Gaudeamus - Cum uiți brusc și îți reamintești la fel de brusc poeziile clasicilor contestați

Cînd am citit poeziile în care Ion Barbu îl ridica în slăvi pe Căpitanul Zelea-Codreanu am suferit o decepție cumplită. Iar cînd am aflat și că poetul-matematician îi pîra legionarilor pe colegii săi universitari care nu înghițeau Legiunea și că s-a dezis de prietenul său Tudor Vianu fiindcă acesta era evreu,  m-am trezit brusc că nu-mi mai aminteam poeziile lui, pe care le știam pe dinafară, ca și cum mi s-ar fi șters din memorie.

Știam din adolescență că Ion Barbu îi simpatizase pe legionari, dar nu și cum se materializaseră aceste simpatii. Profesorul Ovid S. Crohmălniceanu îmi povestise că după ce veniseră comuniștii la putere, Ion Barbu fusese pus la index ca poet și că, dacă n-ar fi fost cîțiva dintre marii matematicieni ai vremii, care trecuseră de partea noului regim,  și-ar fi pierdut și catedra, ba ar fi putut face pușcărie ca alți intelectuali care-i susținuseră pe legionari. Ciudățenia era că tînărul critic literar comunist Crohmălniceau se împrietenise pe temeiuri literare cu bătrînul poet suporter înfocat al legionarilor. Așa că la una dintre ultimele lor întîlniri, cînd Ion Barbu l-a întrebat pe Crohmălniceau dacă poeziile lui vor mai fi publicate vreodată, criticul i-a spus că asta se va întîmpla cu certitudine.

Ion Barbu n-a apucat să-și vadă poeziile reeditate, a murit ca Dan Barbilian, matematicianul. Crohmălniceanu își reproșa apoi că atunci cînd avea putere literară, nu prea multă, dar orișicît, n-a încercat măcar marea cu degetul, ca să-l ajute pe Ion Barbu să-și vadă poeziile reapărute. Tot el îmi spunea însă că pe atunci, chiar și în Uniunea Scriitorilor, radicalii comunismului militant i-ar fi luat și lui gîtul dacă l-ar fi susținut pe legionarul Ion Barbu. Crohmălniceanu ajunsese oricum să fie acuzat că ar călca pe bec cu părerile lui proaste despre literatura ideologizată, care i se părea lipsită de valoare.

Pe atunci, criticul începuse o campanie personală pentru republicarea lui Rebreanu cu care a avut succes în cele din urmă. Dar dacă, îmi spunea, l-ar fi susținut pe față și pe Ion Barbu în campania aceea, ar fi existat toate șansele ca nici Rebreanu să nu fi fost „reabilitat”.  Mulți ani după aceea, în timp ce stăteam pe scaunul unui dentist care îmi lucra la măsele cu burghiul, mi-am adus aminte de poeziile lui Ion Barbu, pe care mi le-am recitat în cap, ca pe o anestezie personală, de-a lungul ședințelor de tortură benignă la care m-a supus stomatologul.

Cristian Teodorescu