Utopia - Distopia (p1)

Utopia și Distopia
sunt concepte reprezentând societăți imaginare în care oamenii își
trăiesc viețile fie într-un mediu perfect, guvernat de legi care oferă fericire
tuturor, fie respectiv într-o societate opresivă, condusă de statul autoritar.
Originea conceptelor este (nesurprinzător) antică: Platon descria în dialogul
politic Republica (în secolul al
4-lea î.Hr.) temele majore ale societății
utopice și viziunile unui oraș-stat elen perfect, care ar oferi o existență
stabilă, mulțumitoare (fericită, chiar) tuturor cetățenilor.

Dar, Platon nu inventase termenul. Utopia este numele insulei pe care trăia
o societate exemplară, imaginată în romanul omonim al filozofului englez Thomas
Moore. La începutul secolului al XVI-lea (departe de modernitate, în 1514)
acesta a sesizat condiția profund divizată, sub toate aspectele, a societății
și indivizilor.

Sămânța
utopiană a rodit fantastic: numeroși filozofi, sociologi
sau doar scriitori au produs un val
de gândire utopică, mergând până la nașterea unor mișcări politice
semnificative - socialismul fiind un
exemplu major.

Este de menționat înțelesul numelui: prefixul ou al Utopiei poate fi înțeles ca negație; în total, deci Locul care nu există sau Ne-locul. În lumea reală, societățile
utopice nu există sau nu durează.

Ideea utopică era, desigur, prea vastă pentru a nu
genera abordări orientate: au fost lansate utopii ecologiste, economice,
politice, religioase, feministe sau științifico-tehnologice. Chiar și într-o
gândire comună, este interesant că toate componentele
societății umane (moderne) au fost considerate nesatisfăcătoare, în structură
și operare, față de condiția fericirii pentru toți.

Păsările lui Aristofan (414 î.Hr, joacă în scenariul unui atenian
care convinge păsările să întemeieze un oraș în cer, loc mai apropiat de zei);
sus-menționata Republica lui Platon (aprox 375 î.Hr, un dialog despre
versiuni ale orașului-stat drept, just, culminând cu Kallipolis); Cetatea
lui Dumnezeu a lui Augustin din Hippo (sec.5, susținere a creștinismului
ca doctrină personală și socială ideală); Utopia lui Thomas Moore
(1514, deja menționată); Cetatea Soarelui autor Tommaso Campanella
(1602, un uluitor manifest comunist).

În secolul al XIX-lea - când luminile cunoașterii ardeau deja intens - au fost produse nu doar
lucrări seminale, de referință,
precum romanul utopic „Privind înapoi” (Looking
Backward) de Edward Bellamy, ci și organizări sociale concrete, structurate
pe modele „ideale”: peste o duzină de societăți utopice au fost stabilite (unde
altundeva decât) în Statele Unite, câteva dintre acestea reușind să
supraviețuiască încă și azi.

În contemporaneitate, între multe altele, Norul lui
Magellan al lui Stanisław Lem (1955, tot o utopie comunistă, în cursul
colonizării Cosmosului) și Insula, roman aparținându-i lui Aldous
Huxley (1962, Pala fiind numele
insulei - din nou, o insulă! - din arhipelagul polinezian, capabilă a-și clădi
fericirea colectivă într-o vecinătate agitată) – se bazează pe viziuni
constructive, imaginând comunități funcționale, în ciuda exotismului lor.

Dacă Utopia
a fost imaginată, era inevitabiă Distopia,
opusă: aceasta anunță prin prefixul dus -
rău sau nefavorabil în greacă - locul unei societăți complet controlate de
statul opresiv, după reguli clare și stricte de impunere, prin uniformizare, a
modelelor „fericirii” personale. Orice abatere (sau mutație) este sancționată
nemilos, până la eliminarea fizică!

Utopiile negative (distopiile) sunt mai recente,
majoritatea fiind scrise în secolele XIX-XX, și mai puține ca număr. Printre
cele mai importante sunt romanele Mașina
Timpului de H.G.Wells (1895, un
paradis terestru locuit este întreținut de troglodiți subpământeni în anul
802701, iar 30 de milioane de ani mai târziu, doar crabi populează un Pământ
crepuscular); Minunata lume nouă a aceluiași Aldous Huxley (publicat
în 1932, prezintă un stat global,
populat de indivizi modificați genetic); 1984 al lui George Orwell (apărut
în 1949, culme a dirijismului central în statul Oceania - aflat într-un
permanent război global);

Modele
întunecate ale unor posibile lumi ale viitorului, imaginate
dealtfel începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, au inclus, inevitabil,
concepte precum individualitatea, libertatea, diferențierile de clasă,
opresiunea, religia, tehnologia avansată. Cercuri conducătoare totalitare
guvernează prin coerciție viețile cetățenilor obișnuiți, libertatea de gândire,
decizie și acțiune a acestora este preluată de „creiere electronice” - posibile
precursoare ale inteligenței artificiale,
mediul/modul de viață artificial prevalează până la interzicerea legăturilor cu
natura, sexualitatea, reproducerea sunt, de asemenea, dirijate.

Este, astfel, previzibil, că multe distopiiconțin revolte ale celor care nu
acceptă anihilarea personalității. Unii „rebeli” sunt învinși de sistem, alții reușesc să se refugieze în comunități sau
zone îndepărtate de metropole.

O observație interesantă este că societățile
utopice tind să se autoprotejeze, sunt dificil accesibile, în primul rând fizic:
multe sunt insule; spre exemplu, cea descrisă de Thomas Moore avea portul
„păzit” de stânci submarine. În plus, societățile utopice însele dezvoltă
bariere selective în calea pretendenților la aderare.

Enclave semnificative socio-economice de
inspirație utopică - să le numim utopiene
- au apărut - deloc surprinzător - în America tuturor posibilităților...
secolului al XIX-lea. Eforturile dezvoltării Lumii Noi erau în desfășurare, incluzând tentativele de realizare a
unor comunități-model.

Inițial, principiile funcționării au fost de
extracție religioasă. Este menționat, de exemplu, tentativa zelotului german
George Rapp: 800 de adepți ai acestuia s-au autoizolat, în 1804, pe un teren cumpărat,
în comun,în vestul Pennsylvaniei unde au întemeiat o comunitate bazată pe
reguli religioase foarte stricte. Datorită infexibilității, nu au reușit să
câștige aderenți sau - mai mult - să devină sursă de inspirație.

Mai mult succes au avut, prin anii 1830,
așa-numitele comunități „Shaker”: circa 20 de grupuri, totalizând aproape 6000
membri, și-au bazat uniunea și tentativele spre fericire pe principii mai atractive : existență simplă, celibat,
proprietate comună, muncă egală.

Cele două exemple menționate mai sus ilustrează
trecerea de la idealul purității
religioase la cel al perfectibilității
sociale. Este, în acest sens, citată și cooperativa
New Harmony, înființată de un anume Robert Owen în 1825, în statul Indiana.
Principiile egalității economice și politice, refuzul credințelor religioase au
condus la eșecul economic al
întreprinderii, la numai 2 ani de la înființare.

Încă o piesă la mozaicul comunităților „utopiene”
(de inspirație utopică) a fost Comunitatea
Oneida - imaginată de un anume John Noyes, bazată pe căsătorii în grup,
creșterea în comun a copiilor, disciplină și urmărirea îmbunătățirii calității
genetice a urmașilor.

În fine, unul dintre cele mai cunoscute
experimente a fost „Brook Farm” (Ferma
Brook) a lui George Ripley: erau promovate existența autonomă,
individualismul, optimismul, desconsiderarea tradițiilor și autorităților
exterioare comunității. Notabil - spre deosebire de alte grupuri în gen - era
promovată maxima educație morală, informală și fizică a membrilor. Era de
așteptat ca, prin muncă (nu doar fizică!) intensă și simplitate, adepții să
ajungă să înțeleagă beneficiile traiului în armonie, neguvernat și libertății
de a se autoperfecționa.

Mijlocul secolului al XIX-lea a adus, se pare (nu
numai în Statele Unite) maximul eforturilor de stabilire a comunităților utopiene. După cum se observă din
exemplele de mai sus, cu toată diversitatea proiectelor nu s-a reușit crearea
unei forme viabile de organizare socio-economice, bazate pe convingerea că omul este fundamental bun și că grupuri
numeric semnificative formate exclusiv din fericiți
pot fi viabile, cel puțin pe termen mediu. Precondiția adeziunii voluntare, neforțate, esențială în acele tentative, nu a
fost până la urmă liantul, ingredientul sperat. Comunismul în pantaloni scurți ar fi trebuit să fie, deja,
neliniștitor.

Poate, cititorii și radioascultătorii noștri își
pot acorda câteva minute de meditație privind posibilitatea idealului utopic
sau a alarmei distopice. Spre exemplu
- este încă nevoie de viziuni utopice și distopice
în proiectarea evoluției societății?

În episodul viitor, va fi rezumată filiația și
eforturile a doi utopieni practicanți
europeni - Charles Fourier (cu al său asociaționism)
și Teodor Diamant - promotorul Falansterului
de la Scăieni.

redactor Florin VASILIU