Gaudeamus - Ucis pentru jurnalul său de sertar

În 1990 editurile din România îi întrebau pe scriitori dacă n-au „ceva” despre Revoluție. Sau măcar vreo carte interzisă de cenzură. Oferta era slabă, nici pe departe pe cît de mare era cererea.

Atunci a reapărut un roman de Dinu Săraru, „Dragostea și Revoluția”, care n-avea nici o legătură cu Revoluția din 1989, ci cu anii de început ai comunismului ajuns la putere. Au mai fost apoi cîteva cărți respinse de cenzură, printre care „Levantul” lui Mircea Cărtărescu, însemnările personale ale lui I.D.Sîrbu și memoriile Monicăi Lovinescu.  În rest, promisiuni.

Tia Șerbănescu avusese un jurnal pe care i l-a confiscat Securitatea și pe care l-a primit înapoi cu o întîrziere de cîțiva ani. Începînd de prin 1993 au început să apară cărți de memorii despre anii comunismului ai căror autori susțineau că le-au ținut la sertar. Le-am citit aproape pe toate. Cele mai multe mi se păreau scrise „după”. Le dădeau de gol diverse amănunte, din categoria celor ieșite la iveală în presă după 1990, unele inventate, dar mai ales un ton profetic ce semăna, bucățică-ruptă, cu profețiile despre comunism din romanele cu ilegaliști apărute în anii cincizeci.

În anii aceia s-a scris în presă despre Jurnalul lui Marin Preda, despre care se spunea că ar fi fost confiscat de Securitate imediat după moartea sa. Fratele mai mic al scriitorului, Alexandru, Sae, chiar dacă era convins că Preda fusese asasinat de securiști, nu credea în existența unui asemenea jurnal. „Marin, îmi spunea Sae, își păstra secretele la el în cap. Nu le-ar fi pus pe hîrtie, din pricina neîncrederii sale în jurnale. Ce-a avut de spus despre el însuși a spus în „Viața ca o pradă”. Marin credea că un scriitor, el adică, ține minte ceea ce merită să fie ținut minte, fiindcă de-aia e scriitor!”

I-am putut reproduce cuvintele lui Sae Preda fiindcă le-am notat într-o agendă de buzunar din acei ani. O purtam la mine pentru numerele de telefon pe care le aveam acolo. Am regăsit-o de curînd printre cărțile care nu mi-au încăput în bibliotecă.

În anii nouăzeci s-a discutat mult în presa de la noi despre puținătatea cărților de sertar sau despre absența celor apărute în regim de „samizdat”, ca în URSS. Scriitorul român voia să publice ceea ce scria, sperînd într-o tocmeală favorabilă cu cenzura, iar dacă devenea un caz politic, el știa că nu se putea bizui pe solidaritatea confraților, ci că nu-i mai rămînea decît să plece din țară.

Cazul extrem de la noi, cel al „Jurnalului” inginerului Gheorghe Ursu, de pe urma căruia BabuUrsu a fost arestat și apoi ucis mișelește în pușcărie, spune multe despre politica PCR și a Securității din acea perioadă. Ursu a fost omorît în pușcărie pentru că Securitatea nu știa că Babu Ursu, inginerul căruia îi apăruse un volum de poezie în anii șaptezeci, avea prieteni în lumea literară și nu numai, prieteni care au anunțat posturile de radio străine despre ceea ce i s-a întîmplat. Considerat un ins oarecare, Ursu a fost ucis, ca lecție pentru alți amatori fără „nume” de jurnale critice la adresa regimului. Dacă n-ar fi fost extraordinara perseverență a fiului său, Andrei, urmașii Securității lui Ceaușescu ar fi reușit să îngroape acest caz. Adică una dintre puținele dovezi că în timpul regimului comunist au existat autori care au scris pentru sertar și care au plătit cu viața pentru asta.

Cristian Teodorescu