Festivalul Internaţional 'George Enescu' 2017. Interviu cu violonistul Frank Peter Zimmermann

Luni, 11 septembrie, artistul a cântat concertul de Beethoven împreună cu Royal Philharmonic London sub bagheta lui Charles Dutoit, în cadrul seriei Mari orchestre ale lumii.

Frank Peter Zimmermann: "Concertul pentru vioară de Beethoven este Muntele Everest al tuturor concertelor!"

Gentileţe în atitudinea sa faţă de ceilalţi, dar şi foarte multă rigoare profesională, exigenţă în tot ceea ce priveşte aspectele muzicale, calm şi echilibru... Aşa aş începe o schiţă de portret (în doar câteva tuşe) a violonistului Frank Peter Zimmermann; l-am regăsit după aproape două decenii de la precedenta sa vizită la Festivalul Enescu (când a cântat sub bagheta lui Serge Baudo)! După vreo oră şi jumătate de repetiţie cu Royal Philharmonic Orchestra şi dirijorul Charles Dutoit a acceptat cu multă amabilitate un interviu; interlocutor sincer, deschis, Frank Peter Zimmermann a mărturisit că a lăsat o perioadă "să se odihnească" Re majorul lui Beethoven şi l-a reluat - cu o altă perspectivă - începând din luna mai a acestui an.

Am mai fost odată la Bucureşti în 1998 în cadrul Festivalului - îmi amintesc că în acel program am cântat împreună cu orchestra din Iaşi; m-am dus la Iaşi cu trenul şi am avut întâi un concert acolo şi apoi am venit la Bucureşti, pe scena festivalului.

Aveţi aşadar amintiri legate de această manifestare muzicală; în actuala ediţie interpretaţi concertul de Beethoven… V-am urmărit în repetiţie cât de implicat sunteţi şi în momentele orchestrale. În opinia dumneavoastră, pune această partitură mereu asemenea dificultăţi ale dialogului violinei soliste cu ansamblul?

Odată cu trecerea anilor am ajuns să solicit să am câte două repetiţii integrale deşi toată lumea crede sau pare să ştie această lucrare… Dar aşa cum am învăţat în timp, chiar şi de la Sergiu Celibidache pe care am avut prilejul de a-l cunoaşte foarte bine, orice muzică are nevoie de multă pregătire… Sunt atât de multe idei muzicale în partitura solistică, iar eu cânt şi pasajele de tutti în care mă alătur orchestrei… Doresc ca ansamblul să sune ca un cvartet de coarde, ca o muzică de cameră, aşa cum de fapt ar trebui să se audă toate lucrările lui Beethoven, indiferent că este vorba despre Simfonia a IX-a, despre un cvartet de coarde sau altă partitură, fiecare dintre ele ar trebui abordată pur şi simplu ca muzică de cameră, iar pentru a ajunge astfel sunt necesare multe repetiţii şi timp mai mult. În cazul lui Beethoven nu poţi face compromisuri; la fel ca şi la Bartok - muzica este ca o stâncă de granit şi trebuie să treci cu mintea ta prin acest zid şi abia aşa reuşeşti să obţii acest efect pe care autorul l-a dorit. Cred că în cazul lui Mozart te mai poţi adapta - trebuie desigur să îi cunoşti bine stilul… dar la Beethoven trebuie să munceşti din greu pentru a reuşi, aşa cum a făcut şi el pentru propriile partituri, la care a lucrat luni întregi şi uneori chiar ani pentru a atinge forma şi ideile adecvate. Se simte acest lucru în muzica lui şi atunci şi tu - ca muzician - trebuie să treci prin acest proces.

Deci, din punctul dumneavoastră de vedere, acest opus beethovenian este mai degrabă o simfonie concertantă?

Este în mod cert o simfonie cu vioară, cu un fel de "violino obligato"; partitura viorii este foarte importantă dar dacă tot ceea ce se întâmplă în jurul ei nu se "potriveşte" atunci rezultatul nu este deloc satisfăcător. S-au schimbat multe în zilele noastre şi în felul de a aborda stilistic muzica lui Beethoven: mult mai puţin vibrato, mult mai multă implicare a arcuşului în această "coregrafie" şi formă a liniilor muzicale… Sunt elemente care apar deosebite faţă de aspectele specifice interpretărilor din secolul XX…

Sunt atât de multe versiuni diferite de interpretare a acestei lucrări… Eu am cântat acest concert de vreo 250 de ori, cu foarte multe orchestre realmente mari şi cu dirijori celebri, dar mi-a devenit din ce în ce mai clară idea că avem de a face cu o lucrare CLASICĂ, nu cu un opus romantic; Beethoven a trăit la începutul perioadei romantice dar - categoric - nu a fost nici Wagner şi nici Richard Strauss dar câteodată este interpretat astfel! De fiecare dată când ascult Beethoven - chiar şi în acest atât de liric Concert pentru vioară - eu aud …Revoluţia franceză!

"Sturm und Drang" (Furtună şi avânt), acel spirit ilustrat în literatura germană a vremii?

Da, da. Absolut!

Unde este "furtuna" aici?

Unde? Urmăriţi tutti-urile cu acele momente nebuneşti… Tocmai am terminat repetiţia şi am insistat pe acele două măsuri de tutti din final - între apogiaturile şi arpegiile viorii - care tot repetă o formulă simplă dar pregnantă… Este atât de multă furtună, atât de multă furie aici! Se spune acum că Beethoven suferea de sindromul Asperger, care îl făcea să se enerveze foarte tare adesea, să arunce cu lucruri, să se poarte urât cu cei din jurul său… Se simt asemenea momente în foarte multe dintre lucrările pe care le-a scris.

Dar versiunea dumneavoastră relevă mult echilibru - s-a putut observa în întreaga repetiţie cum urmăriţi acest aspect…

Da, căci Concertul pentru vioară mi se pare cel mai luminos, cel mai appolinic dintre opusurile sale! De fapt, cam tot ceea ce a scris în tonalitatea Re major a fost ceva deosebit pentru el. Nici nu sunt foarte multe lucrări pe care le-a realizat în această tonalitate: este acea incredibilă Missa Solemnis, care este deja dintr-o altă lume, este cu adevărat divină, mai sunt apoi câteva sonate pentru pian scrise mai la tinereţe, un cvartet de coarde, o sonată pentru vioară… Ar mai fi şi cea de a doua sa simfonie… Dar Re major-ul degajă un sentiment aparte, o stare deosebită. În germană spunem: "haben"… fără de grijă, liniştit…Ceva similar cu o frază de tipul: "lumea este atât de frumoasă, trebuie să ne bucurăm de ea!" Acesta ar fi Re major-ul la Beethoven… Are o lumină - credeste probabil cea mai luminoasă tonalitate în muzică - în general, nu numai la Beethoven; apoi vioara sună cel mai bine în Re major, cu toate armonicele sale… Beethoven a avut ideea de a scrie pentru vioară în această tonalitate, iar mulţi dintre compozitorii de după el au luat acest exemplu; Ceaikovski, Brahms, Prokofiev au scris şi ei pentru vioară tot în Re major!

La ce versiuni de Cadenzav-aţi oprit acum?

De-a lungul anilor am schimbat de mai multe ori opţiunile mele, dar acum m-am întors la ceea ce a scris Fritz Kreisler; categoric nu sunt în stilul beethovenian - deoarece este în mod evident o manieră romantică de abordare, foarte "virtuoso" ca stil - dar felul în care preia ideile muzicale (în prima dintre cadenze, bunăoară), alăturând de exemplu ambele teme principale ale părţii respective mi se pare magic, ceva de asemeni genial! Aşa că m-am întors la Cadenzele lui Kreisler, chiar dacă am cântat multe altele cândva; mi se par totuşi cele mai bune. Pentru versiunea pianistică a acestui concert Beethoven a scris chiar el cadenze, care însă nu mi se pare că se potrivesc prea bine atunci când sunt preluate la vioară. Aşa că - din păcate - nu ştiu care ar fi varianta perfectă… Stilistic, cadenzele lui Kreisler nu se potrivesc acestui concert, dar sunt aşa de des utilizate şi sunt pagini muzicale atât de frumoase…

Vorbiţi-ne vă rog despre violina pe care cântaţi: se ştie că pentru o perioadă a trebuit să schimbaţi acest Stradivarius cu un altul… V-aţi întors la cea pe care putem să o numim "cea mai iubită"?

Da, această "iubită" s-a întors la mine anul trecut, după diferite negocieri desfăşurate înainte ca ea să revină cu adevărat la mine! Povestea a fost următoarea: vioara mi-a fost împrumutată timp de mulţi ani de către o instituţie bancară care - în urma falimentului - a trebuit să vândă toate investiţiile sale de valoare în domeniul artei, incluzând şi picturile şi această vioară. Nu am reuşit să ajungem la o înţelegere deoarece se cerea o sumă care era într-adevăr mult prea mare, chiar după ce a fost consultat un specialist în domeniu care a argumentat că preţul solicitat era mult prea ridicat… Nu s-a găsit cineva care să îl poată plăti dar până la urmă guvernul statului în care eu locuiesc - Nordrhein-Westfalen (un land din vestul Germaniei) - a decis să cumpere această vioară şi mi-a încredinţat-o mie. Este cu adevărat VOCEA mea, a fost vocea mea din anul 2001… Am cântat pe instrumente foarte bune pe parcursul acestor doi ani în care am fost forţat să o dau înapoi, dar când - în sfârşit - am primit-o înapoi mi-am dat seama în doar câteva minute că mi-am recăpătat Vocea! Este o vioară specială, nu numai pentru că a fost instrumentul pe care a cântat Fritz Kreisler, ci şi pentru că are un echilibru deosebit, incredibil între sunetul splendid, appolinic, dulce al registrului său înalt şi nuanţele întunecate (apropiate poate de sunetul unui Guarneri) al corzii sale grave, Sol. Sunt cu adevărat foarte fericit să pot cânta pe acestă vioară, pe care o simt ca o parte a trupului meu!

Îmi asum acum riscul de a pune o întrebare foarte subiectivă: există vreunul dintre concertele pentru vioară pe care le iubiţi în mod special, mult mai mult decât alte partituri?

Categoric Beethoven este cel mai reuşit, cel perfect! Desigur, trebuie bine construit împreună, cu orchestra, dirijorul şi violonistul. Acesta este Muntele Everest al tuturor concertelor! Mai sunt şi altele - şi trebuie să mărturisesc că iubesc cel de-al doilea concert de Bartok, pe care îl consider la acelaşi nivel ca cel de Beethoven, dar, desigur, într-un alt limbaj. Mai sunt şi alte piese foarte frumoase, aşa cum este primul Concert de Prokofiev, primul de Szymanowski… Îmi place foarte mult să când Concertul pentru vioară de Schumann, care este o lucrare incredibilă: are desigur şi unele momente mai slabe dar şi altele în care mi se pare mult mai puternic decât cel de Brahms. Am cântat mereu Concertul de Brahms, la fel de mult ca şi cel de Beethoven, dar nu l-aş aşeza alături de cele ale lui Beethoven sau Bartok. Consider că opusul lui Brahms este unul extraordinar, dar este foarte mult o... replică, o copie a concertului lui Beethoven.