Gaudeamus - Misterele jurnalelor personale.

Marele romancier Samuel Pepys
Am o veche slăbiciune pentru memorialistică și pentru jurnale. Asta mi se trage de la începuturile adolescenței, cînd, după ce am citit „Jurnalul” lui Samuel Pepys, am fost uimit să aflu că a fost singura carte pe care el a scris-o. Și că însemnările lui zilnice nu erau destinate publicării, ci erau adresate unui singur cititor – el însuși.
Pepys a administrat cu cinste și pricepere flota regală în timpul lui Carol al II-lea și sub James al II-lea, catolicul, a fost membru al Parlamentului, a corespondat cu Newton, iar în particular îi plăceau femeile, băutura și muzica. Și-a scris jurnalul pentru sine însuși, fără gînd să-l publice.
De la el au rămas mărturii amănunțite despre ciuma care a bîntuit în Anglia în timpul lui Carol al II-lea și despre marele incendiu din Londra, din anul 1666. Nu i-a plăcut puritanismul impus de Cromwell, astfel că Restaurația l-a făcut să răsufle ușurat, ca pe mulți englezi care nu înghițeau nici ei viața cenușie pe care o legiferaseră puritanii. Pepys își povestește în „Jurnal” ascensiunea socială, dar e atent și la ceea ce se întîmplă în jurul lui și face asta cu un talent de scriitor pentru care însemnările zilnice sînt tot atîtea capitole cu „va urma”, ca în romanele-foileton pe care Jurnalul său le precede.
Pepys nu e chitit să iasă bine din paginile jurnalului său.Scrie ușor amuzat despre tot ce i se întîmplă. La fel ca tînărul diarist Stendhal, care două secole mai tîrziu notează scrupulos că a luat „curățenii” pentru a-și ușura intestinele de conținut, ceea ce îl obligă să stea în casă după aceea, Pepys își povestește pentru mai tîrziu și întîmplări pe care alții le-ar trece sub tăcere. Dar mai ales nu bate cîmpii, admirîndu-și buricul, ca mulți dintre scriitorii care au transformat jurnalul într-un gen literar. Totuși scriitorul din el nu se mulțumește cu însemnările zilei, adesea făcute la prima mînă, fără nici un fel de preocupare narativă. Le ia la cizelat, cu perfecționismul cuiva care-și scrie opera vieții. Sau care are are o părere atît de înaltă despre sine însuși, cel care va fi, încît se simte dator să nu-și ofere la lectură niște ciosvîrte narative cu care să-și bată mai tîrziu capul întrebîndu-se cea vrut să spună.
Se pare însă că la bătrînețe Pepys n-a mai fost în stare să-și citească jurnalul, pe care îl scrisese pentru uz strict personal și care a devenit „Jurnal” după moartea lui, doar grație faptului că însemnările lui au fost păstrate în arhiva familiei sale. Să nu fi fost respectul englezilor pentru ceea ce e scris, n-am fi citit azi „Jurnalul” lui Pepys, și mă tem că tradiția literaturii diaristice ar fi fost cu totul alta.

Cristian Teodorescu