Gaudeamus - Bob Dylan în serial cu Nobelul. Cine e mai important – premiul sau omul care-l primește?

Îmi plac nefăcutele cu care Bob Dylan le încearcă nervii juraților Academiei Suedeze. Cînd cari de zeci de ani o uriașă legendă în spate, iar legenda aceea se întîmplă să fie propriul tău trecut, e posibil să devii chiar mai năzuros decît în tinerețe. Căci cu politețea Bob Dylan n-a stat niciodată bine. Dacă ar fi fost un tip politicos, adică dacă s-ar fi supus canoanelor acceptate de toată lume, acest ins genial n-ar mai fi fost Bob Dylan.

 Cînd te înveți de tînăr să protestezi și să te cerți cu convențiile acceptate de toată lumea și cu ceea ce vrea să-ți bage statul pe gît, e aproape imposibil să mai fii politicos și e cu neputință să nu fii arogant. Dar cînd cineva celebru, o persoană de o inteligență peste medie și de o sensibilitate acută primește un premiu la care nu se aștepta – chiar dacă era de mulți ani pe lista premiabililor -  de ce n-am accepta că acel cineva a avut nevoie de mai mult timp ca alții să digere această veste care pe un scriitor l-ar fi făcut să reacționeze imediat. Dylan s-a prins, cred, din primul moment că premiul ăsta s-ar putea să-i enerveze pe mulți dintre cei care văd în el doar „un cîntăreț”.

 Dar dacă în afară de asta el însuși s-o fi întrebat dacă poeziile pe care le-a scris și le-a pus pe muzică fac din el un autor de Nobel? Îmi place să cred că întîrzierea cu care a răspuns Academiei din Suedia că e onorat dar surprins că i s-a acordat acest premiu literar i s-a tras de la rumegarea situației în care s-a trezit. Pînă la urmă Dylan a acceptat că merită Nobelul pentru literatură. Dar nu s-a dus în persoană să-l primească la 10 decembrie anul trecut, fiindcă avea deja un angajament.

Adică nu putea bătrînul folkist să amîne un spectacol, ca să se ducă pînă la Stokholm să primească premiul la fel ca toți ceilalți fericiți laureați? Altfel spus nu mai putea aștepta publicul său o săptămînă, cît să-și care Bob Dylan legenda pînă în capitala Suediei și s-o aducă înapoi  în State, mai bogată și la propriu și la figurat? Îmi place să cred că Dylan s-a întrebat atunci cui îi datorează de fapt acest premiu,  și că ajuns la concluzia că cei care i-au netezit drumul către toate premiile pe care le-a luat au fost tot mai numeroșii lui spectatori. Și-atunci ce era să zică? „Am o ceremonie la Stokholm și vă amîn pe voi.” Sau „Pe voi nu vă pot amîna, fiindcă vă datorez ceremonia de la Stokholm” A preferat a doua variantă.

Acum, cînd în sfîrșit s-a dus acolo, n-avea pregătit discursul de recepție, în schimbul căruia ar fi primit peste 800.000 de dolari, așa-numitul milion metaforic al premiului.  Așa că n-a primit decît diploma și medalia Nobelului. Iar dacă pînă în iunie curent nu trimite și discursul, nu vede  banii. Cam seamănă a bătaie de joc povestea asta în serial. Dar îmi place să cred că astfel Bob Dylan vrea să le spună academicienilor suedezi că mai importanți sînt oamenii care primesc premiul lor decît premiul însuși.

Cristian Teodorescu