Vizionari și idei, p2 - Energia

Iată-ne ajunși, stimați cititori și ascultători, la cuvântul folosit atât de des, încât, probabil, nu mai încercăm să-i căutăm ori să-i înțelegem definiția. Se întâmplă, pentru că energia este asociată tuturor proceselor și alcătuirilor, vii sau nevii, cunoscute experimental, presupuse ori crezute.

Nu există o definiție unică pentru energie. Diversele discipline o folosesc ca pe un ingredient indispensabil construirii teoriilor, dar ce este energia, esența comună a multiplelor folosiri ale cuvântului... este atât de neclar, încât a devenit chiar obiect de reflecție filozofică.

Ca în multe alte cazuri, primul recurs este la etimologie: energheia, în greaca veche (de unde provin și alți termeni fundamentali ai umanității) înseamnă în lucru, în activitate. Descrie capacitatea de a a unui sistem (meta)fizic. În imposibilitatea definirii și față cu evidența existenței, energia a devenit concept.

Cam atât în plus, față de ce puteți găsi în manuale. De aici încolo, cuvântul va fi folosit, în episodul nostru, în buna tradiție mainstream, ca și când am ști.

Nu este întâmplător că viziunile, mai mult sau mai puțin fondate, privind producerea și utilizarea energiei, categoriile și resursele energetice au „explodat” în secolul al XIX-lea.

Folosirea energiei aburului sub presiune pentru obținerea mișcării fusese, sporadic, dar remarcabil, imaginată de precursori ca Heron din Alexandria, în secolul 1(!) cu eolipila – aplicație rudimentară a turbinei cu jet; sau Gerbertus – profesor medieval, căruia i se atribuie acționarea cu abur a orgii orașului Reims, în secolul al XII-lea; apoi tunul, tot cu abur, al lui Leonardo da Vinci, în secolul al XV-lea, după care ideile prind aripi și numele devin prea multe pentru a fi, măcar în parte, menționate aici. Să-l notăm, doar, pe James Watt – proiectantul și realizatorul unei serii din ce în ce mai sofisticate de propulsoare cu abur sub presiune, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Unitatea de măsură pentru putere, wattul, îi poartă numele. De remarcat că, în construcția teoretică, puterea înmulțită cu timpul înseamnă energie.

Mai puțin evident decât vaporii sub presiune, curentul electric purtător de energie (nu electricitatea, în genere) a fost descoperit și folosit mult mai târziu, în secolul al XIX-lea; astfel, în timp ce teoria avea fondatori precum Ampere, Oersted, Ohm și Maxwell, tehnologia electricității „exploda” prin Faraday, Bell, Edison, Tesla, Herz – între alți iluștri ingineri ai timpurilor noi.

Se înțelege, „clasificările” de mai sus sunt relative, bazate pe reputația excelenței în munca experimentală sau aplicativă.

Deloc neglijabil - sfârșitul secolului al XIX-lea aduce rezultatele eforturilor de pionierat în fizica nucleară. Bequerel este creditat pentru descoperirea radioactivității, fenomen investigat și teoretizat de renumiții soți Curie și de grupul condus de Rutherford, descoperitori ai energiei nucleare.

Într-un asemenea context energetic, este de înțeles efervescența imaginației literatorilor fascinați de valul tehnologic. Energia și sursele acesteia au devenit „vedete” ale imaginației, iar explorarea lumii sau a lunii nu a mai fost limitată de provizia de cărbune.

Înregistrarea cu regretatul scriitor și publicist Ion Hobana, pe care v-o propunem, descrie câteva anticipații, mai puțin cunoscute publicului larg, ale unor autori trăitori în modernitate și fascinați de lumile noi ale științei și tehnologiei.

Problematica energiei a depășit demult etapa inițială a entuziasmului fără limite, gratuit și/sau fără poluare. Energia este recunoscută azi ca mijloc de control și distribuită în consecință, adică există limite politico-geografice. Există și limite ale producției; gratuitatea, asociată de obicei resurselor inepuizabile, precum vânturile, mareele, radiația solară, este iluzorie: costurile construcției și întreținerii respectivelor sisteme, pe termen lung, sunt prea mari, iar producția posibilă – prea mică pentru nevoile umanității. În sfârșit – chiar dacă nu poluează în funcționare, amprenta de substanțe toxice (nu doar dioxid de carbon!) asociată construcției, întreținerii, reciclării și reconstrucției sistemelor „curate” este semnificativă... pe scurt, o lume energizată doar hidro, eolian, solar și mareic pare neverosimilă.

Dar...dacă un submarin sau portavion pot funcționa zeci de ani cu energia produsă de un „mini”-reactor nuclear... de ce nu s-ar putea multiplica sistemul pentru îndestularea unor cartiere sau orășele?

Sau: cum se face că, după mai mult de un secol de progres teoretic și tehnologic, nu au apărut și alte principii de obținere a energiei, revoluționare la scară planetară ?

Merită, poate, meditat la posibile răspunsuri.

redactor Florin VASILIU