat cu dânsa l-au auzit de nenumărate ori!) este vorba senZ. Cu Z. Ceva vreme crezusem că era un defect de pronunție. Însă încetul cu încetul mi-am dat seama că era din partea dumneaei o inconstientă (poate?!) dar revelatoare compresie a două concepte: cel de senS (semnificație dar și vector!) cu cel de senZualitate.

Nu pot să nu spun câteva vorbe despre scoală de gândire și chiar de interpretare a jazz-dansului apartinând numai și numai lui Miriam. Gen care mi se pare unic în lume. Nu exagerez ! Unic atât prin demersul respectuos (aș zice chiar amoros!) față de jazz, cât și prin originalitatea și forță sa. Nimic de a face cu jazz-dance-ul occidental, foarte decorativ în sine, dar, dupà părerea mea, denaturând chiar din start, “sufletul”, spiritul însuși al jazzului.

Seri în șir de improvizație în life alături de un Iancsy Köröși sau Johny Răducanu și alții (mulți, foarte mulți tineri însetați pe atunci de libertate și de frumos) i-au cizelat acest fel personal de a dansa jazzul.

Perioada în care dansam improvizând alțturi de Miriam, cu mult înainte de Nocturne, mi se pare acum, rememorând-o, extrem de novatoare și “stufoasă”. De fapt Nocturnele își au originea în acele de neuitat pentru mine “dance-sessions” la Student Club. Extraordinar mi se pare că, paradaoxal dar în modul cel mai organic, o muzică hyper doctă a unor Anatol Vieru, Alban Berg, Barbara sau Miriam Marbé, o poezie de Prévert sau de Nina Cassian (în cazul celei din urmă fiind vorba și de muzică) Miriam le tratează coregrafic prin aceleași viscerale procese și procedee de gândire și elaborare.

Jazzul i se potrivește lui Miriam ca o mănușă, având două caracteristici comune cu dansul dumneaei: Fluiditate și Precizie. Și indiscutabil, o a treia: nebunia!... Acea superbă nebunie înrudită cu geniul unui Thelonius Monk, Coltrane, Duke Ellington, Ella Fitzgerald, Sarah Vaugham... Ca și în dansul lui Miriam, improvizațiile muzicienilor de Jazz sunt pur și simplu imposibile fără o cunostință din cele mai profunde ale propriului instrument. În cazul nostru cel al trupului.

Revin la dansatoare și parteneră.

Am dansat alături de Pina Bausch. Am dansat cu Maya Plissetskaia. Amândouă formidabile, nici nu încerc să le descriu... Totuși a dansa cu, și alături de, Miriam este pentru mine experiența de artă (și de viață!) cea mai intensă pe care am trăit-o vreodată. E ca și cum Miriam ar fi o împletire de Pina Bausch și Maya Plissetskaia... depășindu-le pe amândouă!

În lucrul lui Miriam cu mine, au operat toate aceste fațete ale sale într-un mod copleșitor și concomitent. Maestră, Coregrafă, Gânditoare, Dansatoare, Parteneră de dans... Ceea ce mi se pare extraordinar este că nu-mi amintesc de loc să fi primit indicații de tipul acelora pe care coregrafii sau profesorii le dau de obicei elevilor și/sau interpreților lor.

Miriam a lucrat cu mine prin osmoză și prin contaminare. M-am molipsit, pur și simplu, de dânsa, în sensul cel mai frumos (și nemedical!) al cuvântului,. Mi-a fost și rămâne pentru mine un mentor fără cuvinte, un inspirator mentalo-sufletesc și un teribil de puternic catalizator.

Toate acestea fiind zise, rămân la ideea că Miriam nu poate fi descrisă mai bine decât printr-un șir de metafore.

Măiastra Miriam este ca o poezie : nu se poate rezuma.

Am scris demult câteva rânduri pe care le-am redescoperit mai târziu într-un vechi caiet de scoală...

lângă iarbă şi lângă

Dumnezeu

am crescut eu

fata desculță

rugăciunea de dimineață

în călcâi

rugăciunea de seară în păr

amară

cu oameni în priviri

şi uimiri

incendiu

foc mare

lumânare arsă-n tăcere

şi-n mare plăcere

prin ceață

şi prin fier

am alergat desculță şi singură

dând cu mâinile

în cer

Gigi Căciuleanu